La periferia Europei Centrale

Recentul volum al lui Ovidiu Pecican, Românii și Europa Mediană. Contribuții la tipologia culturală a Europei, abordează o problemă despre care s-a discutat mult la noi, după 1989, fără ca să se ajungă la o concluzie. Și o face într-un mod cu totul particular, care se deosebește din multe puncte de vedere de toate cele formulate anterior, fie în cadrul cercetărilor Fundației A Treia Europă, fie sub alte egide.

Este vorba de problema apartenenței (sau nu) a spiritului românesc la spațiul de cultură și civilizație al Europei Centrale.

O problemă, să recunoaștem, spinoasă, care preocupă intelighentsia noastră încă din timpurile în care cronicarii sesizau că, din păcate, părem a ne afla „în calea tuturor răutăților“. Ceea ce, însă, poate însemna și că suntem situați în nicăieri, la intersecția multor tipare civilizaționale, fără a aparține în chip hotărât nici unuia. Chiar așezarea fermă pe „axa latină“, a originii și a limbii pe care o vorbim, s-a făcut, în fond, în condițiile unei apartenențe problematice la ortodoxie și, oricum, sub semnul Europei Centrale, sub influența căreia s-a dezvoltat Școala Ardeleană. O problemă, în fine, care a căpătat și mai multă greutate după ce regimul comunist a desfigurat spiritualitatea națională, într-un mod pe care încă nu părem capabili a-l evalua și, cu atât mai puțin, combate.

Ovidiu Pecican crede ferm că românitatea aparține Europei Centrale: o spune în liminarul cuvânt înainte ce precedă cercetarea propriu-zisă. Susținând, cu argumente solide, premisa de la care pornește autorul, demonstrația lasă, totuși, deschise nu puține aspecte ale problemei. Spațiile, formele și tiparele istorice sunt dinamice, nu statice, și tocmai acest dinamism animă investigația cuprinsă în volumul de față.

Pecican era, probabil, istoricul cel mai potrivit pentru a derula această investigație de finețe. Nu doar datorită amănuntului că este și scriitor, autor de romane și de comentarii critice, creator de publicații și pasionat de viața literară. Potriveala ține mai ales de structura sa spirituală. Bine așezat în tradiția școlii istoriografice clujene, el este totuși unul dintre rarii intelectuali de peste munți conștient de rolul covârșitor jucat de celelalte două provincii istorice, Moldova și Muntenia, din care s-a alcătuit cultura și statalitatea românească. Transilvania are un rol unificator exclusiv în acest context național și nu întâmplător aici s-a născut ideea modernă de națiune română. Altminteri, în variile iterații ale noțiunii de Europa Centrală, de la regatul feudal maghiar la Dubla Monarhie (cu un interval, adesea trecut sub tăcere, de vasalitate otomană, ca și celelalte două principate), Transilvania s-a aflat mereu la margine.

De aceea, Ovidiu Pecican operează o mutație a obiectului în discuție, de la situarea spațiului românesc în Europa Centrală, prin intermediul Transilvaniei, către o abordare a întregului românității ca parte a spiritualității mitteleuropene. De asemenea, deși autorul este un medievist solid, cu contribuții care atestă cunoașterea amănunțită a Evului de Mijloc românesc și european, accentul cade acum – firesc, cred – pe istoria modernă: cea în care apar conceptul de Europa Centrală și, totodată, structurile și codurile pe baza cărora o definim. O altă schimbare de perspectivă, la fel de importantă, este cea sugerată în subtitlul cărții: de data aceasta, nu avem de-a face numai cu o investigație a acelor elemente de origine central-europeană care dau culturii noastre un profil european, ci despre elementele de spiritualitate românească prin care am contribuit la îmbogățirea unei tipologii culturale europene mai largi. În fine – iar asta justifică pe deplin găzduirea acestui comentariu într-o rubrică de cronică literară –, materia documentară pe care se întemeiază cercetarea este, în primul rând, literatura română. Pecican știe (spre deosebire de alți confrați istorici) că România modernă a fost o creație a scriitorilor ei, înainte de a fi una a politicienilor.

De aceea, volumul de față conține analize și observații de mare interes și pentru istoria literară. Nu numai din cauză că, până la urmă, istoriografia literară este – după cum afirmă limpede G. Călinescu în prefața Istoriei… sale – o ramură (mai aparte, desigur) a istoriografiei generale. Românii și Europa Mediană propune analize și observații asupra operelor unor scriitori fundamentali, cum ar fi Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creangă, Liviu Rebreanu, Emil Cioran ș.a., care, evidențiind structuri și elemente de factură mitteleuropeană, oferă noi premise de interpretare.

