Lirismul dintotdeauna, ușor întunecat
Dacă este adevărat, cum spune Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, că poezia Norei Iuga nu s-a schimbat prea mult de la debut și până azi, atunci trebuie să adăugăm că volumul recent, marea păcăleală, induce câteva note ceva mai sumbre în tabloul lirismului cu care poeta ne-a obișnuit, de-a lungul unei cariere exemplare. Un soi de sfumato, ca să întrebuințez un termen din pictură, care tulbură contururile și amestecă liniile.
Tehnica – întrucât vorbim de o poetă cerebrală și cultivată – este vizibilă mai ales în poeziile elaborate în maniera mai veche, a intertextului. Pe care acum Nora Iuga îl „ciobește“ și-i tulbură semnificațiile, împingând bizareria până spre absurd. Un absurd care, însă, deschide poemul spre o nouă treaptă a emoției: „eu veneam din est/ tu veneai din vest/ între noi o poartă/ o literă moartă/ și-un gând plictisit/ nici azi n-am murit/ nu ți-e frig spuneai/ pune-ți dresu-albastru/ ca să ieși din lume și să intri-n cer/ fără să te vadă“.
Să nu se-nțeleagă că peisajul liric ar fi dezechilibrat de tușe tragice: poeta este prea discretă pentru a juca în fața ochilor noștri comédia senectuții și a timpului care trece. Sentimentul copleșitor al întunecării nu este strigat sau declamat, ci lăsat să plutească, cu acel gest discret care aruncă în aer (la propriu și la figurat) „poanta“ de la finalul multor poezii ale Norei Iuga: „apă tulbure o dronă/ pe cerul albastru sforăie/ marele ceas extraplat/ vino-n grădina pustie/ cu cai împăiați pe alei/ doar dricul poetului/ tradem oh, tradem/ noi cu cine mai bem“. Intertextul, prezent „în straturi“ – mai masiv, poate, aici decât în volumele mai vechi –, este folosit cu grație și luciditate, spre a induce semnificații pe care discursul propriu-zis nu le dezvoltă (lăsându-le pe seama cititorului), facilitând ludicul intelectual la marginea absurdului: „cirli-lai cirli-lai/ nu-i mai cere cui îi dai/ pâinea neagră de doi bani/ în inima târgului gheata cocostârcului/ vine sava din silistra/ unde și-a dus mutu iapa/ și voi cui îi dați cu tifla/ cu ok și cu yes yes/ voi ieșiți frumoși și teferi/ nu din scutec din părinți/ doamne parcă-s păunescu/ și te-ai dus dulce minune/ în sus pe argeș în sus/ este o casă înaltă“. Însă jocul nu mai este acum o jubilație sau un camuflaj, ci un rit de inițiere în necunoscutul care va să vină. Poeta arborează o mască livrescă spre a-și feri sensibilitatea („pisicească“, zice același Nicolae Manolescu) din calea timpului care trece: „hollywood hollywood/ în grădina raiului/ stă adam cu eva lui/ la capitol și roxy-n în poartă/ oare cine bate mai știi/ eu sunt bună mamă/ fiul tău iubit/ mai știi fontana di trevi/ mai știi alcazarul/ cine dă cu zarul?/ of, amor amor/ și-am să mor/ ca o julietă bătrână/ cu brâul de lână“. Intertextul este polifonic, întrucât și sensibilitatea/ emoția poetei are „voci“ multe, de la cele mai superficiale și jucăușe și până la cele cu adevărat adânci, care se ițesc, ici-colo, în textele din marea păcăleală.
Se poate distinge aici și un contrapunct între poeziile mai scurte, ca niște fulgere iluminând brusc un înțeles, și cele ample, dinspre finalul volumului, care construiesc stări mai complexe și, de aceea, difuze sau în tot cazul cu mai multe fațete. Baladescul inaugurat în volumul Cântece din 1984 se potrivește ca o mănușă acestui discurs, în care se împletesc „voci“ care vin din mai multe direcții ale conștiinței poetei: „vin ploile talassa/ marea se umflă ca o balerină/ și intru în scenă e-un spațiu/ acolo unde se cască fermoaru/ între batistă și baletistă/ scrie-ți ferparu auzi-l că vine/ cine? maurul aleargă pe șine// auzi cum mai plouă/ plouă și ninge ninge și plouă/ cu piatră cu broaște plouă șiroaie/ ce ploaie groasă ce ploaie grea/ și n-au tras podul/ de la mal și sar șotronul doi copii/ cu plete lungi bălaie“.
