Pitice albe și găuri negre

Literatura „cu cheie“ are o lungă tradiție în lume, ca și la noi. În literatura română, proza cu persoane reale deghizate în personaje de ficțiune începe cu Istoria ieroglifică și se amplifică, ajungînd la operele unor autori binecunoscuți. Camil Petrescu, G. Călinescu, Petru Dumitriu, Eugen Barbu au practicat metoda în scopuri mai mult sau mai puțin ironice, mergînd, la ultimul, pînă la caricaturizarea cu tușe groase a confraților, așa cum se întîmplă și la mai puțin amintitul Neagu Rădulescu. Alexandru George a scris că l-a cunoscut personal pe „modelul“ aviatorului Fred Vasilescu. Omul ignora romanul lui Camil Petrescu, pentru el scriitorul era doar o cunoștință mondenă.

Debutul în proză al criticului și istoricului literar de largă notorietate Răzvan Voncu, cu Stele pitice, Editura Neuma, se produce sub zodia acestei paradigme, a personajelor cu model real transformate în caricaturi mai blînde sau mai șarjate, în gîngănii de insectar sau colecții faunistice cărora li se conservă în spirt ineditul anatomiei. Este al doilea volum pe care autorul îl publică la Editura Neuma și este capătul opus al unui diametru față de Lectura clasicilor, un tom de istorie literară foarte serios. Primul fixează în pagini autori canonici de care se învredniciră cronicarii și (chiar) rapsozii. Al doilea este o carte cu opt ficțiuni sprințare și caustice despre saltimbancii și irozii literaturii române la începutul secolului XXI.

Ceea ce este esențial și valoros la proza lui Răzvan Voncu nu este totuși identificarea personajelor cu făpturi în carne și oase, ci interesul pe care cititorul ajunge imediat să-l poarte acțiunii și numitelor personaje. Proza bună este aceea pe care publicul o urmărește „pentru a vedea ce se întîmplă“. Strategiile și tehnica autorului, esențiale pentru realizarea prozei, rămîn aspecte asupra cărora se poate reveni, dar la prima lectură au prioritate întîmplarea în sine și destinul personajelor.

Cunoașterea unei lumi culturale variate, diverse, minate de orgolii și rivalități ridicole nu este cauza scrierii prozelor lui Răzvan Voncu. Ea este doar mediul pe care autorul îl știe cel mai bine și care îi poate furniza o bogăție de fapte și caractere. Simțul unui prozator, pe care autorul îl posedă indiscutabil, nu le poate ignora. Personajele lui Răzvan Voncu sînt în fața lui, ofertante și coapte, ca fructele din mărul de lîngă drumul lui Beniuc. Ar fi fost culmea ca un scriitor inteligent și sesizant să le ignore și să-și caute inspirația în alte locuri.

Toate personajele, între care nu face excepție prototipul autorului, Arghir Leolea, sînt sau se cred niște stele, în sensul cinematografic. Din motive personale, dar și prin destinul vitreg al culturii noastre, cîtă mai este, ei sînt stele „pitice“, aștri degradați, pe care astronomia îi înregistrează după ce lumina lor a pălit și poate chiar s-a stins. Dar nu „în depărtări albastre“, ci, de pildă, la localul „Stele verzi“, unde se strîng, dincolo de fricțiunile dintre ele, personajele: Bujor Paragină (pseudonim de la Ruini, cu accent pe primul i), fost talent care va muri speranță și fost stîlp al Cercului plastic „de marți“, incomodul și mahmurul poet-inginer Pavel Mauricius, cel care-și amînase peste orice limită terminarea studiilor, sau mai benignii Broșan și Guduca.

Prozele lui Răzvan Voncu au o unitate de timp și spațiu, personajele trec dintr-un text în altul, cu ponderi diferite în fiecare. Nu lipsesc nici instituțiile străveziu deghizate: Institutul pentru Promovarea Operelor Literare și Artistice (IPOLA), ale cărui inițiale, după prefixul negator I, trimit la geografia Croației, sau săptămînalul satiric „Titircă“. Amintiți în treacăt, profesorii personajelor principale au onomastică semnificativă (Matei Ursu, Ciornei). Textele ating absurdul, dar și fantasticul. Ultimul este ilustrat magistral de Eșarfa – accesoriu emblematic al poetului Corneliu Kargol – ajunsă la gîtul unui fantomatic caniș, cîine thanatic care-l bîntuie pe poet, dacă nu cumva – putem bănui – el se întrupează din jalea vreunui produs tras pe nări de acesta. Iar absurdul, excelent insinuat în realitatea cea mai banală, duce la povestirea cea mai subtilă a cărții: Cartela, cu protagonista cea mai fin caricaturizată, abulica Nona Frăteanu.

Răzvan Voncu a reușit să scrie o carte care se citește cu voioșie, dar și cu destulă amărăciune pentru că, prin voia Celui care a creat Cosmosul, devenirea duce orice astru la o pitică albă, iar lumina lui, la absorbția către găurile negre.