Ironie a sorții! Recentul concert al Orchestrei Române de Tineret, concert susținut la Ateneul Român, s-a nimerit a avea loc în primele zile ale invaziei Rusiei asupra Ucrainei; căci programul întregului concert a cuprins pagini memorabile din repertoriul muzicii ruse și sovietice, anume Concertul pentru vioară și orchestră în re major de Ceaikovski și Simfonia a 10-a, în mi minor, de Dmitri Șostakovici.
Departe de mine gândul de a mă fi alăturat isteriei generale care – iată, pe nedrept! – îi vizează actualmente, pe marile meridiane ale muzicii, pe artiștii ruși performeri și chiar și arta rusă în general, așa cum se petrece acest lucru în unele dintre marile case de operă, în unele universități sau în unele dintre sălile europene de concert. Tocmai din acest motiv am apreciat poziția ponderată, cu totul echilibrată dar entuziastă în ce privește actul artistic, a celor aflați la noi, de ambele părți ale rampei sălii de concert.
Ca de fiecare dată, și acum, întâlnirea maeștrilor cu tinerii a fost un prilej de mare bucurie. Interesul a fost și este cu totul special. Atât cel profesional, cât și cel uman. Mai ales atunci când – iată! – de ani buni Orchestra Română de Tineret se dovedește a fi un organism artistic catalizator al atenției generale în planul vieții de concert, la noi; mă refer inclusiv la prestigioasele apariții în afara granițelor țării.
În ultimul sfârșit de săptămână al lunii februarie, Orchestra tinerilor noștri muzicieni a fost condusă de Cristian Măcelaru, personalitate de aleasă consistență artistică în peisajul actual al vieții muzicale internaționale.
Este de menționat, Simfonia a 10-a de Șostakovici a fost scrisă în anii grei, postbelici, ai perioadei staliniste, spre sfârșitul anilor ’40, începutul deceniului următor. Întregul complex al tensiunilor acelei perioade se regăsește în paginile acestei extinse evoluții simfonice; consistent, impresionant a sunat solo-ul partidei contrabașilor în debutul primei părți, ca și răspunsul unitar al alămurilor sau solo-urile de clarinet ce urmează ferocității ritmurilor martelate prezente inclusiv în debutul părții secunde a lucrării. În compania tinerilor săi coechipieri, Măcelaru a atins adâncimea unor pătrunderi orientate înspre sinele unei încercate conștiințe colective. Este de menționat, abia spre sfârșitul anului 1953, după moartea lui Stalin, lucrarea a putut fi prezentată publicului sub bagheta marelui dirijor Evgheni Mravinski, aflat la conducerea celebrei Orchestre Filarmonice din Leningrad.
Revenind la București, o dată în plus, o arată și recentul concert, or ches tra repre zenta tivă a tinerilor noștri muzicieni se constituie drept un adevărat laborator de creație, drept un coerent colectiv orchestral, un autentic organism. Căci fiecare tânăr muzician trebuie să-și raporteze evoluția în cadrul partidei din care face parte, iar împreună cu aceasta în cadrul întregului aparat orchestral, evident în funcție de indicațiile dirijorului.
Au reușit fiind îndrumați în pregătirea acestui concert de încercatul concertmaestru, de violonista Sarah Nemțanu, deținătoare a înaltei poziții de prim violonistă a Orchestrei Naționale a Franței. Se dovedește a fi un muzician temeinic animat de dorința de a împărtăși tinerilor din prețioasa experiență personală; un demers împlinit și de această dată! În prima parte a programului, a oferit propria versiune a celebrului Concert în re major, pentru vioară și orchestră de Ceaikovski.
Nu este de neglijat amănuntul semnificativ potrivit căruia Orchestra Română de Tineret, prin natura însăși a acestei instituții, este un organism viu, aflat în permanentă primenire. Tinerii muzicieni instrumentiști sunt selectați continuu, provenind din cele mai diferite instituții de învățământ muzical de la noi, cele de nivel universitar dar și liceal. Cei mai buni dintre aceștia parcurg un stagiu suficient de extins pentru a dobândi specificul cântului în ansamblu, pentru a-și face intrarea mai apoi în marile noastre colective simfonice sau în cele din afara granițelor țării. Fără putință de tăgadă, stagiul în sine înlesnește, în plus, un prețios proces de socializare realizat în temeiul muzicii celei mari.
