Brâncuși
Pe 19 februarie 1876 se năștea la Hobița Constantin Brâncuși. Cred că și astăzi îi sîntem datori cu încă foarte multe. Nu cred că am făcut, pentru personalitatea lui și pentru cultura noastră, decît prea puțin. Încă parcă nu l-am asimilat și noi. Cînd eram puștoaică, ai mei ne-au dus la Tîrgu-Jiu ca să vedem cu ochii noștri ceea ce se numește miracol. Ne-au pregătit, ne-au citit. Acolo, am văzut oameni care încingeau mese pe ziare întinse pe Masa tăcerii. Și mi s-a părut că părinții mei sînt excentrici. Au trecut ani și ani de tăceri. Cînd Ion Caramitru era Ministrul Culturii, cred, a inițiat un întreg proiect pentru tratarea pieselor care alcătuiesc Coloana infinitului. L-au însoțit la Tîrgu-Jiu Nicolae Manolescu și tot felul de arhitecți, specialiști. S-a născut o întreagă polemică cu Radu Varia și nu-mi mai amintesc cum s-a terminat. La New York, La MoMa, o sală superbă, luminoasă și intimă arată oamenilor din toată lumea Arta unui sculptor unic. Unui filosof al pietrei, bronzului și al tăcerilor. Cînd băiatul meu a obținut prestigioasa bursă completă de studii „Constantin Silvestri“ și a ajuns la Edinburgh, colegii lui de la un colegiu de elită învățau despre Brâncuși. La școală. Aplicat și foarte serios. Fiul meu le-a povestit o mie de lucruri pe care le știa, despre Atelierul lui de la Paris, despre ce a văzut în țară, despre întîlnirea cu George Enescu, despre drumul lui în India, despre întîlnirea cu Peggy Guggenheim. Mi-a spus că este straniu că la noi nu se face asta. În 2018, una dintre fabuloasele fotografe ale lumii, Brigitte Lacombe, a vent la București pentru expoziția extraordinară pe care i-am făcut-o în Festivalul Național de Teatru. Cu două seri înainte de vernisaj, priveam amîndouă chipul lui Meryl Streep care îmbrăca ireal Hub-ul Festivalului, clădirea ARCUB. Copleșită de expoziție și de prezența ei la București, am întrebat-o dacă vrea ceva special, în plus față de programul stabilit împreună. Dincolo de ochelarii cu rame negre, privirea i s-a oprit cîteva secunde și mi-a răspuns ferm. „Visul meu este să văd ansamblul lui Brâncuși de la Tîrgu-Jiu.“ Am amuțit. „Știu că nu e timp, dar trebuie să fie un elicopter pînă acolo“, a continuat. A doua zi, dis de dimineață, a plecat cu mașina, cu una dintre asistentele mele. A bătut sute de kilometri ca să-și împlinească visul. A revenit la vernisaj. Cum aș putea să uit ce a spus și ce exprima fața unui om mai degrabă introvertit. M-a întrebat și despre Cumințenia pămîntului. N-am mai scos un cuvînt despre așa o ratare a strategiilor culturale autohtone.
„Un weekend cu Brâncuși“. Așa s-a numit ceea ce Muzeul Național de Artă a gîndit la sfîrșitul săptămînii, pentru 18, 19 și 20 februarie. Elegant, emoționat, cald, Călin Stegerean, directorul Muzeului, a vorbit despre Brâncuși, despre aprecierile lui Ion Minulescu, Marcel Iancu și Paul Morand, publicate în revistele de avangardă „Contimporanul“ și „Integral“ din anii 1925-1927. „Aniversăm cu bucurie nașterea părintelui sculpturii moderne cu muzică veche românească, care i-ar fi plăcut și lui.“, anunță directorul Muzeului. Mă tot uit în jur. Sala Auditorium, plină, cu respectarea restricțiilor. Dar plină mai ales cu tineri. Care știau exact unde au venit. Pentru că îl cunosc și îl urmăresc pe Simion Bogdan-Mihai. Și „Lăutarii de mătase“. O oră am ascultat și am privit artă pură românească. Simion Bogdan-Mihai a gîndit un program bazat pe cîntece autentice, folclor halucinant cules de el din zona Gorj-ului. Filolog, doctor în litere, împătimit de folclor și de prospețimea lui, ultimul cobzar din România, tînărul acesta m-a lăsat cu gura căscată. Ca și ideea în sine a lui Călin Stegerean ca să-l invite și să-i sărbătorească astfel nașterea lui Brâncuși. A doua zi, la unul dintre tururile ghidate prin sala „Brâncuși“, m-am întîlnit cu cîțiva dintre tinerii cu care am stat la taifas după concert. Filologi și muzicieni. De la ei am aflat că Simion Bogdan-Mihai a lucrat la coloana sonoră a documentarelor făcute de Charlie Ottley, celebrul jurnalist britanic, „Flavours of Romania“ și „Wild Carpathia“. Mi-au arătat filmulețe cu el și cu lăutarii lui. Parcă mă intersectam cu tinerețea mea nebună cînd ne uitam muți de admirație la Horia Bernea, Speranța Rădulescu și Irina Nicolau, la ce lume nășteau ei la Muzeul Țăranului Român. Atunci i-am ascultat pe Caliu, taraful de la Clejani, Grupul Iza, cu mult înainte să devină celebri peste granițele patriei.
În acest weekend, mai aproape și mai normal de spiritul geniului lui Constantin Brâncuși, meritul echipei de la Muzeul Național de Artă care a gîndit acest program, mi-am luat rămas bun, în felul meu, și de la Speranța Rădulescu.
„Tosca“ – recentul triumf al Angelei Gheorghiu
Pe 22 februarie s-a încheiat la Royal Opera House seria celor cinci spectacole cu Tosca, începută pe 8 februarie. Protagonistă este Angela Gheorghiu, invitată pentru acest eveniment și ca să fie sărbătorită cu ocazia împlinirii celor 30 de ani de la debutul său fulminant, pe această scenă. Toate cele cinci reprezentații s-au jucat cu casa închisă, un bilet în plus ajungînd și la suma de 400 de lire sterline. Imaginile de la repetițiile intense, de la probele de costum – costumul Angelei Gheorghiu a circulat toată luna februarie, pe toate rețelele sociale, în emisiuni, în reviste – repetițiile cu dirijorul Marco Armiliato, cu orchestra minunată, muzicieni de mare clasă, cu corul, toate au făcut vîlvă deja înaintea seriei de spectacole, anunțate de anul trecut. La Londra, la Rozal Opera House, această Tosca este un triumf. Este impresionantă performanța Angelei Gheorghiu în Floria Tosca. Geniul ei ridică sala în picioare, standing ovation minute în șir. Extraordinar tenorul român Ștefan Pop, una dintre vocile momentului, cu care Angela Gheorghiu a cîntat anul trecut în La Boheme. Cu două zile înaintea ultimei seri cu Tosca la Londra, Metropolitan Opera House o anunță deja pe Angela Gheorghiu în Tosca din stagiunea viitoare. Se vor împlini atunci tot treizeci de ani de la debutul Angelei Gheorghiu La New York. Lumea operei de cea mai înaltă anvergură și profesionalism își sărbătorește DIVA.