Vorbeam acum ceva vreme cu un coregraf şi mărturiseam, încercînd să-i determin interesul pentru un proiect, că văd mereu ca pe o provocare interioară şi artistică o cercetare despre tango. O abordare cu perspective fresh, schimbate. Şi în sensul despre care spunea Cătălina Buzoianu, care dorea să rămînă mereu un descoperitor. La noi, singurul lucru făcut „au tour de“ este spectacolul lui Răzvan Mazilu de la Teatrul Odeon, Un Tango mas. Dar şi de atunci, au trecut ceva ani. Iar Mazilu a descoperit atracţia totală faţă de musical şi a plecat pe acest drum cu arme şi bagaje, într-un demers personal, dezvoltînd, practic, cu adevărat, acest gen la noi, făcînd şcoală cu cei care lucrează. Pentru orice filon mai puţin exploatat este nevoie şi de mai mare şi mai atentă muncă. Subiectul pe care tango-ul îl implică este vast, plin de umbre, de anumit context, de tensiune şi de senzualitate. Drumul spre şi din Argentina este o relaţie pe muchie de cuţit între uscat şi apă, între cunoscut şi necunoscut, între yin şi yang, între iubire şi păcat, între furtunile oceanelor şi incendiile dinăuntrul fiinţei. Pe străzi, în Argentina, tango-ul ţine loc de altceva. Este forma de exprimare a unei stări, în acel moment. Paşii au acelaşi cod, dar nu există forme fixe. Ce se întîmplă între cei doi este sub semnul improvizaţiei, în detaliu, deci, în interiorul a ceea ce se cunoaşte. Poate că şi de asta, tango-ul presupune eliberarea sinelui de prejudecăţi, de orice tip de încătuşare. Săptămîna trecută a fost Lună plină. Eu sînt insomniacă de treisprezece ani, aşa încît nu i-am dat satisfacţie că nu dorm din pricina ei. Dar am traversat o stare de veghe stranie. De co-existenţă cu amintiri, mici elemente din realitate, cu fracţiuni de vise. Ziua şi noaptea şi-au ridicat graniţele şi m-am nimerit pe un teritoriu oarecum necunoscut, pe care l-am parcurs în transă. M-am uitat pe cer. Pînă spre dimineaţă. Dar pe strada mea, nimeni nu a dansat tango. Foarte intense au devenit senzaţiile pe care le-am trăit în lumea asta privind spectacole sau concerte cu şi despre acest cod al semnelor vitale din noi. La Bogota, la marele Festival de Teatru de acolo, exact acum zece ani, după ce am ieşit de la Donka. O scrisoare către Cehov şi mi se părea că pe străzi se clatină candelabre gigantice, iar lumea patinează ca pe scena lui Daniele Finzi Pasca, un tip s-a apropiat de mine şi mult mai tîrziu mi-am dat seama că am dansat cu el tango sub o lună plină. L-am mai căutat şi în alte seri, noaptea, cu cei din trupa lui Finzi Pasca. Nimeni nu l-a mai zărit vreodată.
La cîte un stop, dau cu ochii de lună. Mă şi mir că o mai văd, în toată aiureala vieţii mele. Sau poate ea mi se arată ? Aşa, într-adins, doar, doar… Ca o femeie îndrăgostită bărbatului pe care vrea să-l cucerească, iar şi iar. Să-l surprindă. Tot aşa şi luna. În toate fazele împlinirii ei, în toate formele ei, unele ciudate, stranii, bolnăvicioase, vulnerabile, alteori, plină de forţă, de mister, de ludic, cu o vrajă tandră, irezistibilă. Fiecare apariţie cheamă alte imagini. Sînt insomniacă, noctambulă. Memoria mea a devenit lunatică. Ea este trezită de chipul lunii şi-mi aduce în faţa ochilor amprente recente sau nu ale întîmplărilor mele. Lună plină cu halou, un tren, aburii apelor năvălind peste mine, lună plină clară, imensă, suită în vîrful capului în creierii Munţilor adolescenţei mele, lună plină delicată, uşor neclară şi poteca lăsată în mare, ca o chemare, ca o chemare, crai nou şi tainele Nilului, lună ştearsă şi diformă, stîlcită de creştere şi de urîciunea oamenilor de aici, de aiurea, de pe pămînt. Iar am zărit-o. Îşi rotunjeşte ascuţimile. M-a însoţit, mereu. În Toscana, în Provence, la Avignon, am găsit-o cocoţată şi la Villa de Leyva, în piaţa mare de acum patru sute de ani. Pe o dîră minusculă lăsată pe acest pămînt, un el şi o ea dansau tango pe o muzică doar de ei auzită, fără să iasă din fîşia ingrată îngăduită de lună, acolo, atunci. Emoţia nu se evaporă aşa repede. În iulie 2002, Julia Migenes a creat pentru Festivalul de la Avignon „La Argentina“, un spectacol vibrant, un fel de halucinaţie, un omagiu impecabil, pasional şi pasionant pe care artista, mezzo soprana l-a adus acestui dans şi lumii lui. Am văzut un an mai tîrziu „La Argentina“, la Théâtre du Chatelet, la Paris, într-un noiembrie cenuşiu. Acompaniată de Cvintetul Tiempo Sur şi de un dansator fabulos, Julia Migenes, perfectă în rostire, în mişcări, aproape