Totul începe cu 1700

Naratorul-personaj al romanului lui Gellu Dorian, Schisme (o tragedie românească) (Editura Cartea Românească, 2021), un jurnalist de investigație, prins în maelstromul cazurilor dintr-o viață care bate, mereu, filmul, alergînd pe urmele unor familii destrămate, în Italia, îl întîlnește pe Miha Palade pe o bancă într-un parc din Boto șani, pentru a-i asculta și înregistra o lungă confesiune. În fapt, o saga a unei familii din Țara de Sus, care începe la 1700, recuperînd în fluxul unei povestiri ce risipește praful de pe arhive, deslușește fapte și figuri vechi, vălurite de trecerea timpului, miezul însuși al romanului istoric sau al cronicii, care, iată, nu se mai fac după spusa lui N. Iorga, de la începutul secolului trecut, doar cu voievozii eroi ai evului nostru de mijloc, ci, mai ales, în viziunea autorilor de azi, cu „oameni neînsemnați care nu erau tre cuți în documente, iar atunci cînd mureau, dispăreau cu totul pentru totdeauna sau rămîneau în memoria unei generații și atît“: aceasta este miza romanului istoric, pe care o asumă Gellu Dorian în Schisme (o tragedie românească). Jurnalistul de investigație e un om norocos; îl întîlnește pe Miha Palade, un om de răscruce, venind din trecut pen tru a-și evoca familia, începînd la 1700 cu Efrem și Savastița, a căror istorie o caută „răsfoind arhivele din oraș, de la București și de la Iași, în căutarea adevărului despre originea și mai ales despre longevitatea numelui său“.

În Schisme, ca și într-un roman anterior, Casa Gorgias, personajele centrale sînt Botoșani și ținutul pe care îl reprezintă, a căror istorie se regăsește în istoriile oamenilor, ale neamurilor – „peste o sută de nume de bărbați și femei, fii și fii ce, strănepoți și nepoți“ –, reconstituite cu o remarcabilă forță a evocării și reconstrucției timpului-epocă. Ținta romanului e des tinul acestor oameni, (trans)figurat pe ramurile arborelui genealo gic al lui Miha Palade, cu rădăcini într-o acasă, în Țara de Sus – Botoșani, Coșula, Darabani, Sulița –, părăsită după 1990, cînd se surpă familia și se retează arborele genealogic, într-o lume care nu mai oferă nimic și care își vinde copiii, așa cum se întâmplă într-o localitate de lîngă Tecuci. Istoria începe cu un act: „În registrul unic al tîrgului, în anul 1731, apare pen tru prima dată numele lui Efrem al lui Paladiu, care ia împrumut de la armeanul Galim Tavitian suma de șapte zloți. De acolo începe to tul.“ De aici, din acest act întemeietor – un împrumut, cum se vede –, crește logica narativă a textului care urmărește destinul neamului lui Miha Palade (Paladiu), cu familia care curge prin sutele de ani pînă azi, cu rădăcini în protoistorie.

Secvențele romanești par niște filme, se derulează cu viteza proiecțiilor cinematografice, liantul rămînînd pasiunea pe care o pune personajul-narator în explorarea trecutului fiecărui personaj de pe arborele genealogic al lui Miha Palade. Mă despart de Vasile Spiridon care, într-o, altfel, caldă și pertinentă prezentare de pe coperta a patra a romanului, scrie că Gellu Dorian este „neatras de tehnici narative complicate“. În fapt, Schisme (o tragedie românească) e o carte scrisă cu folosirea largă, foarte abilă, a procedeului povestirii în povestire, a tehnicilor romanului epistolar. Naratorul restituie din scrisorile aflate într-o cutie de pantofi cincisprezece ani din viața protagonistului. Trece, adesea, evocările în ceea ce Gala Galaction numea rechemarea trecutului, țintind o radiografie a vremurilor prin apelul la casetele în care Hilda își spune viața, pentru ca jurnalistul să o transcrie, cercetînd caietul lui Eraclie și, mai cu seamă, arhivele care asigură carnea și sîngele poveștilor: „Fiecare nume nou descoperit îmi dă putere să rezist, spune Miha Palade. Scos din hîrțoagele prăfuite și uitate de timp, acel nume devine viu, reîncepe o viață la capă tul căreia, aici, în prezent, suntem noi. Nu ți-ar plăcea să știi că ești urmașul unor oameni demni, care au clădit în jurul lor o lume din care nu se poate pleca definitiv, ușor, ca și cum nu ar fi fost?“

Botoșani are, în Gellu Dorian, cronicarul exact și, în aceeași măsură, fantast al istoriei și prezentului său, al trecutului fastuos și al problematicei (i)realități imediate.