Zbor deasupra unui cuib de Gucci

Adaptat după cartea Sarei Gay Forden, Casa Gucci este o saga cinematografică care urmărește evoluția familiei Gucci pe durata a trei decenii încheind cu finalul tragic al asasinării lui Maurizio Gucci, moștenitorul imperiului celebrei case de modă italiene, de către fosta sa soție, Patrizia Reggiani, ceea ce ar putea fi descris și ca un divorț în stil italian. Că tot a venit vorba de saga, cea a familiei Gucci nu are nimic din declinul lent al Casei Buddenbrook, ci din agitația, fervoarea unei opere italiene, pe alocuri chiar operete. Ce altceva este un personaj precum Paolo Gucci (Jared Leto), idiotul familiei, a cărui prestație carnavalescă îl înscrie, mai degrabă, în tradiția Commediei dell’arte? Aproape toți membrii familiei Gucci au propria lor morgă, Rodolfo Gucci (Jeremy Irons) – una aristocratică desenată de mustața subțire-ironică de muschetar, Aldo Gucci (Al Pacino) – una negustorească de unchi bogat, hârșit în bune și rele, cultivând un paternalism îngăduitor cu dispreț și disprețuitor cu îngăduință. Cât despre „idiotul familiei“, morga sa este cea a unui artist atins de geniu, evident un geniu neînțeles, nutrit de viziuni și extaze, dar lipsit de recunoașterea contemporanilor și mult mai dureros, de cea a propriei sale familii. Maurizio Gucci (Adam Driver) pare singurul care nu-și cultivă imaginea de moștenitor al tronului, băiat fin, cultivat, puțin timid, pe care-l curtează cu asiduitate juna Patrizia Reggiani (Lady Gaga), fată din popor, cu un tată care are o frimă de camioane unde ea lcurează ca secretară. O scenă o surprinde trecând unduind din șolduri acompaniată de fluierăturile de admirație ale tinerilor angajați ai tatălui ei. În ceea ce-l privește pe Maurizio, inițiativa îi aparține ambițioasei Patrizia care regizează o serie de întâlniri „întâmplătoare“, dintre care cea mai nostimă, cu o doză de candoare, este cea dintr-o librărie unde tânăra pune mâna pe o carte așa cum un rege ar pune mâna pe un bătător de covoare. Deși cele două lumi par ireconciliabile, așa cum remarcă și Rodolfo, clanul plebeu al camionagiilor nu se pupă cu cel al artistocrației marochinăriei, Patrizia și Maurizio se înțeleg de minune în ceea ce ține de limbajul trupului și astfel mezalianța-i gata. Cum știm, ea este fie o rețetă de decădere a aristocrației sastisite, epuizate, fie un prilej de resurecție odată injectată cu vitalitatea plebeului. Puțin arivism nu strică la Casa Gucci, cum arată evoluția mariajului vedetei intelectuale, infantelui manierat și cu timidități vătuite cu frumoasa țoapă înțolită și înfoiată ca un gogoșar. Ceva însă din maniera Gucci de a ataca miezul problemei se regăsește în acest tânăr care, amenințat de tată cu dezmoștenirea, o cere în căsătorie pater-ului familiei cu bagajele la ușă și o solicitare suplimentară de job. În scurt timp, Patrizia preia frâiele căsniciei și nu doar că sesizează oprtunitățile care i se deschid în familia Gucci, ci și pe cele pe care afacerea i le-ar putea aduce soțului cam mototol. În acest sens, Patrizia își găsește un guru în persoana unei ghicitoare de destine, Pina Auriemma (Salma Hayek), pe care-o culege de la o emisiune tv, și cu ajutorul clarvăzătoarei pornește la cucerirea imperiului Gucci printr-o operațiune de intrigi care speculează amorul propriu, bovarismul și slăbiciunile fiecăruia. O vreme, regizorul se concentrează pe motorul acțiunii, pe Patrizia, surprinsă în diferite ipostaze și completuri, cu diferite genți și perechi de pantofi, cu un soi de stridență chiar și atunci când hainele nu o reclamă. Mimica chipului ei, trecând de la satisfacție la aroganță, de la fals interes la falsă compasiune, de la tandrețe la răceală etc., este plină de sugestie și se transformă aproape într-un studiu. Într-adevăr, lady Gaga este remarcabilă în rol, reușind să mențină aerul înțepat, o langoare răgușită, brutalitatea sexuală a unei dominatrix, care face din personaj un fel de Mița Baston în stil italian. Lady Macbeth de operetă, Patrizia are însă nervul necesar ridicării propriului soț dintr-o abulie de enfant gâté, întorcându-l împotriva propriei familii cu machiavelîcuri care nu-l prind, dar care-i pun la picioare imperiul Gucci.

Tonul în această saga italiană îl dă muzica, de la muzica de operă la marile hituri pop ale anilor ’80, de la Donna Summer la George Michael, fără a mai vorbi de belcanto-ul italian al epocii. Spre exemplu, scenele preluării imperiului Gucci, cu condamnarea lui Aldo sub acuzația de evaziune fiscală și deposedarea lui Paolo Gucci pe baza unei încălcări a copywrightului, se fac într-o succesiune vertiginoasă, unite de muzica de operă care subliniază partitura dramatică. Cursul acțiunii se schimbă atunci când Maurizio întâlnește o prietenă din tinerețe și întregul anturaj de vechi amici, fapt care subliniază numaidecât diferența față de semidoctismul soției. Cele două lumi se separă, cea a soției și cea din care provine Maurizio, iar acesta își dobândește aplombul necesar pentru a se desface din cercul de intrigi al consoartei, căreia îi corectează în public pronunția defectuoasă în franceză și manierele care lasă de dorit. Este nevoie de acest turnesol al vechiului anturaj de oameni educați pentru a denunța țățismul consoartei. În noul registru de om de afaceri pe picioarele sale, Maurizio afișează opulența și lipsa de măsură care dau strălucirea Casei Gucci și care triumfă prin achiziția lui Tom Ford, un designer vizionar și, în același timp, se dezumflă prin managementul defectuos. Asasinarea sa îl scutește pe Maurizio de la o decizie dificilă, aceea de a renunța la afacerea sa, cumpărată pe de-antregul de acționarii străini. Filmul se încheie cu o serie de explicații biografice, cu ieșirea și a ultimului Gucci din afacerea care-i poartă numele. Finalul nu eclatează de dramatism pentru că Maurizio nu reușește nicio clipă să imprime forță, ci doar să reflecte lumina aruncată asupra lui. Mult mai sugestiv este vărul idiot cu momentele sale de demnitate și, de ce să n-o spunem, de ironie, așa cum Al Pacino reușește un rol magnific de tată confruntat cu decepția vieții sale, un fiu lipsit de orice talent, ușor de prostit și slab. Și, în primul rând, iradiant, personajul jucat de Lady Gaga, Patrizia Reggiani, cea care conferă vitalitate filmului.