Au fost interesante; unele dintre acestea s-au dovedit fi fost cu totul captivante. Mă gândesc în primul rând la Orchestra de Cameră Radio, colectiv care, în ciuda dificultăților actuale de tot felul, de la un concert la celălalt, dovedește în continuare o îmbucurătoare ținută artistică. Cu săptămâni în urmă, spre exemplu, comentam în această pagină realizarea remarcabilă, sub conducerea dirijorului Cristian Mandeal, a suitei din muzica de scenă pentru piesa Burghezul Gentilom de Richard Strauss; lucrare dificil de susținut, lucrare ce solicită membrilor ansamblului abilități solistice importante, aspecte ce au fost mulțumitor împlinite. I-am reascultat cu vădit interes, săptămâna trecută, sub conducerea dirijorului Tiberiu Soare, pe parcursul unui program de muzică vest-europeană din a doua jumătate de secol XVIII, de început de secol următor. Pitoreasca simfonie de Haydn, cea londoneză „cu lovitură de timpan“, cu un majestuos Adagio introductiv, a fost atent structurată; a sunat întremător și cursiv. Indiscutabil, momentele de special interes ale concertului le-au reprezentat lucrările de debut ale programului, anume cele două Concerte pentru câte două violoncele și orchestră, primul datorat lui Antonio Vivaldi, în sol minor, al doilea – Concertino în la major – datorat lui Bernhard Romberg, celebru virtuoz violoncelist austriac al epocii, în deceniile de graniță ale secolelor XVIII și XIX. Indiscutabil, cei doi soliști ai serii de muzică, violonceliștii Ștefan Cazacu și Mircea Marian, au oferit un spectacol de mare atracțiozitate artistică, de strălucită virtuozitate. Pe deasupra diferențierilor stilistice, în acest caz exprimarea sensibilă, vibrantă nu a atenuat datele concertării specifice barocului italian, așa cum expresia tipic romantică a Concertino-ului – etalată cu claritate de cei doi soliști – nu a covârșit claritatea evoluției concertante. Impresionantă s-a dovedit a fi fost cizelarea prețioasă, în duo, a pasajelor de virtuozitate. Bucuria evoluției solistice a fost transmisă publicului meloman drept o luminoasă, o entuziastă comunicare. Și nu este puțin lucru! Pe de altă parte, la Ateneul Român, în compania Filarmonicii bucureștene, ultimele concerte au adus la pupitrul dirijoral două personalități care dau realmente consistență vieții muzicale europene. Căci – trebuie să fim de acord – muzica mare nu constituie întotdeauna apanajul marilor vedete! Dirijorul Gian Luigi Zampieri este un apropiat al publicului nostru, al celui bucureștean. Revine cu interes în mijlocul muzicienilor noștri, al publicului de la noi. Dispune de o largă circulație internațională pe marile meridiane ale muzicii, fapt ce-i conferă o comunicare prioritar cordială cu membrii ansamblului, dar – în egală măsură – fermă, eficientă. Adresarea este directă, clar solicitantă. Pupitrul dirijoral, partitura lipsesc.
Am redescoperit aceste aspecte pe parcursul recentului con cert al Filarmo nicii, când a oferit publicului nostru prima Simfonie, în do minor, op.11, de Felix Mendelssohn Bartholdy. Lucrarea a fost scrisă la vârsta de… 15, da, de cincisprezece ani! Compozitorul adolescent scrisese anterior mai bine de zece asemenea lucrări destinate ansamblului corzilor. Pe bună dreptate, în epocă a fost comparat cu Mozart, ale cărui turnee susținute în perioada copilăriei, cu decenii în urmă, mai persistau în memoria colectivă a publicului de concert; inclusiv în primele decenii ale secolului XIX. Chiar și din această primă simfonie, Adagio-ul introductiv, statuat de Haydn, reluat la Beethoven în primele două simfonii, lipsește de această dată. Zampieri știe să confere consistență expresivă primei mișcări, Allegro di molto; iar expresia lirică a părții secunde poate fi regăsită inclusiv în eleganța Menuet-ului părții a treia. Construcția întregului opus amintește de rigorile simfonismului beethovenian, aspect asimilat și dezvoltat de timpuriu de tânărul artist. În deschiderea serii de muzică, celebrul concert mozartian în la major pentru clarinet și orchestră a fost oferit de minunatul muzician Emil Vișenescu, solistul partidei de clarinet a Filarmonicii. Rareori, în realizarea acestei uimitoare partituri, am putut observa un echilibru atât de eficient susținut între măiestria solistică, pe de o parte, și, pe de alta, natura generoasă a comunicării, caligrafia profilului melodic, impecabil conturat stilistic, coloritul timbral atât de funcțional atașat expresiei. Tot aici, tot la Filarmonică, atât publicul larg cât și cel de specialitate au avut parte de o surpriză repertorială cu totul neașteptată. Organizatorii programului au fost prudenți în a anunța; dar, personal, cred că Simfonia în re major datorată compozitorului ceh Jan Hugo Vořišek – contemporan cu Beethoven în primele decenii ale secolului al XIX-lea – a fost prezentată la noi în primă audiție! Autorul face parte din marea pleiadă, cu totul numeroasă a muzicienilor cehi care, pe o perioadă de mai multe secole, inclusiv în deceniile de început ale secolului trecut, dădeau consistență ansamblurilor muzicale ce ființau pe lângă curțile princiare, pe lângă cele regale din partea de Vest a continentului european. Iar influențele simfonismului clasico-romantic, de la Beethoven la Schubert, pot fi întâlnite pe parcursul acestui bine clădit opus; mă refer la structura mare a lucrării, la tensiunea armonică constructivă, la știința orchestrației. Sunt aspecte probate de acest tânăr artist dispărut – cum menționează autorii programului de sală – în floarea vârstei, la nici treizeci și cinci de ani, răpus de o cumplită boală a secolului. Este meritul indiscutabil al dirijorului canadian Charles Olivieri Munroe de a ne fi atras atenția asupra valorilor perene, mai puțin cunoscute dar absolut consistente ale unei epoci care, inclusiv în muzică, a dat strălucire secolului al XIX-lea.
