Deja este o săptămînă de cînd absurdul puterii unui nebun s-a înfipt în inima tuturor. Moartea nu este doar în Ucraina. Este în fiecare dintre noi. Șocant. Nu cred că prea mulți dintre noi am dormit zilele și nopțile astea. Mulți din generația mea am considerat că pandemia este războiul pe care nu l-am trăit. Și că nicio generație nu scapă fără să trăiască o nenorocire. O situație limită în care să te simți un nimic neputincios. Am spus după oribila ședință a lui Putin că va intra în Ucraina. Show-ul lui m-a lăsat să întrevăd și ceva de mucava, bombastic, cam tot arsenalul unui caz clinic, patologic. N-am știut să explic ce înțeleg eu prin „va intra“. Pentru că toate aparițiile lui, succesiunea tuturor „negocierilor“, totul a arătat și ca un spectacol prost. Gonflat. Cu un singur protagonist. El. Nebunul. Am crezut că acest tip de spectacol la scară media mondială îi descarcă ceva din adrenalină. Și că războiul va fi altfel. Dar… nu. Atunci cînd am avut situații limită în viața mea, m-am împietrit. Nu pot să exteriorizez nimic din dezastrul interior. Funcționez extrem de lucid și de eficient, emoțional, însă, nu-mi permit să iasă nimic. Asta m-ar dezechilibra. Mult după, cad.
Așa sînt de o săptămînă. Am ținut legătura direct sau prin terți cu artiștii ucraineni pe care îi cunosc, care trăiesc acolo sau au parte din familii rămase în Ucraina. Pe urmă, foarte, foarte repede, românii s-au mobilizat. Românii mei pe care i-am considerat de mult, de foarte mult timp, îndepărtați de ceea ce se numește solidaritate. Tot ce s-a făcut și se face fără directive de la „centru“, ci din chiar centrul inimii este esențial pentru orice viață acum. Nu a fost un telefon sau un mesaj pe care să îl dau sau să îl primesc care să nu se încheie cu o soluție clară. Foarte, foarte mulți artiși au plecat la frontiere, cu mașini proprii, cu tot ce trebuie, au adus femei și copii acasă sau acolo unde s-a oferit găzduire, cazare, sînt prezenți la centre de colectare, organizează calm și eficient fluxul de preluare a refugiaților, transporturile cu tot ce s-a donat, actualizează liste cu ce este necesar concret, împachetează, trimit, sînt în contact unii cu ceilalți. Am stat și așteptat, normal, vocile puternice ale oamenilor de cultură din lume. Să se exprime. Să se opună. Să aibă mesaje clare. Este foarte important lucrul acesta! Sînt armele noastre. Ne scot din inerții, din lașități, din ceea ce s-ar numi, în această situație, tăcerea complice. Nu despre politică este vorba acum. Ci despre viață și despre moarte. Primele reacții, foarte rapide, au venit de la muzicieni. Nu știu nici acum să explic de ce zile întregi doar ei au făcut și spus ceva public. Important. Mișcător. Poate și ca reacție dură la Tăcerea lui Valery Gergiev – prieten al lui Putin – la excluderea lui, în plină serie de spectacole la Scala din Milano sau din mult promovatul său turneu la Carnegie Hall, împreună cu Filarmonica din Viena și cu Matsuev solist. Și la el s-a renunțat, tot ca apropiat al lui Putin. Nu doar New York-ul a reacționat. Toată coasta americană. Acum și Filarmonica din München, al cărei dirijor angajat este. În fine, glasul și gesturile muzicienilor de prestigiu din lume s-au făcut imediat auzite. Cuvintele lui Evgheni Kissin au fost un verdict categoric contra lui Putin. Barenboim, Mutti, Orchestrele din Berlin, Londra – înaintea unui concert de la Festivall Hall cu un program Prokofiev-Rahmaninov s-a cîntat Imnul Ucrainei. Prokofiev era originar din Ucraina, din regiunea Donețk, Rahmaninov a studiat la Kiev. Amîndoi au părăsit Rusia, Prokofiev s-a întors după optsprezece ani. Rușii au ieșit pe străzi la Moscova și la Sankt Petersburg. Mulți au fost bătuți, arestați. Dar numărul protestatarilor a crescut. Enorm. Ca peste tot în orașele lumii. Mai puțin la noi… nu știu de ce. Dar tot ce facem acum, zi și noapte, este o mobilizare fantastică, care contează, care ajută, care salvează, mai puțin vocală, poate, și deloc ipocrită.
A urmat Apelul unor artiști mari, nume cu rezonanță, care au scris și au semnat rînduri fără să le fie frică că pot dispărea. La propriu. Directorii celor mai importante teatre, opere, filarmonici și festivaluri din Rusia au făcut o petiție pe care mi-am tipărit-o și eu, pe care am dat-o și eu în stînga, în dreapta. Evgheni Mironov, Hamlet-ul lui Robert Le Page – pe care mulți l-ați văzut la București nu de mult, în Festivalul Național de Teatru – artist al poporului, a fost întotdeauna pe orice listă de protest împotriva abuzurilor puterii lui Putin. Jurnalistul Dmitri Muratov, Premiul Nobel pentru Pace din 2021, scriitorul Vladimir Sorokin, dramaturgul Ivan Vîrîpaev, directorii marelui Fesival Masca de Aur, Vladimir Urin, directorul general al Teatrului Balșoi din Moscova. Au urmat textele Ludmilei Ulițkaia și ale Guzelei Yahina. Oamenii aceștia trăiesc în Rusia! Chiar dacă poziția unora este anti-Putin de mult și este cunoscută, acum toți știu că poate fi vorba, mai mult ca oricînd, și despre orice fel de execuție. Sînt șocată. Celor pe care îi cunosc le-am transmis iubirea și prețuirea mea. Ce pot să fac eu? Mai mult? Mai decisiv? Ce am putea să facem mai mult ca să se termine nenorocirea asta acum? Nu știu. Și asta mă înnebunește.
