Pornind de la tradiție

Am putea spune că ne aflăm încă, pe planul creației poetice, într-o epocă de tranziție între formula tradiționalistă și mentalul postmodernist. În cazul unor autori, cea dintâi înfățișează o continuare suficient de viguroasă spre a putea circumscrie o identitate, în cazul altora e aidoma comportării unei persoane cu domiciliul în oraș, care face nostalgice vizite la casa părintească de la țară. Ioan Barb e mai apropiat de prima ipostază. În versurile d-sale, trecutul rural apare nu o dată punctat cu evlavioasă atenție, aidoma gestului unei închinăciuni: „când se prăpădea un fecior/ înainte de a-și împlini bărbăția/ în satul meu ascuns după ferestrele lumii/ îi aduceau la mormânt un brad verde/ măsurau câte un metru/ pentru fiecare an din viață/ îl împodobeau cu ștergare/ și flamuri ca pe un steag/ în care se tânguia vântul/ până se îngălbenea cetina// la cimitir cel mai bun prieten al mortului/ era chemat de părinți frate peste groapă/ se lega că va ține locul celui plecat/ din lumea aceasta/ așa cum Iisus a încredințat-o pe Maria lui Ioan“ (frate peste groapă). Imagistica e frecvent inspirată de concretețea trăirii ancestrale, dovadă a unei autenticități ce devansează persoana auctorială: „atunci mă zbat ca o porumbiță/ prinsă în laț/ când puiul este aruncat din cuib/ și se zdrobește de stânci/ înainte să-i dea penele// acum aud cum răzbunătorul/ sângelui se apropie/ pe furiș o pasăre de noapte/ izbind cu ciocul prin fiecare ungher“ (acum numele meu este întuneric). Nu mai puțin peisajul favorit e unul sempitern, în impozanta-i autonomie cosmică. Inuman-uman în chipul în care îl percepe cu devoțiune poetul: „Streiul e același azi și în veci/ de la nașterea sa în munte curge nepăsător/ se gudură umil ca un șarpe de casă/ printre pietre/ fără să privească înapoi (…) nu cunoaște nici soroacele/ nici sfârșitul poveștilor/ și nu ascultă de glas omenesc/ însă aude toate tânguirile peștilor“ (Streiul). Sevele trecutului colectiv pulsează în numeroase texte. Lirismul în cauză se vrea unul exponențial, al „mulțimii“ neaoșe, cu patina apăsată a vechimii. Pentru ca declinul paradisului rustic să fie adnotat cu realismul brutal pe care-l implică mutația socială: „casa părintească e o femeie/ îmbrăcată de timpuriu în haine cernite“ (casa părintească pleacă la azil). Casa în cauză „încă mai așteaptă/ un semn din partea stăpânilor plecați“, odraslele „se mai întorc o dată pe an/ la sâmbăta morților“, aducând un buchet de flori, fără a mai auzi „cum murmură pereții măcinați de dor“ (ibidem). La rândul său, autorul e încercat de un regret în voluta economică a căruia e indicată reducția lumilor, retragerea lor în aspecte pitorești: „acum nu mai am nimic cu tine/ să fiu legat să nu pot pleca/ o mătase întunecată/ foșnește straniu/ ca aerul într-o galerie de mină/ înainte de autoaprindere“ (zăpada unui ceas de exil). Se cuvine menționată în aceeași ordine a semnelor vremii apuse și postura militară a poetului, cu sugestia consolatoare a unei evadări din prezent: „dimineața sună deșteptarea/ sub geamuri se rup lăptoase/ secundele la strigătul goarnei/ sar din pat/ mă echipez de plecare/ și nu știu încotro s-o apuc (…) alerg să uit un coșmar/ în care vânzătorii din templu/ mi-au confiscat existența/ mi-au închis identitatea“ (libertatea mea strigă din praful de pușcă). Prezentul reprezintă spațiul decepțiilor. Atât sub unghiul celui ce s-a despărțit de un mediu organic care-l așeza la unison cu sentimentalitatea transilvană a lui Coșbuc sau Goga, cât și în perspectiva unei vieți noi, cu deschiderea spre un nou limbaj. Avem a face în consecință cu o inevitabilă confruntare cu prezentul. Ioan Barb se dedă simțămintelor negative, regretelor, decepțiilor, incredulității precum unei damnări transpersonale, sub un semn istoric. Răul veacului pornește din același peisaj de altădată, compromis: „în țara aceasta și pietrele sunt nestatornice/ se desprind din munte și se rostogolesc/ în apele tulburi se fărâmă sub valuri/ în bucăți de nisip și călătoresc spre șes/ ca păsările spre alte țărmuri fierbinți/ când putrezește sămânța printre rădăcini“ (ne vom amesteca numele în groapa comună). E sesizat un maleficiu având un identic resort naturist: „suntem sub blestem ne șoptesc buzele toamnei/ neîncetat de la plecarea cocorilor“ (ibidem). Drept care avem a face cu ritualul unui sacrificiu al depeizării: „mai marii umbrelor au pregătit deja vase de jertfă/ ne vor recolta sângele picătură cu picătură/ îl vor bea triumfători la un ospăț fără meseni/ urmașii ne-au plecat în lumi străine/ țara e pustie de când ne-am îngropat copiii/ înainte de a se naște la rădăcina viilor/ sunteți sub blestem strigau fariseii iernii/ lepădați-vă numele ca să puteți muri“ (ibidem). Nu lipsesc episoadele halucinatorii: „noi am văzut astă noapte speranța/ lovită cu pietre/ pe o carpetă cusută pe inimă/ părea o Golgotă cu marginile învechite. Doar Iisus nu și-a schimbat poziția/ aștepta încă țintuit pe lemn“ (ibidem). Iubitei i se dau consilii menite a o salva de la pierzania epocală. Ispita va consta în faptul că „un domn cu papion și baston/ te va cuceri prin șarm și cuvinte alese/ îl vei urma în cetatea sa/ vei fi o ibovnică/ pe străzile largi“ (porțile nopții), dar există o soluție: „ia seama dar când te rătăcești/ printre stihiile gândurilor/ îndepărtează-te de orașul acela/ dacă ai ajuns la porți/ te mai așteaptă undeva o barcă de salvare/ cineva a pregătit un țărm/ unde să ancorezi“ (ibidem). Deriva, rătăcirea autorului pe un drum „fără capăt“ are totuși o limită: credința. După o preliminară secvență a dubiului („Doamne/ mi-ai hărăzit/ atât de puțină ființă/ încât/ nu pot dura o poartă/ Luminii din mine…“) [geneză], se ivește șansa redempțiunii isusiace: „mă uit și eu/ rugându-mă să nu plâng/ în această lacrimă/ citesc cu răbdare/ fiecare literă din cartea/ zilelor mele/ la sfârșitul lecturii/ mă așteaptă Iisus“ (mă nasc din nou trecând Iordanul din lacrimă). În confruntarea cu „câmpia fără frontiere“ a actualității, pentru Ioan Barb cercul tradiției se închide, iată, luminos.