Spiritual și politic

Se pot folosi criterii politice în domeniul spiritual? Nu cred. Tancurile rusești pornite împotriva ucrainenilor au fost stropite cu apă sfințită de către preoții ortodocși, așa cum am văzut într-un reportaj tv. Nu e nevoie să ne întrebăm împreună cu Dylan Thomas „Mâinilor ce-aduceți/ rodii, mătrăgună?“, pentru că este evident pentru oricine. Mătrăgună, moarte, măcel. Trăim în contexte istorice precise, dar încercăm, după puterile noastre omenești, să intuim dincolo de ele finalitatea istoriei. Între planul istoric și cel spiritual există, cred, o interferență, dar nu o subordonare. Sf. Caterina de Siena, Ioan Paul al II-lea au fost implicați trup și suflet în istorie, sieneza pentru întoarcerea de la Avignon la Roma a papilor, pontiful polonez pentru demantelarea regimurilor comuniste în Est, dar perspectiva lor este trans-istorică… Când ne referim în spațiul românesc la Arsenie Boca, mediatizat, e adevărat, cu asupra de măsură (folosit ca marcă, domeniu etc.) suntem în drept să ne folosim doar de declarațiile date de cel urmărit Securității? Cei care-i reproșează preotului-călugăr de la Prislop indiferentismul politic, mai mult lipsa unui „simț al istoriei“ (vezi Dan Stanca, România literară, nr. 44, 2021), cred că nu iau în considerare că Arsenie Boca a prevăzut, după mărturiile unor apropiați, căderea lui Nicolae Ceaușescu, mai mult i-ar fi spus-o dictatorului verde în față că va muri „de Crăciun!“. Planul istoric nu era ignorat, dar se subordona Proniei, lucru firesc la un om al credinței de o mare probitate morală, conform martorilor, unul care a cunoscut închisorile comuniste sub dictatură. Intrarea în politică a preoților a fost mereu catastrofală, ea a produs un amestec vinovat al domeniilor specifice, vezi simpatia pentru legionarism, la noi, sau Teologia eliberării în America Latină. Altceva înseamnă întâlnirea Papei, a Patriarhului rus, a Rabinului-șef în criza umanitară din zilele noastre, pentru a căuta soluții de pace în Ucraina. „Fericiți făcătorii de pace…“.

Conferințele adresate tinerilor ținute de părintele Gheorghe Calciu au fost, cred, la fel de curajoase ca luările de poziție critică ale lui Vasile Paraschiv, fondatorul Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România, și ca protestele Doinei Cornea, dar s-au păstrat în cadrul religios, specific creștinismului, non-violența, refuzul utopiilor sociale. Un confrate ucrainean, ca origine etnică, profesor universitar bucureștean și prozator (Calul negru) Stelian Gruia îmi spunea mai demult (într-o vară la Casa Scriitorilor de la Neptun) „când au intrat nemții în Ucraina, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, călugării ucraineni din multe mănăstiri au pus și ei mâna pe armă! Fiind vorba de pământul patriei lor, călugării erau datori să-l apere!“ Eu nu eram de părerea lui. Călugării, persoanele consacrate, de pildă episcopii greco-catolici români, dar și mulți alții din alte confesiuni, sau Edith Stein, ori franciscanul polonez Maximilian Kolbe, ultimii uciși la Auschwitz, au ales calea martirajului, nu a luptei armate. Exemplele de eroism de acest fel nu sunt mai puțin de admirat decât eroismul militar.

Nu poți să nu revezi pe ecranul memoriei ochii copiilor ucraineni porniți în bejenie, jucăriile lor ca semn de continuitate cu universul de acasă, părăsit în fugă și plini de teamă. Nu poți să nu fii alături de colegii noștri din Cernăuți, poeți, ziariști, profesori de literatură și critici cunoscuți, scriitori ca Vasile Tărâțeanu sau ca Ilie Tudor Zegrea, în aceste zile întunecate. Mă gândesc, apoi, la oamenii de ispravă din vechiul oraș Cernăuți, români, ucraineni, evrei, polonezi, ruși, la literatura modernă care s-a scris aici, la clădirile interbelice sau antebelice, la liceul unde a învățat Eminescu și la casa lui Aron Pumnul, unde poetul a orânduit cărțile de învățătură prețioasă, dar și la cei de azi, risipiți de suflul războiului, și mă simt parte cu ei… Va avea și orașul acesta poliglot, multicultural, poli-confesional soarta Kievului?

Pacea este liniștea ordinii“, ne spunea Sf. Augustin. Ordinea dinlăuntrul nostru, dacă ea există cu adevărat, este firească, spirituală, fraternă, nu o pace clădită pe retorica puterii. Vor găsi cei în drept căile păcii, „partea văzută a binelui“ cum o numea inspirat cineva? Dincolo de manevre mediatice înșelătoare, de artificii regizorale, de jumătăți de adevăr?