În istoria receptării operei lui Ion Creangă nu se amintește, nici măcar în perioada imediat poststalinistă, de monografia Ioan Creangă, apărută în 1955 la Editura Tineretului, sub semnătura lui Pompiliu Caraioan. În înalta concepție realist-socialistă a monografului, care, pe parcursul a patru sute de pagini, nu recurge la nicio sursă bibliografică, Ion Creangă ar descrie neabătut, în opera sa majoră, copilăria copilului universal exploatat și, în general, a omului exploatat. Dezumanizarea specifică relațiilor burghezo-moșierești ar afecta chiar și relațiile de rudenie, din moment ce, după episodul cu furatul cireșelor, unchiul vine cu vornicul satului, deci cu autoritățile judecătorești, la propriul frate, punându-l să plătească până la ultimul ban „nu numai cânepa stricată, dar și mâna de cireșe, ceea ce denotă că simțul proprietății vătămase serios vechile relații de familie, înlocuindu-le cu relații pur economice și întovărășite de dușmănii și vicii“ (p. 283).
Să fi fost în acea vreme monograful lui Creangă (deși nu mi-am dorit niciodată să o fi trăit), aș fi dat drept contraexemplu pentru această situație dezumanizantă chiar primul vers din poezia Mărul de lângă drum („Sunt măr de lângă drum și fără gard“), apărută de curând în volum și aflată în mare vogă. Încă din incipit se observă clar desființarea (silnică a) proprietății private și noua libertate paradiziacă obținută grație luptei clasei muncitoare, deja ajunsă în paradis ca să se înfrupte din fructele interzise. Dar nu m-aș fi îndurat să las necomentate versurile „Drumețule, să iei fără sfială/ Căci n-ai să dai la nimeni socoteală“, deși mai sunt și unii sabotori care dau cu pietre în crengile pline cu roade bogate. Apoi, aș fi reflectat copios asupra versurilor „Mi-s dragi copiii legănați în ramuri,/ La gât cu mici bucăți de sfinte flamuri“, ca expresie a bunei dispoziții na(t)ive a copiilor de la țară.
Numai astfel aș fi pus mai bine în evidență copilăria minunată a noilor generații educate în spirit partinic, sub îndrumarea organizațiilor de tineret. Aceste „sfinte lamuri“ reprezintă cravatele pionierești desprinse din drapelul roșu al clasei muncitoare, merele dăruite având în poezia lui Mihai Beniuc semnificația unor semințe aruncate pentru coacerea unei revoluții rumene. Și aș mai fi evocat și imaginea picturală de slăvire a roadelor apetisante, cu fecioarele culegătoare surprinse în râs, „îmbujorate de plăcere“, ca pe o sugestie a tactilului grațios, cu o ușoară (nu prea intensă!) undă de senzual emisă de fructul oprit pe care îl au în sân. Astfel aș fi completat eu scena cu mărul discordiei familiale, dacă aș fi vrut să mă bucur de o mână de cireșe roșii în plus din partea partidului.
Dar să lăsăm anii să treacă și să îl urmărim pe Creangă intrând în lumea literară. Cei „doi Gulliveri în Lilliputul junimist“ (p. 217) –, adică el împreună cu prietenul și tovarășul de vederi progresiste Eminescu – au disprețuit cercul de la Junimea. De obicei, după ședințe, îmbuibații junimiști se duceau pe la cafenele și prin restaurantele luxoase ale Iașilor, unde invitau și pe cei doi prieteni, dar ei mai întotdeauna refuzau. Motivul era clar: „Împreună, Eminescu și Creangă disprețuiau Junimea și «Convorbiri Literare» și în taină își râdeau de Maiorescu și de toată țepoșenia lui“ (p. 211). Cu atât mai îndreptățit o făceau, cu cât, „considerându-se el însuși scriitor, Maiorescu – șeful Lilliputului junimist – își permitea să «ajute» cu sugestii pe ceilalți scriitori din cercul său“ (p. 206). Din acest motiv, creștea și disprețul amândurora față de producerile literare junimiste: „Acolo, în bojdeuca din Țicău, Creangă și Eminescu stabiliseră un adevărat centru de rezistență împotriva literaturii și esteticii junimiste“ (p. 215).
Integrat vigilentului sistem stalinist, care intuia tot ce-i trece prin minte omului, omniscientul Pompiliu Caraioan îl închipuie pe Creangă, înainte de a muri, făcându-și un bilanț al vieții și al operei. Este aiuritor felul în care scriitorul este imaginat străbătând anamnetic ulițele mici și mari de odinioară ale operei: „Lui Creangă îi răsări înainte figura delicată a Malcăi. Biata femeie!… Căsătorită cu un negustor care visa numai afaceri, ea era condamnată să piardă – prin viața la oraș – ceea ce este mai omenesc în om. Frica ce-o cutremură și-o împinge la gesturi necugetate nu-i trăsătura de caracter cea mai importantă a acestei femei; mai tare decât frica este sentimentul plenitudinii vieții în cadrul nevinovat al naturii sălbatice, departe de viața orașului care prin relațiile lui sociale depune pe suflet o crustă tare. Secretul lui Moș Nichifor Coțcariul nu-i apelul la instinctul sexual, ci trezirea dorului de viață de sub crusta urbanității înăbușitoare a omenescului; Creangă își iubea eroina fiindcă ea dovedește puritate sufletească“ (pp. 374-375). Bietul personaj! Aceeași Malcă, dar cu o altă cărăușie! Este drept că vorba harabagiului se simte mereu aruncată în doi peri, mai mult sau mai puțin aluzivă la „păcat“, dar în fapte – ne asigură pudicul istoric literar improvizat – el știe să păstreze cuviința și să-și înfrângă pornirile în nepervertitul cadru al peisajului sălbatic.
