Un poet a cărui cotă a crescut constant în ultima vreme, un vîrf cucerit fiind trofeul Cununa de Lauri, dobîndit cu cîțiva ani în urmă, a publicat recent un volum masiv intitulat Poezia optzecistă (Editura Eikon). Titlul mărturisește ambiția autorului către epuizarea chestiunii. Posibilele titluri alternative precum Poeți optzeciști, Aspecte ale optzecismului sau O panoramă a poeziei optzeciste nu au primit șanse. Conținutul veritabilului cărțoi justifică trufașa lui numire. Capitolele se referă la 85 de poeți, iar alții, care s-au depărtat oarecum de poezie (Ion Bogdan Lefter, Emil Hurezeanu etc.) sînt tratați mai succint, într-un capitol din partea introductivă.
Înainte de a intra în aria cea mai întinsă a volumului, care e un șir de micro-monografii, Mircea Bârsilă se străduiește pe vreo 50 de pagini, cu rezultate bune, să explice notele distinctive ale poeziei optzeciste și relația acesteia cu postmodernismul. Cu tot efortul său, unele aspecte rămîn neclare pentru că, în istoria literară a ultimilor 35 de ani, ele cu greu ar putea fi lămurite. Am pus durata de 35, numărînd anii de la fondarea Romei optzeciste, adică a Cenaclului de Luni, în 1977.
Prima distincție dificilă este între paradigma literară optzecistă atașată postmodernismului și unii poeți introduși de Mircea Bârsilă în lista lui. Poeți ca Ioana Dinulescu, Octavian Doclin, Rodian Drăgoi, Radu Cange, Gh. Pruncuț, dar și Paul Aretzu sau Spiridon Popescu sînt departe de estetica postmodernă a nucleului dur „lunedist“, dar și ca vîrstă biologică abia ating limita optzecismului. Ei sînt, ca an al nașterii, congeneri cu Mircea Dinescu și Ioana Crăciunescu. E greu de fixat o limită temporală și literară de la care începe optzecismul. Măcar Gh. Izbășescu, decanul de vîrstă optzecist (n. 1935), are afinități poetice cu miezul fierbinte al generației. Sînt zone geografice care aparțin cert uscatului sau mării. Dar fîșia disputată de cele două la fiecare maree e uneori vastă.
La fel de greu se poate stabili, deși Mircea Bârsilă o caută, limita post-optzecistă, numită convențional nouăzecism. Autorul nu dă detalii, afirmînd doar, într-o notă de subsol, că nouăzecismul „este în siajul“ optzecismului, dar „vădește și aspecte, convenții și nuanțe noi“. Lista nouăzecistă a lui Mircea Bârsilă cuprinde 27 de poeți, dintre care unii nu au trăsături comune cu ceea ce s-ar putea defini ca „nouăzecism“ (Gabriela Crețan, Ioan Radu Văcărescu, Paul Daian) estetic și ca etate. Este menționat la nouăzeciști și douămiistul Komartin. În schimb, unii poeți care s-au afirmat indiscutabil în cadrul grupurilor 80 și 90 cad între vagoane. Paul Vinicius e trecut la 80, deși debutul său editorial s-a produs în 1998, la peste 15 ani de la desființarea Cenaclului de Luni, ca și Petruț Pârvescu. Dar Radu Sergiu Ruba, stîlp al acelui Cenaclu și apoi al Universitarului, lipsește de pe ambele liste ca și: Liviu Georgescu, autor cu producție abundentă, Carmen Firan, Gh. Iova (considerat poate doar prozator), Romulus Brâncoveanu. La nouăzecism apar Sorin Durdun și Liviu Mățăoanu de care eu, unul –deși nouăzecist sadea –, abia am auzit.
E de așteptat ca Mircea Bârsilă să dedice un volum și poeziei nouăzeciste și atunci să clarifice, deși nu-i va veni ușor, distincția între seriile 80 și 90, iar numărul celor din ultima să sporească prin adăugarea unor poeți ca Saviana Stănescu, Diana Manole, Florin Dumitrescu.
Pînă atunci, să ne mulțumim cu ce avem, prin cercetarea vastă a lui Mircea Bârsilă, căruia nu i se poate contesta entuziasmul și aplicația, ba nici empatia pentru grupul estetic din care face parte și pe care, desigur, tinde să-l extindă mult prea îngăduitor. Nu mai puțin, cartea –care poartă pe copertă o bucată de zid din cărămidă roșie, poate o aluzie autoironică la dimensiunile operei – este ceea ce Nicolae Manolescu ar numi „istorie critică“ a optzecismului. Puncte de vedere ale marelui mentor al optzecismului, dar și ale unor Monica Spiridon, Eugen Simion, Laurențiu Ulici, Ion Bogdan Lefter, Radu G. Țeposu, Mircea Cărtărescu și ale multor altora sînt citate și discutate în contextul poeziei acestei promoții încă „la putere“ și în curs de indiscutabilă canonizare.
Mircea Bârsilă a publicat un „tratat de optzecism“, probabil cel mai extins de pînă acum, o privire din interior pertinentă și necesară după cei șapte luștri de ființare a generației în cauză pe care îi număram la început. Mareea optzecistă continuă să scalde malurile literaturii noastre cercetate atent de „oceanograful“ ei din Pitești.