Scrie Andrei Pleșu în Editorialul său din „Dilema veche“ (3-9 martie 2022): „În cei doi ani în care m-am trezit, pe neașteptate, ministru de Externe, am avut de a face, inevitabil, cu profesioniști ai diplomației de toate soiurile și neamurile. Am ce povesti… În cele din urmă, a trebuit să recunosc, spre stupoarea multora, că și mai eficienți, mai bine așezați în meserie dintre toți interlocutorii mei mi s-au părut a fi colegii ruși. M-am întrebat mereu cum se putea explica această supremație. În cele din urmă, mi-am dat seama că diferența specifică dintre negociatorul rus și cel occidental este că, pentru cel din urmă, cheia optimei calificări profesionale era cunoașterea și respectarea unor reguli tehnice tradiționale, în vreme ce pentru cel dintâi, cheia era o imagine clară, nenegociabilă, a scopului urmărit. […] Apuseanul este educat astfel încât știe ce se face și ce nu se face, ce se poate spune și ce nu, până la ce limită poate fi dusă negustoria diplomatică. […] Răsăriteanul știe mai bine ce vrea decât ce se poate, fixează neabătut orizontul țintei, nu e obsedat de coregrafia dialogului transparent și colocvial. Nu e prezent la masă ca să dezbată, ci ca să plece mulțumit“.
N-am nici pe departe experiența diplomatică a lui Andrei Pleșu, ceea ce nu mă împiedică să remarc faptul că analiza lui mi se pare pe cât de clară, pe atât de convingătoare. În puținele ocazii în care, cât am fost ambasador la UNESCO, m-am confruntat cu diplomați de carieră, am putut descoperi eu însumi ce-i deosebește pe interlocutorii occidentali de cei ruși (sau sovietici, e totuna!), chinezi, cubanezi, birmanezi și alții asemenea lor. Desigur, negocierile la care am participat nu aveau drept miză, în mod direct, viața și moartea oamenilor. Erau negocieri, așa zicând, pașnice. Cu toate acestea, îmi dau perfect de bine seama, observațiile de astăzi ale lui Andrei Pleșu le vin participanților de ieri, din ambele tabere, ca o mănușă. Nu vorbesc de tabere și nu fac întâmplător diferența dintre prezent și trecut. Ca tot omul, nu-mi pot scoate din minte imaginile dezastrului uman și material din Ucraina, pe care ni le furnizează televiziunile, ceas de ceas, zi de zi și în proporție de masă. (Oh, vorba nemuritorului Lenin, aflat la originea tuturor relelor izvorîte din comunism și care i-au supraviețuit!) Deși speranțele mele de pace sunt minime, aștept cu sufletul la gură informațiile de la negocierile bipartite și pe cele provenite din conversațiile (chiar dacă, și unele, și altele, cu țârâita) dintre liderii lumii. Și constat câtă dreptate are Andrei Pleșu să conchidă în Editorialul lui, cu privire la cele două tipuri de negociere: „E ceea ce mi s-a confirmat și mi se confirmă zi de zi, încă de la începutul războiului din Ucraina“.
