Efectul Brâncuși

Au trecut aproape o sută de ani de când numele lui Constantin Brâncuși a început să fie vehiculat în spațiul românesc. Bineînțeles că asta s-a întâmplat abia după plecarea sa din țară, căci întotdeauna la noi, dar, probabil și în alte zone culturale mici, nu capeți notorietate până când nu ai o confirmare din partea unui centru cultural important. Primele semne ale recunoașterii sale au fost generate, firesc, de zona artistică, aceasta neavând însă singură forța să îi ofere o prea mare vizibilitate. Din acest motiv, a rămas necunoscut marelui public, iar opera sa, mult prea revoluționară pentru gustul epocii, era mai curând un pretext de ironie și acerbe dispute artistice. Nu este doar cazul nostru, la fel s-a întâmplat și în Franța, când una dintre lucrările sale, Principesa X, a fost respinsă la „Salonul Independenților“ din Paris, în 1920, pe motiv că avea o formă „falică și obscenă“, iar șase ani mai târziu Pasăre în spațiu a fost taxată suplimentar de vama americană, care a inclus-o la categoria „ustensile de bucătărie și echipament medical“. După câștigarea acestui proces celebru pentru recunoașterea artei moderne, Brâncuși câștigă subit o binemeritată reputație internațională, care nu a contenit să crească până în zilele noastre.

Cu toate că revenirile sale în țara de origine nu au fost prea dese, totuși mediul artistic local și presa au cultivat imaginea artistului de succes, care a reușit, nu doar la Paris, dar și în noul pol cultural al lumii, Statele Unite ale Americii. Intelectualitatea din România, dar și clasa politică nu au rămas indiferente la succesele sale, motiv pentru care, pe lângă achizițiile private, Arethia Tătărăscu, soția prim-ministrului României, îi propune realizarea ansamblului monumental la Târgu Jiu, care a fost inaugurat în 1938, acesta fiind singurul monument de for public realizat de artist. Notorietatea sa în spațiul public românesc a crescut considerabil, dar din cauza discursului său vizual prea avangardist în raport cu gustul publicului, în afara unei elite, Coloana fără sfârșit și Poarta Sărutului au fost percepute tot în registru erotic. Iată cum reperele gustului, pe acest palier de înțelegere, pot fi surprinzător de asemănătoare, atât în Gorjul natal, cât și în hiperartisticul și sofisticatul Paris.

Deși pare greu de crezut, la nivel popular, vizibilitatea sa în România a fost alimentată de politicienii comuniști din perioada post-stalinistă. În perioada tulbure care a urmat morții lui Stalin, România, asemenea altor state din blocul estic, a făcut totuși timide încercări de „emancipare“, relaxând, măcar la nivel de discurs public, corsetul dictaturii impuse de Moscova în perioada postbelică. Era o politică de „românizare“ a Partidului Comunist Român. Un prim semnal a fost provocat într-un spațiu ușor de manipulat atunci și cu o vizibilitate bună, acela al artelor. Brâncuși era un subiect ideal în acest sens, pentru că putea fi ambalat în tiparele agreate. Avea origine sănătoasă – era fiu de țăran, notorietate greu contestabilă și, în plus, crea lucrări care puteau fi „autohtonizate“ în registrul artei populare. Era un scenariu simplu, dar eficient, care venea cu iluzia unui suflu proaspăt și atingea acea coardă mereu sensibilă a „specificului național“. De aceea, aproape peste noapte, din reprezentant al „formalismului burghez cosmopolit“, Brâncuși devine un bun național care poate fi speculat în interesul unei linii naționaliste. Probabil că o cercetare în arhivele C.N.S.A.S. va oferi mai multe argumente decât cele deja existente. Mă refer la scrisorile trimise lui Brâncuși de artiști, prieteni din tinerețe, și misiunea oficială în care au plecat la Paris poetul Eugen Jebeleanu însoțit de soția lui, artista Florica Codrescu. Întâlnirea era mediată de Colomba Voronca, soția poetului Ilarie Voronca, căruia Brâncuși îi ilustrase un memorabil volum, Plante și animale. Precaut din fire și atent la imaginea sa, Brâncuși a declinat încercările de apropiere venite din partea unui regim politic pe care nu îl agrea. În pofida eșecului, regimul comunist perseverează în cultivarea imaginii artistului pe plan local. Puținele lucrări ale acestuia aflate în țară vor constitui fondul unei colecții din expunerea permanentă de la Muzeul de Artă al Republicii Populare Române, al cărei director era M. H. Maxy, fostul pictor avangardist cunoștea încă de la Expoziția „Contimporanul“, din 1924, importanța creației brâncușiene în schimbarea codului estetic. De asemenea, la Muzeul de Artă din Craiova sunt expuse o serie de lucrări din tinerețe, printre care și Sărutul din fosta colecție Victor N. Popp. Incidentul cu încercarea de demolare a Coloanei fără sfârșit de la Târgu Jiu fusese trecut sub tăcere, iar câțiva ani mai târziu, cu ocazia centenarului nașterii sale, a fost organizat un amplu program de festivități cu invitați de prestigiu din întreaga lume. Din păcate, gestul de apreciere al lui V.G. Paleolog, prietenul său din tinerețe, de a aduce la Craiova o parte din bârnele recuperate din demolarea atelierului din Impasse Rosin, a rămas „suspendat“ din cauza obtuzității și invidiei unor colegi de breaslă români. Este important de amintit că V.G. Paleolog publicase la Tipografia „Ramuri“ din Craiova singura monografie acceptată de artist, care a refuzat orice altă inițiativă de acest fel în timpul vieții.

