Despre putere în imperiile semiotice de mijloc

Romanul de mici dimensiuni Partida de mah-jong a împăratului, scris de francezul Adam Katzmann, se focalizează, în urma imersiunii autorului în cultura și civilizația chineză, asupra unei teme aparent strict conectate cu problematica Orientului Îndepărtat. Imperiul de Mijloc în care se derulează acțiunea nu trimite la vreo dinastie chineză, nu înseamnă perioada de aur a acestei civilizații, ci este, mai degrabă, emblema pretențiilor de mare putere pe care China le afișează prin politica externă actuală. Dar, în ciuda poziționării fără echivoc, romanul nu vizează China, care devine un simplu pretext al dezbaterii pe un nivel mult mai profund, pe marginea căruia se glosează în chiar avertismentul autorului:

S-ar putea crede că vă propun una dintre acele fine monstruozități al căror secret îl dețin. Nu este așa. Sensul istoriei și cheia jocului politic sunt rezumate într-o manieră realistă, simplă și completă în acest manual despre câștigarea puterii, pe care l-aș așeza bucuros, dacă modestia mea bolnăvicioasă nu m-ar împiedica să o declar, fără să râd, în rând cu Arta războiului lui Sun-Tzu și Principele prietenului meu Niccolo Machiavelli“ (p. 13).

Partida de mah-jong a împăratului este dedicată fostului președinte francez François Mitterrand, cel mai longeviv în funcția de președinte, iar poziționarea acțiunii în Imperiul de Mijloc poate fi un simplu omagiu adus ilustrului strateg Sun-Tzu.

Aparent simplu, lipsit de greutate, textul romanului este unul de o încărcătură atipică. Scriitura este extrem de limpede. Poartă în ea rafinamentul scriiturii extrem-orientale. Trama lucrării este destinul unui imperiu decis printr-un joc de mah-jong, în urma căruia patru personaje, provenind din domenii diferite, își dispută întâietatea pentru a lua locul defunctului împărat. Disputa aduce aparent în lumină patru profiluri comportamentale, ba chiar și profilurile astrologice asociate. Ea se poartă între cele patru forme consacrate de putere – sociologul francez Pierre Bourdieu le definește explicit în studiile sale despre funcțiile statului: politică, economică, militară și simbolică. Puterea simbolică, cea care pune pentru prima dată în dezbatere capitalul simbolic, se dovedește mai subtilă și mai consistentă în raport cu orice așteptări. În plus, această putere simbolică, împreună cu cea politică și cu cea economică, constituie armătura soft a puterii, opunându-se puterii hard, coercitive, militare prin excelență (un episod similar de grupare a reprezentanților puterilor soft împotriva celei hard se produce și în jocul de mah-jong). Aici este miza disputei. Patru jucători: generalul Chou, reprezentând puterea militară, bancherul Wang, pe cea economică, prințul Dhu, pe cea politică și mandarinul fără identitate, cu vagi referințe asupra trecutului său, aparent slujitor zelos al împăratului, învățat și poet, reprezentând puterea simbolică, își dispută întâietatea în vremuri schimbate, în postbelic (referințele la perioada anterioară sunt explicite în roman). Povestitorul este chiar reprezentantul puterii simbolice, făcând posibilă, prin aparenta sa slăbiciune, devoalarea parcursului. Primul efect pe care îl obține este tocmai atragerea lectorului de partea sa. În jocul de mah-jong se așază la masă cele patru personaje, alături de lectorul care chibițează pentru mandarin. Povestea jocului aproape că nu mai contează pentru altceva decât pentru crearea stării de tensiune pe care o cere romanul. Lectorul își alesese de mult favoritul. Romanul poate fi citit și în nota superficială a exploatării tuturor posibilităților culturale și psihologice, dar el poartă în sine jocul semiotic profund pentru câștigarea puterii. Într-adevăr, romanul este un manual în acest sens și se așază, evident, alături de lucrările lui Sun-Tzu și Machia velli. Lecția jocului și, mai ales, dezno dământul acestuia sunt mai puțin importante în raport cu parcursul ulterior. Despre lipsa de limite a puterii simbolice este vorba în acest roman – cum, de altfel, este vorba în toate marile romane ale umanității.

Stilistic, romanului i se poate asocia un atribut definitoriu: rafinat. Scris cu finețe, cu umilința diplomatică educată de cutumele curții, cu aparentă slăbiciune și detașare, romanul poartă în el sâmburele gravității. Firul narativ se încarcă de suspans și de îndoieli; textul produce lectorului procese de conștiință, îl întoarce la nodurile anterioare ale desfășurării pentru a putea sesiza nuanțele care ar fi trădat parcursul, reacțiile fin reliefate și aproape insesizabile la prima lectură. Focalizat pe jocul de strategie complex numit mah-jong, atrăgând cititorul în derularea jocului și deturnându-l de la adevărata desfășurare a luptei pentru putere și, mai ales, a formelor în care aceasta se poate institui, romanul Partida de mah-jong a împăratului ilustrează forța poveștii (narațiunii/ narrative, în terminologia actuală a comunicării strategice), modul în care aceasta domină, modul în care, fie și într-un exercițiu de condensare semiotică, demonstrația puterii simbolice se face pe pielea cititorului. Despre această putere care șterge fără a fi băgată în seamă straturile anterioare de cultură și civilizație, de erudiție, de frumos vorbește Adam Katzmann, așezând-o în poziție centrală în raport cu altele. Acesta este Imperiul de Mijloc.