Dacă nu vă spune mare lucru numele Aliénor d’Aquitaine, nu e nici o rușine. Nici eu n-am știut mare lucru despre ea. Sau, mai degrabă, am știut cîte ceva, dar nu făceam legătură cu persoana acestei femei extraordinare, o ființă puternică și sensibilă, emancipată și liberă, în ciuda mediului în care a trăit.Mărturisesc, despre Istoria Franței am aflat mai mult din cărțile lui Dumas decît de la școală. Puțina istorie universală care ni s-a predat în liceu nu a fost extrem de generoasă. Am rămas cu niște nume (și numere) de regi, cu vorbe bune despre Comuna din Paris și Revoluția franceză, ca fiind niște momente de progres spre comunism, viitorul de aur al omenirii. Încerc să recuperez acum.
Așa am ajuns la Aliénor, ducesă de Aquitaine și contesă de Poitiers, care a trăit între anii 1112 și 1204. Numele Aliénor, care înseamnă, în langue d’oc, cealaltă Aénor, pentru a nu fi confundată cu mama ei, pe care o chema tot Aénor. În langue d’oïl numele devine Eleanor sau Eleonor. Primește o educație aleasă, ia cursuri de latină, literatură și muzică, dar e antrenată și în vînătoare și călărie. La paisprezece ani, după moartea fratelui ei, devine ducesă de Aquitane și seniorii îi jură credință. Se căsătorește cu prințul moștenitor al regilor franci, Ludovic cel Gras, devenit Ludovic al VII-lea. Cu care va avea două fete, Marie și Alix. Va fi încoronată ca Regină a Franței de Crăciunul anului 1137.
Frumoasă, inteligentă și cu un spirit liber, este criticată adesea la Curte pentru că încurajează foarte mult trubadurii. Marcabru, unul dintre ei, este alungat pentru că a îndrăznit să cînte dragostea lui pentru Regină. Curtea este îngrijorată, susțin istoricii, pentru că Aliénor are foarte mare influență asupra Regelui care-și neglijează sau chiar nesocotește sfetnicii oficiali.
Pentru că, în cursul unei bătălii, Ludovic al VII-lea a dat foc unei biserici, cu tot cu credincioșii aflați înăuntru, a fost sancționat de Papa Eugeniu al III-lea. Plin de remușcări pentru fapta condamnată de Roma, în 1145, în ziua de Crăciun, regele anunță că va participa la două cruciade, împreună cu Regina. Care Regină va lua în alaiul ei și trubaduri, și soțiile unor cruciați de rang nobil, îngreunînd înaintarea trupelor franceze. În această campanie de luptă apar și se întețesc tensiunile în cuplul regal, tensiuni ajutate și de o anume bănuială de infidelitate a Reginei, la care se adaugă și eșecul acestei Cruciade (a doua în cronologie).
Guillame de Tyr, istoric al cruciadelor, prezent la fața locului, acuză drept sursă a eșecului acestei cruciade, sexualitatea, faptul că mulți cruciați au fost însoțiți de soții, în loc să demonstreze castitate în această bătălie sfîntă. Aliénor este descrisă ca o păpușă manipulantă, aproape nimfomană.
Tensiunile din cuplu și eșecul cruciadei duc la o separare temporară, cei doi se vor întoarce în corăbii și la date diferite. Dar, cu ajutorul unor prieteni (inclusiv Papa), Regele și Regina se vor reconcilia și astfel se va naște cea de-a doua fiică. Dar pacea nu va dura foarte mult în cuplu.
Legenda spune că, după una dintre bătălii, Ludovic al VII-lea i-a cerut bărbierului să-i radă barba. Ceea ce ar fi șocat-o pe regină, care-l găsea pe soțul ei, sub noua înfățișare, foarte urît. Astfel încît l-a rugat să-și lase barba să crească. Dar a primit un refuz. Și, astfel, s-a ajuns la divorț. Motivul invocat, pentru ca biserica să poată desface căsătoria, a fost acela de cosanguinitate, deși din această căsătorie acuzată drept incestuoasă se născuseră deja două fete.
Aliénor nu stă multă vreme singură, se căsătorește, la Poitiers, cu Henric al II-lea (mai mic cu zece ani decît ea), viitorul rege al Angliei, și devine Eleanor. În 19 decembrie 1154, vor fi încoronați, amîndoi, drept Rege și Regină. În primii treisprezece ani de mariaj, Aliénor va naște opt moștenitori, cinci fii și trei fiice. Nașterile repetate au îndepărtat-o pentru o vreme de viața de Curte și i-au slăbit influența. Cei mai cunoscuți urmași ai cuplului sînt Henric cel Tînăr, care a condus regatul o vreme alături de tatăl său, Richard Inimă de Leu (devenit rege al Angliei), Aliénor, care a devenit și ea regină căsătorindu-se cu Alfons al VIII-lea, regele Castiliei, Jeanne, măritată cu Guillaume al Doilea, regele Siciliei, și, în fine, John Lackland, Ioan fără de Țară, ajuns, totuși, pe tronul Angliei.
După această perioadă de exersare a fertilității, Aliénor s-a implicat în luptele interne care au marcat o bună perioadă din Istoria Angliei, a Franței și, desigur, a Europei.
Războiul de o sută de ani a început, putem spune, din cauza unui bărbierit neinspirat.
Frumusețea lui Aliénor e cîntată în Carmina Burana:
„Dacă tot Universul ar fi al meu
De la Ocean pînă la Rhin
Aș renunța la asta bucuros
Ca să o pot ține în brațele mele
Pe regina Angliei“.
S-au scris multe despre această femeie puternică, pornind de la personalitatea ei fascinantă, de la curajul ei de a înfrunta prejudecăți. S-au scris piese, romane, s-au făcut filme (În Leul în iarnă, rolul ei e jucat de Katharine Hepburn), a fost reprezentată în multe picturi, ajungînd pînă și într-un joc video, Civilization VI.
În 2005, Jean Pierre Vibert a creat soiul de trandafir cu numele hybride rosa x centifolia muscosa.
Prenumele trandafirului: Aliénor.