Un „subiect fără miez“ ar fi omul, după Montaigne. Pentru Ana Blandiana există chiar o categorie superioară de oameni cu miez sacru: acei indivizi care și-au părăsit cetățile pentru a locui în mare. Dar ducând cu ei obiceiurile umanității ideale. Acești oameni au devenit delfini, iar numai gândul la ei, la delfini, face ca lumea rămasă să fie mai bună. Ideea terapeutică din Gândul la delfini (cuprins în Autoportret cu palimpsest) ajunge poetică. Există o stupoare în fața simplității binelui în scrisul Anei Blandiana. Nu întâmplător, în poemele ei, Apollo se deplasează laolaltă cu delfinii, la fel se însoțește Dumnezeu („cuvânt al cuvintelor“).
Cartea cu delfini este meditația cu spatele la moarte asupra Cetății părăsite. Una golită de oameni și umanitate, iar doar contemplarea reîntoarcerii prin chipurile marine mai oferă rezistență. Morală sau sentimentală. Din amintirile provocate ale poetei, delfinii sunt cei dispăruți în marea istoriei și oceanul memoriei, cei care, aș spune, s-au deplasat spre roșu. Delfinii-oameni au stabilit trasee etice cuprinși de ce s-ar numi sentimentul solidarității. Aici, înseamnă că poezia și viața fuzionează ca cea mai frumoasă dintre solidaritățile posibile. Din interiorul acestei armonizări, Ana Blandiana răspunde Serenelei Ghițeanu, iar cea din urmă e o norocoasă, pentru că poeta n-are scăpare: nimeni nu știe cât durează pandemia, iar chestionările se pot prelungi mult și bine.
Emblematică în dialogurile poetei este atitudinea: personalitatea ei nu lasă intervievatorului ocazia să domine discursul. Nu știu dacă ați observat, însă toate scriitoarele din generațiile experimentate, atunci când lasă deoparte instrumentele poeziei și se implică în Cetate, nimic nu le clintește în afara principiilor. Vulnerabilitățile lirice lasă locul carismei sociale. Prin urmare, Serenela Ghițeanu are șansa dialogului extins, însă și neșansa dialogului scris. Trimise dinainte – în urma lecturilor acribioase, analitice, cu multe comentarii –, întrebările au dezavantajul că primesc răspunsuri ce nu sunt continuate prin alte întrebări – crescute din răspuns. Așa încât, chiar întinse pe câteva pagini, chestionările par să ignore deschiderile, iar contrapunctul involuntar rupe suspansul și ritmul. Paradoxul convorbirilor scrise din actualitate este tocmai imposibilitatea dialogului. Absența reacției. Încolo, întrebările și răspunsurile au miez – împărțit în patru secțiuni, fiecare gen literar reia sau amplifică ceea ce Ana Blandiana nu ascunde, de la trauma Tatălui la ofensiva împotriva politicii corecte până la singurătatea poetului ce se implică în Cetatea globală. Ultima parte a cărții e din alt film: spontaneitate și turnir de idei. Probabil acum cele două s-au găsit față în față, ori dialogul a mers natural în alte condiții. V-aș recomanda să începeți cu această din urmă parte, care e totodată introducerea firească.
La final, Cartea cu delfini e privirea în oglinda ținută de altcineva. Delfinoterapia psiho-socială și politică alcătuiește portretul unei ființe care și-a asumat poezia din Cetate și Cetatea din poezie.
Astfel dialoghează chipurile proprii din trecut: cu tânăra Otilia care n-apucă să trăiască alături de Tată (preot-maestru-mucenic), măritată ca într-un basm al Cenușăresei, tânăra care-și adresează poemele prea sfioasă pentru cititori, un chip apoi transfigurat după ce soțul e salvat miraculos de sub dărâmăturile din ’77, ființa care pricepe paradisul prin natură și delicatețea vieții celor mici, când scrisul înlocuiește urbanitatea și pierderile din zestrea memoriei. Mirările întoarse spre copii înseamnă despărțirea de adresarea exclusivistă din oglindă și recompunerea ei prin Ceilalți. O desprindere fericită.
Biografia scrisului Anei Blandiana se poate rezuma la o succesiune de miracole, între care își fac loc câteva drame: absența tatălui, interdicțiile publicării și sentimentul vinovăției. Cel din urmă se ramifică mai târziu, atunci când, privind dinspre libertate spre trecut, își reproșează că nu s-a solidarizat, după modelul polonez, cu revoltele de la Brașov și din alte părți. Netemătoare de inamiciții, Ana Blandiana e o polemistă de foc. Apărând Memorialul Victimelor Comunismului, nu uită neînțelegerile cu Constanța Buzea și alții. Blandiana e cea care, vreme de un deceniu postcomunist, luptă cu dezinformarea, ea simțind cum neimplicarea intelectualilor fusese gândită metodic.
Antologice îmi par ieșirile din destin, să le spunem așa, nu doar la Ana Blandiana, ci la toți scriitorii în viața literară post-1989. Avantajul poetei este că scrie fără plan, ca un ouroboros, zice ea, până la suprapunerea cu cuvintele, ceea ce astăzi e tot mai dificil: cenzura interioară era punctul cel mai de jos pe care-l putea atinge lipsa de libertate, spune poeta, iar astăzi, decăderea are un corespondent în corectitudinea politică – spaima de noua cenzură interioară. De aceea scriitoarea nu poate lua atitudine împotriva demenței istoriei decât prin radicalizarea conștiințelor, fără de care suntem condamnați, ca altădată, la marginalitatea de unde răul venea, culmea, și dinspre intelectuali.
Ultrasunetele prin care delfinii se conectează la percepția noastră se numește ecolocație, ca și cum aleg zona în care să transmită acest fascicol vindecător. Efectul e similar în Cartea cu delfini. Orice reîntâlnire cu Ana Blandiana este aventura intelectualului susținut de poet în purgatoriul lumii și invers.