Simply falling (I)

Danemarca are frontieră maritimă cu Regatul Unit. Marea nu mi-a dat niciodată liniște. Cu atît mai puțin în Scoția, în unele zone în care neliniștea profundă este frămîntată de valuri, de vînt, de culori. Am fost demult să vizitez un castel din Danemarca despre care se spune că ar fi Elsinor-ul lui Shakespeare. Nu știu. Știu doar că acolo am simțit o împietrire a emoțiilor. O „înghețare“ a stărilor intrate deja în alertă. Nu am fost în stare să descifrez ce s-a întîmplat atunci și acolo cu mine. În decembrie anul trecut am trecut, din nou, prin starea asta. Prin înghețarea asta. Paralizantă.

Hamlet-ul lui Gabor Tompa de la Teatrul Maghiar din Cluj mi-a învelit exteriorul într-o folie securizantă. Nu am vorbit despre acest spectacol. Nici despre celelalte două. Cu nimeni. O vreme, nici cu mine. Mintea mea a rămas la Cluj, un timp. Am văzut la Teatrul Maghiar trei spectacole mari. Trei seri la rînd. Hamlet – Tompa Gabor, Macbeth de Eugène Ionesco – Sillviu Purcărete și Livada de vișini – Yuri Kordonsky. Și le-am ținut în mine. Ca pe un prea plin al performanței pure. Fiecare spectacol este o călătorie profundă în eu-l creatorilor și o aventură spirituală a celui ce însoțește. A spectatorului. Un carusel de stări, de vibrații, de sentimente, de idei, de schimbări ale actorilor, plimbați în registre atît de diferite. Am umblat prin spațiile create de scenografii Andrei Both, Helmut Sturmer, Dragoș Buhagiar. Am luat ceva cu mine din lumea unică a Liei Manțoc, imprimată emblematic în costumul Clovnului, purtat și pus în valoare minunat de excepționala actriță Kantor Melinda în Macbeth. Universul sonor al lui Vasile Șirli mă ține prizonieră pentru că amploarea dramatismului sau a ludicului îl are, de multe ori, protagonist în Hamlet și Macbeth. Fie că aud zbuciumul mării, șuieratul de vapoare, corul liturgic, song-ul rugăciune al Duhului lui Hamlet sau sunetele orchestrelor de circ, de bîlci. Bîlciul lumii fără de sfîrșit pe care Purcărete o agață la butoniera Clovnului, cam singurul personaj lucid într-un timp al puterii, al puterii care ucide, care o ia mereu de la capăt, pe același drum care duce spre minciună, crimă și deriziune absolută. Kordonsky desface „timpul“ unei livezi care nu mai există decît într-o iluzorie amintire, într-o fîșie în care realitatea se predă ficțiunii și memoriei ca oglindire a perspectivelor atît de diferite ale percepției vieții. Sau a morții. A ipocriziei. Am trăit intens aceste trei experiențe teatrale și umane, fascinată fiind de fiecare descoperire a unui sens la care nu m-am gîndit, a unei lupe cu care fiecare regizor a mărit un anumit traseu, anumite situații, relații, a mutat accente. Și a pus ca într-o aură sublime interpretări actoricești. Fie partituri solistice, fie de grup mai mic sau mai mare. Ideea este că trupa acestui teatru definește cu mare finețe și cu forță conceptul de teatru și de performanță. Ideea de smerenie în profesiune. De disciplină. De concentrare. De fair-play. Sînt aproape treizeci de ani de cînd am văzut pe această scenă Visul unei nopți de vară. Pe urmă, Cîntăreața cheală, amîndouă montate de Tompa. Faptul că aici au lucrat constant Vlad Mugur și Silviu Purcărete s-a observat și s-a simțit nu doar în spectacolele lor, ci în evoluția, în dezvoltarea fiecătui actor. Și a trupei, ca un mecanism impecabil. Apoi au venit, fără să țin cont de ordine, Andrei Șerban, Yuri Kordonsky. Și Mihai Măniuțiu, Victor Ioan Frunză, Andriy Zholdak. Și alții. Tompa a căutat mereu și atent regizori, dar și actori. A înnoit mereu energia de acolo, a ținut ca fiecare regizor să miște fluidul minții și al corpului. Și de asta, datorită lui și a fiecărui om din trupă, de la mașiniști, la actori, putem să vorbim și să analizăm un fenomen. Al acestui teatru. Al teatrului românesc. Cîteva dintre analizele pe care Tompa le face, împreună cu Visky Andras ca dramaturg, pe momente cheie sau fundamentale din Hamlet sînt cu totul tulburătoare. Așa cum cred că este ceea ce face pe scenă Totszegi Zsuzsa în Ofelia. Dar nu doar. Pentru mine, Ofelia lui Vlad Mugur, Luiza Cocora, de la Teatrul Național din Cluj, a rămas „Cea mai“. Din tot cît am văzut. Acum, din multe alte motive, mărturisesc că prezența scenică a acestei actrițe este de mare, mare greutate și versatilitate. Joacă cu un tip de emoție ireală. Ca un acrobat fără plasă de siguranță. Cîtă tehnică și cîtă tensiune la Bogdan Zsolt, Miklos Bacs, Viola Gabor, Dimeny Aron, cîte infinite nuanțe, cum aminteam, la Kantor Melinda în Macbeth, cel mai plin și dens spectacol pe care l-am văzut pus în scenă pe acest text al lui Ionesco. Cum Livada… lui Kordonsky mi se pare cea mai dilatată, suspendată căutare în stări și cuvinte, și proiecții dintre spectacolele pe acest text al lui Cehov, din lumea lui Dodin, dar din lumea pe care el, Artistul Yura Kordonsky și-a definit-o aici cu maturitate și vulnerabilitate. A pariat pentru Lopahin pe Vata Lorand. Iar el a fost ca o plastilină lăsată în mîna creatorului. Ce spectacole! Ce echipe de creatori! CE TRUPĂ! Și în numerele viitoare vă invit să ne așezăm în tihnă în spațiul fiecărei lumi în parte.