Aceleiași perioade, dar celei de a doua jumătăți a secolului, îi apar ține și Con certul în re minor pentru pian și orchestră de Johannes Brahms, lucrare a marelui repertoriu clasico-romantic, creație a cărei concepție cu totul inovatoare privind relația dintre evoluția solistică și tratarea simfonică a materialului tematic i-a descumpănit pe primii ascultători; dar nu pe autor însuși. Partitura solistică a fost realmente biruită cu reală forță a comunicării de tânărul pianist Andrei Licareț, artist pentru care sensibilitatea romantică a adresării își găsește susținerea firească, fiind întreținută de inteligența cu care pătrunde substanța muzical-dramatică a acestui genial opus concertant. Nu poate fi trecut cu vederea concertul simfonic al săptămânii precedente. Recunosc, am urcat treptele Ateneului spre sala de concert, condus de dorința de a-l reîntâlni – de această data în calitate de solist – pe violonistul Mircea Călin, fost concert-maestru al Filarmonicii bucureștene, actualmente prim violonist al unei prestigioase orchestre olandeze. Element de specială atracțiozitate, a inclus în programul său ambele Rapsodii pentru vioară și orchestră de Béla Bartók, lucrări în parte asemănătoare în ce privește structura, limbajul. Virtuozitatea violonistică preia elemente ale tehnicii instrumentale specifice rapsozilor populari din zona carpatică, aspect pe care solistul l-a pus în valoare cu o savoare realmente cuceritoare. Recunosc, aș fi preferat cuplajul uneia dintre rapsodii cu unul dintre concertele mozartiene, spre exemplu; am fi beneficiat de o imagine completă a disponibilităților actuale ale acestui muzician pe care l-am dori a fi mai apropiat vieții noastre de concert. Trebuie, totuși, observat, strădania solistică a fost greu încercată dată fiind lipsa de control a sonorităților ansamblului; am în vedere dinamica realmente potopitoare a sonorităților orchestrale, masivitatea acestora fiind disproporționat susținută de dirijorul Alexander Walker, în raport cu evoluția solistică. Haotică, necontrolată a părut dinamica sonorităților orchestrale inclusiv pe parcursul simfoniei beethoveniene în la major. Se poate vorbi despre o prestație dirijorală cu totul modestă; iar momentul poate fi alăturat – tot aici, la Filarmonică – nefericitei programări, cu luni în urmă, a Simfoniei în re minor, pentru soliști, cor și orchestră, în condițiile în care celebra „distanțare pandemică“ a impus limitarea drastică a numărului corzilor în ansamblu. Și tot aici, în sala mare a Ateneului, recitalul cameral susținut de violoncelistul Marc Coppey și pianistul François Dumont a readus echilibrul de gândire, de acțiune concertată privind împlinirea unui important act cultural artistic. Au putut fi audiate două mari creații ale repertoriului clasico-romantic, cea de a 4-a sonată beethoveniană în do major, cea de a 2-a sonată de Johannes Brahms în fa major, de asemenea lucrări reprezentative ale muzicii franceze, celebra Sonată de Claude Debussy, cele trei miniaturi – Elegie, Romanță, Fluturii – de Gabriel Fauré, lucrări cărora li s-a alăturat prima mișcare dintr-o Sonată pentru violoncel și pian, lucrare neterminată, de George Enescu. Programul a fost susținut în parteneriat cu Institutul Francez din București. În alt sens, nu pot să nu observ, conjunctura pandemică actuală a avut o influență nocivă inclusiv în ceea ce privește stucturarea programelor concertelor simfonice. Limitarea timpului alocat acestora, lipsa pauzei dintre părțile concertului au determinat, absolut regretabil, excluderea creațiilor simfonice românești. Nici unul dintre programele concertelor simfonice la care m-am referit nu a inclus creații din repertoriul simfonic sau concertant românesc! Evident, suntem bucuroși – pe de altă parte – că, anevoie, viața muzicală revine spre normalitate!