Nu sunt prea mulți oamenii de teatru care scriu poezie. Pentru un dramaturg, precum Horia Gârbea, fiecare poem e un prilej de mise-en-scène. Pentru Matei Vișniec, e vorba de un mixaj de ludic și mise-en-scene din care se naște poezia. Cazul regizorilor este unul aparte. Având la îndemână și operând cu toate instrumentele pentru a insufla viață unor lumi create deja (cazul lor, cumva, se aseamănă cu cel al traducătorului care, translatând textul, îi conferă o viață nouă, într-o altă dimensiune), regizorii care se apleacă asupra actului poetic, fac, ceea ce se cheamă a leap of faith, intrând într-o zonă de o intimitate, vulnerabilitate și efemeritate acute. E ca și atunci când un shogun se oprea să admire frumusețea unui cireș înflorit. Atunci când scrie poezie, Tompa Gábor este pur și simplu poet.
Van még könyvtár Amerikában? (Mai există bibliotecă în America?) reunește poeme puternice, percutante, cu un timbru decis. Este un lirism viguros, cu o exprimare directă, chiar tăioasă a ideilor. Poetul lasă prea puțin loc închipuirii, visării, ambiguității, prin urmare, prea puțin loc metaforei și hainei de mătase stilistice în care se înveșmântează, de obicei, poezia. Și teritoriul pe care îl cartografiază este unul dur, nemilos, în care nu e loc de efuziuni și naivități, cel mult de ironie și sarcasm. Teritoriul acesta este un alt deșert al tătarilor, în care, când și când, se deschide timid câte un trandafir al pustiului. Acestea sunt elementele pe care le alchimizează Tompa Gábor, obținând o formă rară, specială de poezie. Mottoul sub care stă cartea este: „Să iubiţi pe străini, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului“. (Moise, Deuteronomul 10:17-19 ). Ideea exilului marchează poemele, care sunt cântecele unui peregrin. Înstrăinarea, fie acasă, fie pe alt continent, este un sentiment care infuzează, nu cu melancolie, ci cu implacabil, lirica lui Tompa Gábor. Societatea, cotidianul, moravurile, viața sunt văzute ca o pânză ce continuă, postmodern, seria picturilor negre a lui Goya. Un carnaval al nebunilor care se desfășoară în fața ochilor celui care știe să vadă și să înțeleagă, stârnește ecouri, reacții lirice. Tompa Gábor nu consideră că „Toate-s praf…/ Lumea-i cum este… și ca dânsa suntem noi“, ca odinioară Eminescu, ci aduce frustrare, durere, refuzul de a accepta, speranța că urmele unei conștiințe lucide care consemnează, precum odinioară cronicarii, semnele timpului (de pe urmă?) ar putea însemna ceva. Poezia este o ultimă probă de demnitate în fața unei lumi ale cărei temelii au fost pulverizate. Este o poezie profund ancorată în realitățile vieții cotidiene, inclusiv ale pandemiei, o poezie profund preocupată de moralitate și etică, de viitorul ființei umane. Am mai întâlnit aceste preocupări în volumul lui Adrian Popescu, Planetă dificilă, dar aici ele sunt duse la o altă octavă. Această axare în prezentul ca o fereastră zidită se realizează însă prin parcurgerea, neobosită, a drumului invers, înspre rădăcini, înspre istorie, tradiție și familie. De altfel, bobocii de lumină ce se deschid în coșmarescul realității sunt amintirile legate de familie, cuvintele tatălui, masa în familie, ca element unificator, copiii ca speranță de viitor, o înlănțuire cuminte, firească, transgenerațională a bunului-simț, a cumsecădeniei, a valorilor considerate aproape desuete, depășite sau retrograde în lumea ieșită din matcă. Un patriotism total, dacă ne este permis cuvântul, cum nu (mai) întâlnim la poeții noștri, amintind de cel al lui Ady Endre, se citește, în filigran, în poemele volumului. Acesta este însoțit de sentimentul religios, de prezența sacrului, de trimiteri la scrierile veterotestamentare. Din loc în loc, exerciții de admirație dau naștere unor poeme-meditații asupra condiției geniului (Omagiu lui Beckett), sau, și unor poeme inspirate de Ady Endre, William Shakespeare, Baudelaire, ori cu mai adânci rădăcini, mitologice. Prima dragoste, teatrul, este reflectată în versuri prin frânturi de imagini, părți ale unui puzzle și care poate vor deveni un ciclu de sine stătător. Deși mai stinghere și mai temperate, versurile care prețuiesc vinul stârnesc amintiri îndepărtate, ecouri ale parfumatelor rubaiate.
„Plesnește-mă, dacă scriu versuri frumoase“, provoacă poetul muzele. Departe de a fi pălmuit, Tompa Gábor a fost distins cu Premiul Cartea Anului (Premiul Dsida Jenő) al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, pentru acest volum și cu fidelitatea iubitorilor de poezie, în vremuri de restriște.