Dor de Caramitru

Pe 9 martie, ION CARAMITRU ar fi împlinit 80 de ani.

Au trecut, pe 5 martie, șase luni de cînd Pino nu mai este. De cînd s-a strecurat printre degetele vieții, lăsîndu-ne pe toți cu gura căscată de uimire și de durere. Pentru că forma lui era nealterată. Pentru că orice temă discutam, chiar și polemic, Pino era alert, logic în argumente, pătimaș. Pentru că muncea enorm. Cum poate nici tinerii nu reușesc. Citea la fel de mult ca atunci cînd l-am cunoscut, cînd eram studentă la Filologie și Antoaneta Tănăsescu l-a chemat să vorbim despre rostirea poeziei. Iar noi am făcut cîteva analize pe textele lui Eminescu. Era fascinat! Ne-a pus o mie și una de întrebări, am vorbit despre Publicistica lui Eminescu, ne-a invitat la spectacolul cu Dan Grigore. Cînd l-am cunoscut, aveam vîrsta de acum a băiatului meu. Am parcurs zeci de ani de atunci, din 1988.

Îmi dau seama cîte am împărțit cu Ion Caramitru de-a lungul anilor. Lucruri grele sau frumoase, unice, polemici, dezarcorduri. Îi sînt recunoscătoare pentru că a intuit în mine povești pe care nici eu nu le-am identificat. Mi-a provocat limitele, imaginația, puterea de a lupta și dragostea mea fără frontiere față de teatru. Mi-a respectat libertatea. Mai mult decît orice între noi a fost respectul reciproc. Au fost perioade înghețate. Tensionate. Dispute. Nu am știut decît noi asta. Nimeni din jur nu a observat nimic. Nici chiar faptul că nu vorbeam. Fiecare dintre noi și-a apărat și argumentat ideeile. Cauza pentru care ne-am implicat și am luptat. Nu am coborît niciodată ștacheta așezată în discurs, chiar polemic sau rece. Nu cred că mulți și-au dus disputele atît de direct și de cu cărțile pe față cum am făcut-o de-a lungul timpului amîndoi, în relația noastră directă. Fără intermediari. Ne-am susținut în multe bătălii pe care le-am dat împreună. Lecții de democrație. Prieteni. Prietenii. Certuri. Îndepărtări. Tăceri. Mereu, însă, ceva, cineva ne-a adus în aceeași barcă a eu-lui profund. Pino este un Artist de calibru, cu anvergură și cu o unică cunoaștere a rostirii textului poetic. Este un personaj. Cu multe valențe, fețe, costume, pe care le-a înmulțit fără nicio osteneală. A fost actor de teatru. De film. A înființat și condus UNITER-ul, un reper nu doar al breslei. A fost monarhist declarat și convins. La primele Gale Uniter, îi rostea solemn numele Majestății sale Regele Mihai sau invita pe cineva din Casa Regală căruia i se permitea să intre în țară. A fost Ministrul Culturii. Și Directorul Teatrului Național din București. A fost decorat de Majestatea sa Regina Elisabeta a II a a Marii Britanii… A iubit Moldova, pentru care a făcut atîtea încă de dinaine de 1989. A avut intuiție. Și curaj. Și putere. Și-a cinstit cultura și familia de aromâni. A făcut atîtea… Atît și atîtea. Un tip pe care îl știu numai muncind. Un om al istoriei noastre recente. Un intelectual. Atacat, controversat, umilit. Puțini au înțeles amploarea celor înfăptuite de el. Dar puterea lui ireală, poate ca cea a lui Prospero, a venit și din toate acestea. Din visele lui, din erorile lui și din tot ce a împlinit. Cel mai frumos loc din lume este acum pe Insula lui Prospero.

Acolo odihnește, în sfîrșit, ION CARAMITRU.