Într-un articol recent evocam librăriile din Iași, precum și acele anticariate în aer liber („colivii cu cărți“, le-am numit undeva) de pe strada Lăpușneanu, stradă pe care trec aproape în fiecare zi, și tot de atâtea ori mă întreb dacă miile de cărți (multe foarte bune) expuse acolo își vor afla cumpărători; s-ar părea că nu, din moment ce le regăsesc după săptămâni și luni de zile. O prietenă din Paris, citind textul meu, mi-a scris că, în blocul în care locuiește, portarul a amenajat la intrare, lângă cabina lui, un fel de salon de lectură, rafturile improvizate fiind pline cu cărțile „donate“ de locatari; mai exact, când cineva vrea să se debaraseze de niște cărți, le duce jos, la poartă. Interesant, adăuga prietena mea, e că printre ele sunt cărți foarte bune, volume din colecția Pléiade sau albume de artă pe care nu le vrea nimeni, așa cum, în anticariatele de pe Lăpușneanu, zac volume ce erau odinioară râvnite și ținute la loc de cinste în bibliotecă. Să vedem aici alte semne care anunță declinul și, în final, dispariția cărții? Căutând un răspuns, am recitit un eseu al lui Robert Darnton care, în versiunea franceză, se intitulează… Apologia cărții (Gallimard, 2011). Spun „versiune“ pentru că nu e o simplă traducere: în acord cu autorul, capitolele au fost redistribuite și au fost eliminate pagini ce îl interesau mai puțin pe cititorul european. Robert Darnton este un istoric celebru, fost profesor la Princeton, mare scotocitor în arhive, specializat în istoria cărții, autor al unor studii fundamentale despre literatura secolului al XVIII-lea, despre cenzură și chiar despre… poliția secretă (vezi Marele masacru al pisicii, Polirom, 2000). Când a scris Apologia cărții Darnton, era directorul bibliotecii de la Harvard și se confrunta cu o serie de probleme majore, ce decurg din ritmul tot mai accelerat în care apar și dispar noile tehnologii. Să fie biblioteca cea mai arhaică dintre instituții?, se întreabă el. Este cartea, ca obiect, condamnată? Să se fi schimbat radical, grație internetului, modalitățile de lectură?
Da, informația se acumulează astăzi „demențial“, tehnologiile evoluează cu o viteză uluitoare dar, crede Darnton, ca să nu ne lăsăm purtați și amețiți de acest vârtej trebuie mai întâi să examinăm, cu calm, istoria modurilor de comunicare a informației. El găsește patru etape, patru mutații fundamentale. Prima etapă este invenția scrisului: ea s-a produs cam pe la 4000 înaintea erei noastre, hieroglifele au apărut pe la 3200 î.e.n., scriitura alfabetică pe la 1000 î.e.n. Avem a face, spun mai mulți specialiști, cu cea mai importantă descoperire tehnologică din istorie. A doua etapă este apariția codexului, care înlocuiește – la începutul erei noastre – ruloul. Puțin mai târziu, codexul a jucat un rol decisiv în expansiunea creștinismului. Lectura se transformă și ea, cititorul are percepția paginii și poate foileta textul. Al treilea moment este invenția tiparului. Grație tehnologiei inventate de Gutenberg, cartea a ajuns să se răspândească în cercuri tot mai largi de cititori, proces de democratizare ce a culminat în secolul al XIX-lea și s-a consolidat în secolul următor. În fine, a patra mutație, comunicarea electronică, este cea la care suntem acum martori și participanți: internetul s-a impus la mijlocul anilor ’90, Google a fost fondat în 1998. Prima observație pe care o face Darnton privește schimbarea spectaculoasă de ritm: de la scris la codex au trecut cam 4300 de ani, de la codex la tipar 1150 de ani, de la tipar la internet 524 de ani, de la internet la motoarele de căutare 17 ani. A doua observație este că, reorganizând altfel faptele, vom obține o altă imagine, care va pune accent pe continuitate, și nu pe schimbare. Această continuitate Darnton o identifică în natura fatalmente instabilă a textelor. Astăzi informația nu este stabilă, nu este sigură, vedem câte „variante“ circulă pe internet. Dar și în trecut textul suferea modificări numeroase, specialiștii și editorii lui Shakespeare, spre exemplu, știu câte diferențe sunt între multele ediții „originale“ (ghilimele se impun pentru că, dreptul la proprietate intelectuală fiind vreme de secole inexistent, editorii „piratau“ fără scrupule textele și nu o dată mai puneau „materie“ și de la ei).
Salutând proiectul Google de digitalizare a unor mari biblioteci publice, Darnton avertizează că Google Book Search nu ar trebui să dețină monopolul absolut. Oricum, e irealizabilă intenția de a trece toate cărțile în format digital. Mai mult: nimic nu ne garantează că textele copiate de Google vor rezista în timp, ele se pot pierde fiindcă, de pildă, suportul pe care se află devine depășit tehnologic. Contrar unor idei care au circulat (și încă mai circulă) intens, hârtia este foarte rezistentă, inclusiv hârtia care a început să fie produsă spre sfârșitul secolului al XIX-lea și despre care se spunea că se va autodistruge și se va transforma în praf. Nu s-a înregistrat nicio situație de acest fel și e cu totul regretabil că mari biblioteci au aruncat colecțiile lor de ziare vechi, pe motiv de lipsă de spațiu. În plus, cartea ca obiect oferă numeroase avantaje, la care se adaugă plăcerea de a o ține în mână și de a o parcurge în deplină libertate. Chiar și Bill Gates (da, Bill Gates!) a afirmat că lectura pe ecran este inferioară lecturii pe hârtie și că, dacă are pe calculator un text mai lung de cinci pagini, îl printează pentru a-l citi în voie și a-l putea adnota.
McLuhan s-a înșelat, conchide Darnton, atunci când a profetizat dispariția tiparului. Ceea ce nu înseamnă că viitorul nu ne poate rezerva surprize: în lumea de astăzi, e imposibil să știi ce tehnologii vor apărea peste zece ani. