Realizat după un short story al cunoscutului prozator japonez Haruki Murakami inclus în volumul Bărbați fără femei, filmul lui Ryûsuke Hamaguchi propune un spectacol catartic al unor dureri cărora li se face ecoul teatrul cehovian. Filmul se deschide cu relația unui cuplu de artiști, el, Yûsuke Kafuku (Hidetoshi Nishijima), actor și regizor, îl vedem jucând rolul lui Vladimir (Didi) din Așteptându-l pe Godot al lui Beckett, ea, Oto (Reika Kirishima) scenaristă. Există o intensitate dizolvantă în care senzualitatea primește o doză de morbid în această femeie care-și construiește scenariile în siajul unui erotism compulsiv. Așa cum există ceva reținut, aproape sobru, cu umbra unei discreții triste în bărbatul de lângă ea. Oricum, regizorul nu oferă decât târziu explicații pentru ceea ce se întâmplă în relația de cuplu în care simțim vribrația unei fragilități, a ceva disfuncțional, o îmbibare cu melancolie și tandrețe care ascunde trauma. Avem fragmente dintr-un ceremonial funerar, dar sobrietatea aproape litificată a soțului și a soției nu dezvăluie nimic. Foarte repede această fragilitate iese la suprafață atunci când întors inopinat acasă după anularea unui zbor, Yûsuke își descoperă soția făcând dragoste cu tânărul actor Takatsuki (Masaki Okada) care urma să joace în piesele după scenariile ei și pe care i-l prezentase de curând. Numai că această scenă evoluează paradoxal sau cel puțin bizar, cu retragerea discretă a soțului, cu evitarea unui moment stânjenitor, dar și cu aparența unei resemnări. Nu există aluzii, nu există gelozie manifestă, nu există umbra unui resentiment, ceea ce intrigă și sporește nedumerirea, cu atât mai mult cu cât pasiunea femeii față de bărbatul care-i este soț și grija față de el nu sunt nicidecum diminuate, prejudiciate. Dimpotrivă, ele par să crească în intensitate acompaniate de episoadele ficționale cu tentă erotico-maladivă, de o imaginație care se hrănește obscur și thanatic din libidoul feminin. Moartea neașteptată a soției reiterează momentul sobru al doliului, dar reorientează traseul profesional al lui Yûsuke de la actorie la regie cu o piesă clasică, Unchiul Vania a lui Cehov, pentru care organizează o audiție. Selecția este una de o eterogenitate bulversantă, actorii vorbesc diverse limbi, japoneză, coreeană, mandarină, filipineză, iar cea care o va juca pe Sonia limbajul surdo-muților pentru că este cu adevărat mută. În plus, la audiție se prezintă și tânărul actor, amant pasager al soției decedate,Takatsuki, care-l interpretează pe doctorul Astrov, dar care va fi distribuit în rolul lui Vania. Regizorul nu vede niciun incovenient în aceea că nu toți actorii se pot înțelege, că fiecare își vorbește propria limbă sau în cazul Soniei, limbajul semnelor. Dimpotrivă, aceasta pare să fie una dintre mizele punerii sale în scenă. În fond, așa cum reise din discuțiile dintre Yûsuke și Takatsuki, piesa lui Cehov, în particular, fiecare rol constituie un revelator al ființei profunde, propune un fel de metanoia, îl obligă pe actor la o autoscopie care depășește cadrul piesei. Și aceasta, cu atât mai mult cu cât ceea ce-i unește pe cei doi constituie dragostea pentru o femeie care își păstrează misterul nimbat de tragedia propriei vieți, moartea fiicei de patru ani a cuplului, generând un comportament deviant, erotomania, dar și ficțiunile compensatorii, sublimări estetice ale unei suferințe nediminuate. Intră în scenă în același registru al unui aparte existențial șoferița care-i este politicos impusă lui Yûsuke, Misaki (Tôko Miura), la fel de tăcută și rezervată ca și el, fapt care-i apropie. Piesa lui Cehov servește drept intertext și pretext al revelării straturilor profunde ale personalității celor doi bărbați, concurenți virtuali și inconsolați de pierderea femeii iubite, și în același timp indelebil marcați de prezența și absența ei deopotrivă. Evocarea ei nu are nimic trivial, nici melodramatic, ci reiterează scenariul sherezadic al curgerii unei povești în altă poveste și tot așa fără ca Oto să fi beneficiat de răgazul pe care povestea îl câștigă pentru talentata povestitoare orientală.
Ceea ce mi se pare provocator în filmul lui Ryûsuke Hamaguchi este rolul de interpretant jucat de textul cehovian pentru o sensibilitate educată la un alt diapazon, dat fiind faptul că interpretarea actorilor japonezi, coreeni etc. nu recuperează timbrul acelei sfârșeli melancolice rusești, oricât de mare strădania. În schimb, autenticitatea sau propriul acestei sensibilități se regăsește în momente de laconism dialogal, în plimbările cu mașina într-un peisaj industrial, sau citadin vag anost, sau într-unul deluros, care însă nu are nimic pitoresc, în confesiunea lui Misaki sau cea a lui Yûsuke însuși, prin urmare, în afara spațiului scenic. Iar finalul filmului reiterează decizia personajului cehovian de a stărui în suferință, de a trăi cu ea, cu intensitatea ineluctabilă a unei iremediabile pierderi, ca parte a vieții.