Căci – aceasta e important în analiza lui Pecican – demonstrația nu se sprijină numai pe publicistica unor scriitori canonici, ci chiar pe literatura lor de ficțiune. Și, chiar atunci când interpretarea nu convinge până la capăt, susține măcar o sugestie de complexitate a profilurilor unor scriitori, pe care exegeza curentă (vezi, de pildă, cazul lui Creangă) nu o prea ia în calcul.

Cartea reflectă echilibrul personalității istoriografice a autorului ei.

O primă parte, alcătuită din două capitole și intitulată Europa Mediană și umanitatea ei, trădează ușurința cu care Ovidiu Pecican se mișcă în istoria mentalităților. El pornește de la anumite tipare mentale (și de la condiționările lor geografice, de relief, lingvistice, teritoriale etc.) și ajunge, în capitolul al II-lea, la o tipologie umană mitteleuropeană, în care intră solitudinea, umorul, bătaia de joc, râsu’-plânsu’, inteligența dizolvantă, inteligența camuflată, culminând cu arhetipul „omului fără însușiri“. În aceste prime două capitole, istoricul coboară în „pivnițele“ unor texte literare (Peripețiile bravului soldat Švejk, bunăoară) și revine la suprafața unor evenimente și împrejurări istorice, deplasându-se când în „centrul“ Europei Centrale, când la marginile ei.

Relativismul, ca una dintre valorile fondatoare ale acestui spațiu, merge mână în mână cu diversitatea cordială: cadrul perfect pentru ca Ovidiu Pecican să introducă în ecuație spiritul românesc, în partea a II-a a cărții sale. Aceasta este structurată în trei „trepte“: cea dintâi conține o definiție a culturii române (în care binomului Eminescu – Caragiale îi sunt adăugați, cu argumente acceptabile, Rebreanu, ca reprezentant al Transilvaniei, și Creangă), cea de-a doua este un splendid eseu despre București (unic, ca abordare, în bibliografia Capitalei), iar ultima, o incursiune savuroasă în tipologia mahalalei. Se simte că lui Pecican îi place, nu un ideal abstract de Românie „civilizată“, ci România concretă, cu vârfurile și cu scăderile ei, cu istoria ei amestecată și cu figurile ei luminoase. Literatura este, cum spuneam, principalul suport al discursului analitic, adeverind din nou (dar altfel) crezul critic călinescian, conform căruia istoria literară furnizează imaginea cea mai autentică a spiritului creator al unei națiuni.

Ultima parte încununează, în patru secvențe, procesul de îmbogățire a tiparelor central-europene, prin inserția variantelor lor românești. Ovidiu Pecican se delectează cu o serie de incizii iuți, nete, în „carnea“ miturilor identitare românești. Pe care deconstrucția sa – spre deosebire de cele complet inutile, în opinia mea, ale lui Lucian Boia – nu le desființează, ci le vădește structura ficțională, temeiurile sau, după caz, neîntemeierea. Lumea românească nu arată deloc rău, în această interpretare iscusită și scotocitoare: Pecican are ochi pentru amănuntul caracteristic și știe să privească literatura îndeaproape, observând ceea ce mulți critici nu văd (a se citi, de exemplu, Moftangiu, rromân, Cioran).

Înțeleg de ce istoricul a propus, în răspăr cu toată bibliografia problemei, sintagma derutantă Europa mediană, în locul celor consacrate, Europa Centrală sau Mitteleuropa: deși aflată în centrul continentului, regiunea este, de fapt, ea însăși o margine a Occidentului. „Centralitatea“ care ar decurge, la prima vedere, din sintagma consacrată nu se justifică în istoria continentului, în care abia în epoca modernă modelul mitteleuropean a devenit cu adevărat vizibil. Însă mă îndoiesc că sintagma Europa mediană, cu toate derivatele ei destul de rebarbative la lectură, va prinde.

Carte inteligentă, documentată și fermecător scrisă, Românii și Europa Mediană. Contribuții la tipologia culturală a Europei este, în cele din urmă, o (altfel de) interogație asupra culturii europene și a locului nostru în ea. Apreciez mult faptul că analiza nu seamănă cu un rechizitoriu, iar autorul ei zâmbește, în loc să stea încruntat.