Și, totuși, o îndoială mă bântuie: dacă, fie și într-o mică măsură, lucrurile nu mai stau așa? Am privit cu atenție figura de buldog sovietic a ministrului de Externe al Federației Ruse, faimosul diplomat Serghei Lavrov, și mi s-a părut schimbată în rău: nimic din seninătatea bine jucată a diplomatului de altădată, din contra, o privire întunecată și suspicioasă care, ațintită asupra unui interlocutor devenit peste noapte adversar, pare, mai degrabă, amenințătoare decât înțelegătoare. I-am ascultat discursurile și am fost surprins de tonul lor: numai uși trântite în nasul interlocutorilor, politicieni sau jurnaliști. E adevărat că Andrei Pleșu a sesizat astfel de caracteristici în diplomația dintotdeauna a rușilor. Ceea ce mi se pare însă nou este o împingere la limită, ba chiar la absurd, a felului de negociere, hai să-i spunem, clasic, al rușilor. Pe scurt, noul tip de negociere constă în a nu mai oferi nimic, absolut nimic, la schimb contra pretențiilor proprii. Acest refuz nu mai este o dovadă de fermitate, ci una de inflexibilitate. Și nu e vorba doar de acea rigiditate din care Brejnev își făcuse un scut impenetrabil, ci de inversul diplomației ca atare. De aceea simt nevoia de a amenda, într-o privință, observațiile lui Andrei Pleșu: în condiții de război, nu de pace, rușii par a fi abandonat orice urmă de raționalitate în discursul și în comportamentul politic. Când miza negocierilor e viața și moartea oamenilor, nu mai e loc pentru diplomație. Războiul exclude negocierile. Pretențiile agresorului sunt aberante, cu alte cuvinte, nenegociabile. Ce le solicită, în definitiv, Putin ucrainenilor, continuând să le bombardeze orașele și să le ucidă populația, în schimbul încetării ostilităților? Le solicită, nici mai mult, nici mai puțin, lor, agresaților, să depună armele și să-i predea puterea, lui, agresorului. E mai mult decât încălcarea dreptului internațional, stabilit prin tratate semnate și de ruși, e ștergerea cu buretele a ori cărei norme de conviețuire socială. În fața acestui com portament și a acestui limbaj belicos, noțiunea în săși de negociere devine caducă. Occidentul pare a descoperi acum absurdul lucrurilor, odată cu amenințarea, repetată, a liderului de la Kremlin, de a recurge la arma nucleară. Toți mai-marii lumii au făcut după Al Doilea Război Mondial eforturi imense, susținute, de a împie dica o catastrofă atomică. Din câte știu, niciodată, nicio mare putere deținătoare a unui arsenal nuclear n-a amenințat cu butonul cu pricina. Iată, Putin a făcut-o!
Acestea fiind zise, mă întreb și dacă occiden – talii s-au trezit cu adevărat din starea de naivitate pe care comunismul le-a întreținut-o, de la Al Doilea Război încoace, printr-o propagandă de o maximă eficiență. Naivi tate, pe care Andrei Pleșu o numește bună-credință. Respectarea, adică, a unor norme sau reguli în orice fel de negociere diplomatică. Nu pledez, Doamne, iartă-mă, pentru abandonarea lor, ceea ce ne-ar aduce la concepția și la practica rușilor. Doar mă întreb, naiv, la rândul meu: ce-i de făcut? Ce poate opune Occidentul nebuniei de care propaganda rusească dă dovadă în ultimele săptămâni, căci nebunie este, nebunie curată? Am mai citat și altădată cuvintele lui G. Călinescu dintr-o Cronică a optimistului despre piesele lui Ionesco: „Când îi spui cuiva «te iubesc» și ți se răspunde «șapte», e semn că universul începe să se destrame.“ Nedrepte față de dramaturg, cuvintele sunt foarte potrivite în contextul de față. Partea proastă cu lipsa de rațiune este că nu i se pot opune argumente raționale. Cu ce să-l ameninți pe cel care scoate din rastel arma nucleară și o flutură în văzul lumii întregi? Ar fi dovadă de slăbiciune să-l chemi la masa negocierilor. Mai ales că știi dinainte că nu se poate discuta cu nebunii. Tu-i spui că-l iubești, iar el îți răspunde șapte. Să scoți la rândul tău arma din rastel? Nici asta nu e o soluție, fiindcă nebunului îi lipsește înțelegerea faptului, elementar, de altminteri, că cel care scoate sabia, de sabie va muri, mai ales fiind vorba de o catastrofă nucleară. Probabil că el își va închipui că buncărul sofisticat pe care nu-l împarte cu nimeni îi garantează supraviețuirea. Lui, doar lui. Lumea? Care lume?
Dacă e să am o fărâmă de noroc, o datorez faptului că nu mai sunt nevoit să particip la nicio negociere diplomatică.