60/ 80 și… invers

Cu umorul său amărui caracteristic, Nicolae Manolescu semnala cu ceva timp în urmă o transformare care nu e numai biologică: șaizeciștii au devenit… optzeciști (adică au atins pragul senectuții creatoare), în timp ce, la rândul lor, optzeciștii au ajuns… șaizeciști (cu alte cuvinte, „bifând“ vârsta clasicizării). Doi reprezentanți ai fiecăreia din generațiile citate, Constantin Abăluță, respectiv, Călin Vlasie, ilustrează limpede această „tranzacție“, cu consecințe de durată în viața noastră literară

Între căutarea și pierderea de sine

Călin Vlasie este, în micile întâmplări, departe de universul straniu al „metaforei psihologice“ din Neuronia (1981), ca și de baladescul pastelat din Laborator spațial (1984), apreciat superlativ de Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române.

Trei cicluri compun volumul de față.

Primul, care dă și titlul volumului, furnizează surpriza unui Călin Vlasie eliberat de limbajul tehnic-neologizant al începuturilor, dar nu și de procesul – valid din punct de vedere poetic – al transferului căutării de sine într-o căutare textuală. Transfer care se petrece, firește, la modul ludic și (auto)ironic, ca în iscusitul poem [dragostea mea din tastatura tocită]: „eu trebuie să fac tot ce se poate face/ ca să o țin lângă mine/ chiar dacă știu/ că e demențial ceea ce fac/ iar mie îmi este încontinuu teamă/ că cineva mi-o poate răpi pe ea/ dragostea mea din tastatura tocită“. Însă, mai mult decât o rescriere postmodernă a vechii povești a ambiguității Ea – Iubita/ Ea – Poezia, familiară nouă încă de la simboliști, poemul citat induce o stare de incertitudine abil întreținută, care ne arată că psihologicul a devenit, din temă a poeziei, un instrument al ei.

Micile întâmplări nu sunt, astfel, mici decât privite din unghiul comun. Poezia are atât capacitatea de a le hiperboliza, vădindu-le substratul tragic, cât mai ales pe aceea de a le inventa cu totul, transformându-le în amorsele unor rupturi și plonjoane revelatorii în conștiință: „îmi dispăreau degetele mai întâi/ apoi brațele și picioarele gâtul –/ cum e să rămâi/ fără gât iar capul să plutească/ peste torsul tău/ și să fii încă întreg?“ Chiar când nu este decât o mirare sau o interogație speriată, poezia are note grave, jocul nu mai este joc, ci miză, iar căutarea de sine se vădește a fi, de fapt, o fugă dezordonată a poetului și chiar a realității înseși, cum se întâmplă în [geografie]: „frumoasa noastră capitală București/ spălată e de Someșul mic/ și de mai micul Nadăș/ tot așa cum Dâmbovița și Colentina spală/ gura cu două limbi a frumosului Cluj/ chiar și dinții tociți/ sau poate-s Bahluiul și Argeșul?“. „Ieșirea din sine“ este, la rândul ei, o ieșire din ceea ce îi definea până nu de mult poetica, acea texistență postmodernă, de care cel care scrie se desparte acum cutremurat: „tu asta vezi din curtea mea –/ o arhivă imensă de cuvinte/ pe rugul unui munte de celuloză/ par a nu mai fi cuvinte/ ci niște viermi scârboși/ care îmi provoacă/ o stare de vomă/ continuă“.

Celelalte două cicluri au puncte de reper (aparente) în călătorii, adică într-o altfel de ieșire din sine și, implicit, o altfel de căutare.

Primul se intitulează aproximativ grecia și se construiește nu pe ambiguitatea text/ existență, ci pe cea dintre Grecia exterioară, a vacanțelor estivale, și cea interioară, a spiritului: „«roagă-te, roagă-te pentru mine!»/ la capătul străzii cu pini și platani/ începe marea/ turla greacă a unui soare/ albăstrui/ poate sunt ochii tuturor sfinților/sau poate ești tu/ singură și imensă“. Un spirit neliniștit de răul secolului, pe care pacea solară a Eladei pline de mituri și de arheologie nu-l poate alina: „țipătul strident și sinistru/ e al unui păun/ cocoțat pe o coloană/ pictată proaspăt/ în labirintul de la Knossos/ în ghidul colorat/ imprimat impecabil/ descopăr privirea ta/ îngrozită de spaimă/ căldura e un semn al zilei nesfârșite/ căldura stridentă și sinistră“.

Cel de-al doilea accentuează ideea că e vorba de călătorii interioare, mai mult decât exterioare, întrucât reperul geografic afișat, Lom (localitate aflată în Bulgaria, dar nu pe litoral, ci pe Dunăre, în partea de nord-vest), nu spune nimic cititorului. Firește, însă, că locul și poate chiar numele său – lom înseamnă măcel în limbile slave de sud – activează ceva obscur în psihologia poetului și, în consecință, circuitele neuronale se colorează brusc în nuanțele tragicului difuz: „am descoperit că scriu/ doar pentru că te iubesc/ creierul degeră încet/ fără durere/ nu se mai prăvălește nicio/ imagine/ din gura ta mută“. Dar, cum orice pierdere poate fi o regăsire, ruptura în conștiință duce la o nouă limpezime, la o nouă stare de grație: „am vorbit prea mult/ mâine vor veni marțienii/ se vor furișa ca nălucile/ ne vor stoarce corpurile/ ne vom piti în mici urechi/ de gâze nevăzute// vom privi vom privi vom privi/ curați ca lacrima ierbii“.