În pofida acestor derapaje, imaginea lui Brâncuși a fost popularizată și asumată ca „bun național“, intrând în conștiința publicului larg prin prisma tiparelor induse de noua orientare ideologică. La începutul anilor 1970 se poate remarca o adevărată brâncușomanie, care se manifesta în arhitectură, sculptură sau pictură. Fenomenul este completat de o întreagă lirică dedicată artistului iar, la un nivel subcultural, imaginile au fost preluate mimetic pe cutii de bomboane, diverse suveniruri ș.a. Profitând de o libertate neîngrădită de manifestare, perioada de după 1989 a fost și mai propice pentru potențarea acestei febre brâncușiene. Acum apare un număr impresionant de falsuri, dar și de centre culturale, centre medicale ori hoteluri care îi poartă numele, asociații care improvizează studii sau colocvii și, recent, chiar un Muzeu Național Brâncuși la Târgu Jiu. Aberantele excese de admirație îl propulsează într-o zonă mitică și, oricât de aiurea ar părea, artistul este astăzi recunoscut ca „geniu național“ și datorită acestor demersuri. Rămân, din păcate însă, și tristețile adânci ale unor dorințe neîmplinite, precum încercarea Statului român de a achiziționa prin colectă publică Cumințenia pământului sau realizarea unei expoziții reprezentative care să aducă în țara natală opere care hrănesc astăzi orgoliul marilor muzee ale lumii. Ar fi fost gesturi necesare ce ar fi confirmat iubirea care, altfel, este doar conjunctural afirmată în exces. În acest sens, este justificată frustrarea elitei intelectuale, care acceptă greu vulgarizarea subiectului și refuză să admită aceste paliere de lectură. Cu toate acestea, și ele își au rolul lor în construcția imaginii publice a artistului. Actualele încercări de resemantizare și contextualizare a creației brâncușiene de către artiști români contemporani, discrete dar consistente, propun discursuri dezinhibate, adesea în registru ludic, care sunt bine asimilate de generațiile tinere. Toate aceste manifestări i-au consolidat imaginea care a devenit astăzi brand-ul favorit, atât pentru admiratorii săi sinceri, cât, mai ales, pentru mulțimea de profitori. Dar indiferent de registrul în care se situează, intelectual-științific sau populist, substanțiale ori superficiale, aceste coordonate contrarii împreună au generat „efectul Brâncuși“, adică o parte din construcția noastră identitară, un element important al vieții sociale și culturale românești de astăzi.