Pe de altă parte, eve ni mentul editorial al momentului este reprezentat de apariția în variantă CD a acestei recente ediții discografice, în egală măsură un important „ label“, anume Arta lui Dan Grigore; mă refer la cel de al doilea Concert în si bemol major de Johannes Brahms, realizat în interpretarea unanim apreciată în epocă, dar și ulterior, ca fiind una memorabilă.
Indiscutabil, această ediție CD dispune de o dublă semnificație, evident una artistic-profesională și alta – aș numi-o – istorică. Se poate vorbi de o viziune monumentală amplă pe care solistul o împlinește în compania Orchestrei Filarmonicii bucureștene conduse la acea vreme de dirijorul Mihai Brediceanu.
Este o viziune care dă consistență ideii brahmsiene, idee ce continuă idealul expus anterior de Beethoven pe parcursul „Concertului imperial“ în mi bemol major. Este o continuitate pe care Dan Grigore o preia în mod firesc pe parcursul unei experiențe de specială unicitate. Mă refer inclusiv la acea uimitoare apropiere organică a celor două genuri, cel concertant și cel simfonic pe care Brahms o realizează la nivelul unei împliniri magistrale, pe parcursul celor patru și nu trei părți ale lucrării; inclusiv la nivelul zonei tonal-armonice de caracter relațional dominantic, anume si bemol major față de mi bemol major-ul beethovenian. „Cu Brahms – menționează Grigore – am învățat să susțin fraze de respirație amplă și să-mi conduc emoțiile pe perspective largi, și nu doar din punct de vedere muzical, ci și în sens filosofic, ca reprezentare a lucrurilor.“
În plus, și de această dată, pentru Dan Grigore sunetul se dovedește a fi unul dintre principalele elemente identitare, aspect pe care îl cultivă în mod firesc în demersul său artistic. Am în vedere consistența, maleabilitatea timbrală, transparențele variabile ale acesteia, aspecte care conferă personalitate actului artistic în relația cu orchestra, de această dată în mod particular cu muzica însăși.
Realizată în deceniul teribil al anilor ’80, imprimarea a luat ființă la Ateneul Român și a fost precedată de reluări în spațiul public, atât în compania Orchestrei Filarmonice, cât și la Radio, sub conducerea maestrului Emanoil Elenescu, aflat în acei ani la vârsta unei admirabile senectuți profesionale pe care nu o pot uita.
Puțini își mai aduc aminte, altora li se pare comod a da uitării acele momente în care sala de concert era considerată a fi un loc al refugiului. În lunile de iarnă, publicul asculta îmbrăcat în paltoane; oamenii nu riscau a-și lăsa căciulile la garderobă și nici mănușile. Unicul încălzitor admis, un radiator electric, era plasat lângă pian, pe scenă, pentru ca mâinile solistului să nu înghețe. În aceste condiții au fost cântate și imprimate ambele concerte brahmsiene pentru pian și orchestră. Personal, aș crede că actuala imprimare discografică poate fi considerată în egală măsură drept o prețioasă aducere aminte, drept un omagiu adus celor pentru care muzica, arta în general, se poate ridica cu sens întremător deasupra vicisitudinilor momentului.
Imprimarea de față a fost realizată în anul 1986 de Casa Electrecord, cu concursul maestrului de sunet Cornelia Andreescu, actualul producător executiv fiind Dan Creimerman.
P.S.: Nu pot lăsa deoparte unul dintre reflexele mele strict profesionale. Nu pot să nu observ că nici booklet-ul ediției și nici mențiunile înscrise pe corpul CD-ului nu menționează tonalitatea în care este concepută aceasta genială pagină a literaturii concertante clasico-romantice, așa cum se procedează în toate situațiile editoriale similare. Se mai întâmplă, totuși, inclusiv la casele cele mari! Cu siguranță, o viitoare ediție a acestei prețioase imprimări discografice va remedia acest mărunt aspect.