Volum răspicat de maturitate poetică, micile întâmplări confirmă – în pofida timpului îndelungat scurs de la precedentul, Un timp de vis (1993) – faptul că nu s-au înșelat criticii care au văzut în Călin Vlasie pe unul dintre cei mai originali poeți optzeciști.

Solilocviile fostului faber

Din cele două serii de trăsături definitorii ale liricii de început a lui Constantin Abăluță – lirismul intelectualizant, predilecția pentru abstracțiuni și pasiunea artefactelor, pe de-o parte, singurătatea, tristețea și abandonul, pe de alta –, prima pare să se fi estompat odată cu curgerea anilor și a volumelor. Curgere care, de altfel, în versuri sau proză, face din Abăluță unul dintre cei mai activi autori contemporani.

În recent-apăruta culegere Înainte de căderea nopții, poetul ni se înfățișează ca o conștiință a înserării, adică a unui final inexorabil, prefăcut însă într-o nemișcare salutară: „când voi da ortul popii cărțile mele/ se vor întoarce în literele din care au fost alcătuite// casa mea va fi îngropată în maldăre de hârtii albe/ în grămezi impresionante de litere fără niciun înțeles/ o viață în care nu faci nimic e singura care te salvează“. Transformarea obiectelor în literele cuvintelor care le denumesc figurează, desigur, metamorfoza poetului însuși, care la senectute s-a transformat dintr-un faber, arhitect minuțios al materiei, într-un contemplator subtil și ironic al degradării ei: „Cât vor mai stărui aceste frunze/ pe ramuri, acești nori/ pe cer – sunt putrede ființele și lucrurile/ pariuri pierdute sunt viețile noastre// […] stinsă-i de-acum chiar energia pietrei// ce-a fost cândva asteroid și azi/ abia-și mai pâlpâie fosforescența/ în silueta vreunui pește-spadă“.

În consecuția acestor schimbări de tonalitate, a dispărut stilul înalt – caracterizând mai bine decât orice altceva poetica șaizecistă –, înlocuit de o retorică a confesiunii șoptite, care îmbracă frumos notațiile sensibile ale acestui poet, în fond, delicat și subtil: „Încerc să-mi uit numele/ încerc să-mi uit biografia/ un foarte frumos exercițiu de eliberare/ să știi că numele și biografia ta se înalță și dispar în neant/ cred că am reușit întrucâtva/ căci pe străzile pe care o apuc se face seară/ și casele vechi luminează ca mucegaiul/ plăcuțele cu număr cad de pe toate imobilele/ anonimatul deplin e semnul trecerii mele/ ruina dă iama prin curți chiar pisicile/ se mișcă atât de încet încât trec ore/ până înconjoară casa“. Exercițiul de domolire a metaforelor până la recuperarea expre sivității ascunse a denotației conferă o notă vag-bacoviană poeziei lui Constantin Abăluță. De prisos să adaug că respectiva notă face bine, mai ales în contextul unei poezii inteligente, în care emoția rămâne de factură intelectuală, iar universul spiritual al celui care scrie este dominat de figuri livrești (litera, cartea, biblioteca). Numai că, spre deosebire de incantațiile bacoviene, în poezia de acum a lui Abăluță emoția – care apare sub forma unei mirări revelatorii în fața „miracolelor“ cotidiene – are o funcție de însuflețire și de limpezire a relației de vecinătate cu universul: „Frumos e pământul orașul/ să fii viu/ să stai în autobuz și să privești/ prin aburul răsuflării tale/ mașinile și pietonii/ străzile și copacii/ Ascultă-ți ticăitul sângelui în urechi/ ori al ploii pe geam/ Râvnește să fii acel chefliu eșuat lângă un stâlp/ Bucură-te de prima bancă ieșită în cale/ […] Se-ntâmplă să fii vecin cu univer sul“.

Volumul se încheie ingenios, cu două cicluri de exerciții de lapidaritate și efasare, intitulate O samă de nimicuri 1 și 2. Textele acestora servesc de contrapunct formal poemelor mai libere din primele două cicluri. Lirismul este însă în continuare la putere, iar simpla lapidaritate discursivă din cele 17 silabe ale unui haiku devine, în realitate, brevilocvență emoțională: „Pe fereastra zidită/ un copil a desenat/ o perdea“. Puritatea poeziei, în care Abăluță a crezut cu tărie o viață, nu mai rezidă acum în descărnarea de materie și în refugiul în geometrie, ci în conturul precis al unei spaime desenate în nisip: „Vrăbii flori de măr/ tot atâtea și după/ ce noi nu vom mai fi“.

De mulți ani încoace, Constantin Abăluță ne îndeamnă discret, prin asemenea volume cu totul remarcabile, să revizuim ceea ce credeam că știm despre poezia sa și, de ce nu?, despre tabloul critic al generației sale.