Atât de hotărâtă este, în marea păcăleală, retragerea poetei în sine, încât pare că adesea își construiește ziduri de apărare din cuvintele altor poeți. Intersectate, împletite și despletite la loc într-o cu totul altă ordine, șaradele parodic-aluzive ale Norei Iuga articulează un peisaj liric care, chiar dacă nu e lipsit de luminozitatea de fond a spiritului poetei, familiară din volumele anterioare, lasă să pătrundă în text ecouri grave ale solitudinii și evanescenței. Contrastul dintre – vorba lui Nichita Stănescu – „semnele“ senine de la suprafața textului și „nodurile“ tulburi din adânc reprezintă nota dominantă a recentului volum.
Paradoxurile #fragilității
Florina Zaharia orchestrează în #plânsul o mică simfonie a dedublării și a refugiului.
Pe de-o parte, avem de-a face cu un text în general bine lucrat, cu un bun control al mijloacelor dicțiunii. Discursul poetei este diafan și gracil, fiind construit pe o (riscantă) tehnică a preterițiunii, care presupune, evident, și un grad variabil de complicitate cu cititorul. Acesta trebuie să vină cu cealaltă parte a codului, spre a-i putea reconstitui înțelesul/urile: „pot să scriu un text de dragoste/ în care să nu scriu nimic despre dragoste/ și tu să știi că este un text plin de dragoste“. Într-o generație poetică, în mare măsură, incultă și convinsă că orice șoaptă pusă pe o pagină Word este automat poezie, atenția acordată construcției textului și, implicit, mijloacelor expresive este salutară. Deoarece, în pofida a ceea ce cred tot soiul de „teoreticieni“ ai „poeziei noi“, autenticitatea și sinceritatea în poezie nu se referă la trăire, la sentimente, ci la expresia lor artistică. Aceasta trebuie să fie convingătoare, și nu poate fi, desigur, decât prin mijloace poetice.
Pe de altă parte, Florina Zaharia este totuși o poetă „esențialistă“, care nu caută să construiască edificii fantasmagorice, ridicate pe atitudini lirice contrafăcute. Emoțiile fundamentale (iubirea, frica, solitudinea) sunt cele care declanșează starea de poezie, de aceea textul, deși e un produs al intelectului, rămâne proaspăt și însuflețit de o tensiune lirică pe care poeta știe să o gestioneze. Și mai ales să-i tempereze excesele, care nu-i plac, căci în poezia ei ființează o notabilă nostalgie a cuibului, a interiorității, a retragerii într-un spațiu securizant: „și tu ai să-mi spui/ am să obosesc/ și eu o să am grijă de oboseala ta/ o să îți aduc apă/ o să te iau în brațe/ și o să miros cum trăiești/ știu că mirosul tău este foarte frumos/ ș-am simțit și astăzi/ venea din cana cu ceai/ intra în mine și era mai liber acolo/ înăuntru la mine, decât era afară“. Camera devine, în acest context, al interiorității care eliberează spiritul de angoasă, o metaforă a regăsirii de sine: „camera mea pe temelii de cenușă/ camera mea din care nu pot ieși/ mă strânge un cerc de iarbă/ mă lovește un ciocan de aer/ camera mea umplută cu boabe de orez/ hrană pentru zilele iernii/ camera mea în care aștept“. Se observă, cred, și faptul că textul se organizează pe două voci: una mai puternică, a cuvintelor și imaginilor, și alta mai slabă, mai retractilă, a aluziilor și conotațiilor. Această dedublare conferă volumului #plânsul o adâncime lirică aparte, în contrast cu „minimalismul“ ostentativ la modă.
Tocmai pentru că este o poetă expresivă și, în general, grijulie, Florina Zaharia îmi place mai puțin când lasă să-i scape construcții neglijente, în care emoția validă este știrbită de expresia improprie: „un loc liniștit unde să te regăsești,/ să te reculegi în legătură cu tine (s. m./ R. V.),/ acesta este cuibul tău“. Simpla eliminare a cuvintelor subliniate ar fi scutit textul de o improprietate, fără a-i știrbi cu nimic înțelesul. Încă și mai puțin potrivite, însă, într-o poezie lirică fragilă și meditativă, de cunoaștere și de fugă de sine, sunt jocurile lexicale la marginea calamburului: „încerc să administrez o ierttratare (s. m./ R. V.)/ un medicament epidermic de iertare“. Calamburul, chiar când e reușit, se potrivește numai într-o poezie livrescă și superficială, à la Topîrceanu, nu într-una ca șoptită și, în fond, gravă, cum este aceasta din volumul #plânsul. Între cele două e nu numai o deosebire de registru stilistic, e o contradicție de paradigmă sufletească.
Sunt unele poezii remarcabile în această culegere de maturitate a Florinei Zaharia, poetă care ar merita, zic eu, o receptare critică mai atentă.