Mănăstirea poetului sceptic

Pe Radu Sergiu Ruba l-am cunoscut la Cenaclul de luni, în 1982, cu puțin timp înaintea debutului său (1983) din ultima serie de cîștigători ai concursurilor de debut Cartea Românească. Am devenit însă prieteni mai apropiați abia după ce am început să frecventăm asiduu Cenaclul Universitas, cel „de luni“ fiind desființat de autorități. Ruba s-a integrat foarte bine între mai tinerii nouăzeciști, era printre decanii de vîrstă ai Universitas, poseda o experiență literară și o cultură, nu doar artistică remarcabilă, ceea ce-l făcea unul dintre liderii grupului. Îl ajutau la asta și firea lui bonomă, neconflictuală, talentul de recitator și de povestitor de anecdote.

În deceniile care au trecut de atunci, poetul abil și spectaculos și-a anexat tot mai hotărît și domeniul prozei. Scrisul lui nu doar s-a diversificat, ci s-a extins în numeroase volume, producția fiind tot mai abundentă. În cursul anului trecut, Radu Sergiu Ruba a dat la iveală un nou volum de versuri noi, Levitația (Editura Tracus Arte), și un roman masiv, Semnătura indiană (Editura Trei). Cele două cărți, deși par de facturi diferite, au foarte marcate trăsături comune.

Romanul, scris de altfel la persoana întîi și avînd numele personajului coincident cu cel al autorului, este pronunțat autobiografic. Este povestea unui adolescent care și-a pierdut treptat vederea, ajunge la un liceu special și vrea să devină student la București, în ciuda autorităților care vor să-l împiedice și să-l marginalizeze pentru că trimisese scrisori la Europa Liberă și era influent între colegi.

Volumul de poezie este tot un fel de biografie neromanțată a autorului său, numai că este una mai puțin directă. Deși este bogată în „întîmplări“ descrise cu limpezimea obișnuită a stilului practicat de Radu Sergiu Ruba, lirica sa se referă la evoluția spirituală a autorului. Chiar dacă orice volum de poezie are în centru personalitatea autorului, nu toate au directețea din versurile lui Ruba, referitoare însă nu doar la faptele lui exterioare, oricît de semnificative, ci la dezbaterile lui cu sine, lupta cu propriul eu, cînd sceptic și dubitativ, cînd animat de un optimism benefic care-l duce de altfel la creație prin biruirea îndoielilor.

Un text semnificativ în acest sens, deși nu singurul de această factură, este O Mănăstire. Poetului i se „șoptește“ că n-am să fiu nicicînd cel ce vreau să fiu/ dacă nu ridic o mănăstire. Se știe că mănăstirile erau ridicate mai ales după cîte o victorie militară, ca mulțumire către Dumnezeu și prilej de amintire a momentului în care fața divinității se întorsese spre învingători. Însă mănăstirea lui Ruba, care rămîne în stadiul de proiect vag, de intenții, înșirate la modul condițional, ar trebui să celebreze o victorie asupra propriilor îndoieli, uitări și greșeli. Sfinții de pe pereți ar trebui să urle la noi ca să ne intre în cap tot ce-am uitat. Poetul nu își învinge inamicul lăuntric. Mănăstirea nu se va înălța.

Poemul acesta este și o artă poetică, așa cum sînt mai multe, risipite în paginile volumului. Autorul nu poate să fie biruitorul sinelui, celui asaltat de nesiguranță, și tocmai lucrul acesta îl face să meargă înainte, să continue cu scrisul lui, generat tocmai de incertitudine. Dacă mănăstirea s-ar edifica, arta ar ajunge la o formă finită și neîntrecută. Orice strădanie ulterioară ar fi inutilă.

Meșterul Manole este abandonat pe acoperiș tocmai pentru potențiala lui autodepășire în realizarea unui alt lăcaș „mult mai luminos“. În alt text, poetul duce biserica „în spinare“ și o transmite ca pe o ștafetă altui poet, dar numai după întreaga-ți mărturisire. Asemenea cochiliei unui melc, mănăstirea sau biserica sînt parte din trupul (ne)credinciosului și îl însoțesc mereu, crescînd odată cu el. Sensul artei, arată Radu Sergiu Ruba, într-un mod subtil și ingenios, nu este perfecțiunea, ci – paradoxal – tocmai neîmplinirea.

Calfele și zidarii care așezau temelia unei catedrale din Evul Mediu, știau precis că, la cum mergeau lucrurile, nu doar ei, dar nici nepoții lor nu aveau să-i apuce tîrnosirea. Cu toate acestea, lucrau la ea prin credință. Lucrarea lui Radu Sergiu Ruba este concepută de autor anume ca să nu poată fi terminată niciodată. Îi rămîne astfel continuă bucuria de a o zidi. Concluziile poetului, cu tot scepticismul său natural, crescut din cartezianism și inteligență, sînt totuși optimiste.