ireală, în tonuri şi inflexiuni, îşi spunea povestea unei vieţi complicate. Ce senzualiate, ce corp lucrat şi expresiv, ce actriţă. Maurice Béjart căuta în anii optzeci pentru Salomé pe care o punea în scenă la Geneva, o combinaţie între vocea unei cîntăreţe de operă şi iscusinţa şi graţia unei balerine, unei dansatoare. Aşa a luat rolul Julia Migenes. La Geneva, pe scenă, a văzut-o regizorul Francesco Rosi şi a înţeles imediat că ea este Carmen pentru filmul lui. Cînd am plecat de la spectacolul Juliei Migenes, am căutat luna. Era acolo, destul de înfiptă pe cer și în atitudine, ca pașii tangoului în pămîntul argentinian. Și fermă, și parșivă, abandonată în lascivitate, în tristețe, în gustul bucuriilor uitate. Povestea Argentinei, a tangoului, a femeilor și bărbaților care trăiesc, care îl dansează, care mor, a iubirilor pasionale amestecate în pașii lor, a crimelor, mizeriei, suferinței, sărăciei. O poveste rostită, interpretată, jucată, cîntată, dansată de Julia Migenes cu o simplitate răvășitoare, într-o atmosferă poetică de one-woman show, acompaniată de muzica lui Piazola, de contrabas și bandoneon, de pian, de chitară, de vioară și de un dansator extraordinar, un contrapunct, o prezență episodică, care răscolește pe scenă voluptăți. De toate felurile. Apariția Juliei Migenes mi-a adus ceva din amintirea Lolei Blau, a ideii lui Dabija, a performanței, fără fla-fla-uri, a Maiei Morgenstern. O performanță conținută, asumată, și aici, și acolo, în poveste, în arta actoriei, nu în demonstrații perisabile. Cuvîntul, ca și gestul, ca și dansul, ca și sunetul, costă. Lumina de pe scenă, selenară, stranie m-a condus afară, și nici n-am simțit cînd m-a preluat Luna. Cîte tangouri n-a incitat, cîte nu i s-au înfierbîntat la picioare… Mă privește cu un soi de superioritate, ca și cum am stat mai mereu pe margine. Vedeți, țîfna asta a ei, eu nu o înțeleg. Uneori.
Mi se arată mereu. Spectacolul ei mă înnebunește. Pentru că sub semnul ei începe Arta. Teatrul. Așa îi spune și Treplev, Ninei. S-a arătat iarăși, splendidă și vul – nerabilă. Și, iarăși, am uitat și am iertat. S-a arătat ca acompaniatoare a lui Beethoven, a lui Christian Zacharias, a mea, a nopții, acum mulți ani. M-am simțit pe o insulă pe care vraja muzicii lui Beethoven, interpretată de Zacharias, mi-a dirijat un moment de viață. Magnetismul princiar a lui Zacharias – în dubla ipostază, de pianist și de dirijor – m-a atins. Ca pe la mijlocul anilor optezeci, cînd îi asculatm înregistrările pe disc, la pick-up. Nu sînt specialist. Interpretarea lui, în cele două roluri mai sus amintite, viziunea complexă asupra concertelor pentru pian ale lui Beethoven, dimensiunea acestei integrale, structurată pe două nopți cred că se definește aparte. Într-un moment spiritual, cumva intim, într-un sentiment de solidaritate și de aparteneță la o comunitate. Chiar minoritară. Dar pe care o ai reprezentată concret, în proximitate, pe care o poți atinge, ca să poți urla apoi „este!“. Pentru două nopți, nu m-am mai simțit rătăcită. Nici singură, cum mă simt de atîtea ori, de atîtea ori. Am venit pregătiți pentru această întîlnire. Și ea, chiar s-a produs. Într-o atmosferă de o normalitate profundă. Cînd s-a terminat concertul din prima seară, se apropia de ora unu din noapte. Nimeni nu se grăbea nicăieri. Nici la aplauze, nici după. Nimeni nu fugea spre niciunde. Rîuri de oameni normali se revărsau peste oraș, peste noapte. Oameni eleganți, care vorbeau elegant, într-o limbă elegantă. Care discutau normal, care își comunicau starea, emoția. Unii s-au strîns la ieșirea artiștilor, să-i ovaționeze pe membrii orchestrei de cameră din Lausanne, seduși ei înșiși de arta maestrului, de ce le-a cerut, de ce au făcut. Era o prelungire a transei. Orașul era pustiu, curat, luminat. Luna strălucea. Și îmi dirija pașii pe drumul nopții. Sindromul Zacharias se instalase deja în toți cei care am fost la Ateneu. Prezența lui Beethoven a devenit majoră. Dramatică, tensionată, imperială, divină. După al doilea concert, am prelungit starea de grație pe acoperișul unui bloc interbelic, din centrul Bucureștiului. Mai exact, pe terasa prietenilor mei, medici, împătimiți de artă. Am sporovăit, ne-am eliberat prea-plinul, am privit orașul de sus, n-am văzut nicio construcție comunistă pe o rază mare, de jur-împrejur. Puteam fi oriunde. Pe acoperișul lumii! Am ridicat ochii și am privit-o. Era acolo. Plină. Palidă. Învăluită într-un halou halucinant.