Cînd Ucraina a ales un Președinte care a fost și actor, mulți au zîmbit și, poate, au minimalizat poziția unui astfel de lider „ușurel“, cum s-a spus. Frivol. Volodimir Zelenski a ieșit din orice text sau scenariu. Poate a împrumutat de acolo un soi de inconștiență. În ficțiune, nu mori de-adevăratelea. Acum, în Ucraina, da.
Aș vrea să vă rog să citiți cîteva pasaje din scrisorile publice, directe, dure, fără echivoc, care sînt semnate de unii dintre cei mai mari oameni de teatru în viață. Care pentru mine au contat, contează și vor conta întotdeauna.
Ariane Mnouchkine, regizoare, directoarea „Théâtre du Soleil“:
„Cum nu vrem să murim pentru Kiev, dar, pentru Kiev noi, artiștii, vom fi de acord să ne înghețe fundurile? În teatrele noastre, vom fi de acord să împărțim pături publicului și să nu încălzim sălile? (…) vom accepta, da, mă duc acolo, să avem rație de benzină? Vom avea nevoie de tarife diferite în funcție de resurse. Asta va fi, cel puțin, solidaritate cu artiștii ucraineni. Începe cu solidaritatea de aici, de acasă, printre noi. Despre asta este vorba. Acesta este un război nou. Democrații își păstrează armele. Avem nevoie de arme noi. La fel ca cele vechi, sînt foarte scumpe. Va trebui să le plătim sau ne vor închide gura.“ 25.02.2022
Lev Dodin, regizor, director al „Malîi Teatr“, Sankt Petersburg, a trimis acum cîteva zile o scrisoare adresată personal lui Putin. Luni a făcut o Scrisoare deschisă:
„Sînt copil al celui de-Al Doilea Război Mondial și nici în cel mai negru coșmar nu mi-aș fi putut imagina rechete rusești îndreptate spre orașe și sate ucrainene, care să îi trimită pe cei din Kiev în buncăre sau să îi determine să-și părăsească țara. În copilărie ne jucam de-a apărarea Moscovei, Stalingradului, Leningradului, Kievului. Nici nu pot să-mi imaginez că azi, Kievul se apără sau se predă militarilor ruși. Creierul meu refuză să vadă, să audă sau să-și imagineze asemenea imagini.
Ultimii doi ani ar fi trebuit să ne amintească nouă, tuturor celor care trăim în această lume, cît de fragilă și vulnerabilă este viața omului, cum se prăbușește lumea cînd îi pierdem pe cei dragi. N-am ținut minte. În aceste zile se prăbușește lumea celor cărora le mor apropiații.(…) Misiunea artei, a culturii a fost întotdeauna și este, mai ales după ororile din secolul XX, să-l învețe pe om să perceapă durerea altui om ca și cum ar fi a lui însuși, să înțeleagă că nicio idee, oricît de măreață și minunată ar fi, nu merită o viață de om. Acum putem să spunem că arta și cultura nu au reușit în misiunea lor. (…) În aceste zile noi am ajuns în secolul XXI. Noi toți împreună i-am permis acestui secol să înceapă. Să înceapă așa cum a început. Iar noul secol XXI s-a dovedit mai îngrozitor decît secolul XX. Ce ne rămîne de făcut? Să ne rugăm, să ne căim, să sperăm, să implorăm, să cerem, să protestăm, să ne spălăm păcatele? Probabil tot ce n-am făcut pînă acum: să ne iubim aproapele, să-i iertăm pe ceilalți așa cum ne iertăm pe noi înșine, să nu credem în Rău și să nu luăm Răul drept Bine.
Eu am 77 de ani. De-a lungul vieții am pierdut mulți oameni pe care i-am iubit. Azi, cînd pe deasupra capetelor noastre, în locul porumbeilor păcii zboară rachetele urii și ale morții, pot să spun un singur lucru: Opriți-vă! Organismul omenirii nu se face bine cu operații chirurgicale. La orice intervenție chirurgicală curge și sîngele celui care operează. Opriți intervenția chirurgicală. Pansați rănile. Să facem imposibilul: să facem secolul XXI așa cum l-am visat, nu așa cum l-am făcut acum. Eu fac singurul lucru pe care îl pot face: vă implor, opriți-vă! Opriți-vă!
Vă implor, Lev Dodin
(Traducere: Raluca Rădulescu)
Eu cred că artiștii din această lume a unui secol teribil nu trebuie să se oprească din a-și face auzită vocea, poziția, lupta pentru încetarea acestei tragedii, lupta pentru pace. Numărul lor este mare, tot mai mare, în fiecare zi, în fiecare noapte. Cred în Actor. Acum se luptă în cea mai cruntă realitate. Cred cu toată forța că Artiștii lumii vor învinge Răul. Cred asta. Ei sînt Modele și Repere. Și eu mai cred în asta. Și în faptul că Binele învinge Răul.