Monograful omnipotent observă că, la capătul reveriilor, în mintea scriitorului stăruiau flăcările răscoalelor de la 1888 („Era târziu în noapte și el nu înceta să se întrebe: vor izbândi țăranii?“ – p. 378). Din felul în care evoluează lucrurile, m-aș fi așteptat să se spună că supărarea cauzată de nedreptățile sociale i-ar fi grăbit sfârșitul celui care soluționase prin arma scrisului conflictul dintre soacră și nurori. Cum până la urmă principiul binelui învinge, suntem încredințați de omul de casă stalinist că „nora cea mică pornește o adevărată răscoală împotriva soacrei-stăpân. […] Și nora cea tânără a învins pe babă și sluta ei stăpânire“ (p. 378). Dar speranța de mai bine vine și din partea eroilor de basm: „A fost acest Harap Alb un om dintr-o bucată. El ia trup din dorul nostru de libertate și din ura noastră nestinsă împotriva celor ce ne asupresc și ne batjocoresc. Și cum el a izbândit asupra spânului, așa vrem a izbândi și noi asupra răilor“ (p. 379).
Acești răi din cercurile reacționare duceau o înverșunată campanie împotriva poporului rus, în care fuseseră atrași și oameni pătrunși de dragostea față de popor – precum Eminescu, bunăoară. Fiind victime ale manipulării, ei nu erau în stare să vadă vreo deosebire dintre marele popor prieten și țarism. Prin urmare, poporului rus i se atribuiau în mod greșit tendințele expansioniste ale claselor exploatatoare ale țarilor. În astfel de confuzie imagologică aproape generală, alimentată de cercurile cele mai reacționare, „Creangă aduce un cald și nepieritor omagiu poporului rus, întruchipându-l în imaginea de neuitat a lui Ivan Turbincă“ (p. 256). Când s-au răsculat țăranii din Muntenia, ziarele scriau că rușii i-au pus la cale: „ziceau că încă în timpul războiului din 1877, rușii povesteau țăranilor români că ei au venit aici ca să-i libereze de turci și de boieri. Asta așa și era“ (p. 377). Neîndoios că așa era, iar dovada de netăgăduit este că ei au venit și după acea dată, pentru ca să tot elibereze – ba pe la noi, ba prin alte părți.
Indubitabil, „Creangă văzuse cu ochii lui asemenea fapte, pe lângă Iași. Minunați oameni sunt și rușii. Creangă i-a cunoscut, a vorbit cu ei și s-au înțeles [probabil că într-o esperando a internaționalismului proletar – n. m., V. S.]. Ostașul acela, numit Ivan Turbincă, nu-i poate ieși din minte și câte nu povesteau despre el soldații ruși de lângă Nicolina!… Om bun și milostiv, el dă cerșetorilor ultima para din buzunar; săritor la nevoie, scapă pe boierul ce-l găzduise de dracii care nu-i dădeau pace; ținând la cuvântul dat, el merge la poarta raiului să slujească neobosit pe dumnezeu; […] atâta omenie este în omul acesta, încât de el se tem și boierul, și dracii, și moartea, și sfinții, ba chiar și dumnezeu [cuvântul este scris mereu cu minusculă, așa cum scriam noi numele lui Ceaușescu imediat după căderea lui – n. m., V. S.]. Pe acești Ivani i-au cunoscut țăranii noștri și de la ei au auzit că împotriva boierilor și tuturor asupritorilor trebuie să te lupți. Și când îndemnul la luptă vine din atâtea părți – de la acești Ivani, de la socialiști, din adâncul suferințelor – apoi lupta nu poate fi oprită“ (p. 377). De trei ori „Da!“: o dată pentru neatârnare, încă o dată pentru eliberare și, în sfârșit, pentru chievernisire.
În scopul de a fi pe deplin lămuriți cei cărora le sunt destinate spre îndoctrinare cărțile Editurii Tineretului, există și alte racile ale cruntei orânduiri burghezo-moșierești pe care le demască Pompiliu Caraioan în paginile monografiei Ioan Creangă. Sunt abordate din punct de vedere sociologic grave situații ivite din cauza goanei după chivernisire, îmbogățirea lui Dănilă Prepeleac și a lui Stan Pățitul realizându-se prin mijlocirea vrăjilor drăcești. Dezumanizarea pricinuită de chivernisirea boierească este cum nu se poate mai bine surprinsă și în Punguța cu doi bani, pentru ca lupta dintre țărănimea exploatată și stăpânitorii feudali să atingă cel mai înalt grad al realismului crengist în Moș Ion Roată și Vodă Cuza.
Peste tot în opera lui Creangă este surprinsă lupta dârză a eroilor săi împotriva asupririi și pentru triumful dreptății sociale: „Veneau, veneau fără oprire, hotărâți să măture pe vrăjmașii poporului, veneau ca o pedeapsă asupra celor ce jefuiau de secole poporul“ (p. 381). Însă ceea ce le lipsea acestor personaje era conștiința de clasă, iar marea nădejde era, după cum am văzut, tot la marele vecin și prieten – poporul rus. Deformata monografie Ioan Creangă, așa cum ni se pare astăzi, scrisă caraghios de Caraioan, pentru o mână de cireșe roșii date de partid, a apărut la zece ani de la marele act eliberator al glorioasei Armate Roșii. Există și un îndemn la întrecere la sfârșitul monografiei, venit dintr-un raion inexistent astăzi: „DRAGI CITITORI, Vă rugăm să ne comunicați părerea voastră în legătură cu această carte scriindu-ne la adresa: Editura tineretului str. Nikos Beloiannis 25, raionul I. V. Stalin, București.“ Sincer acum? Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă și nevinovată!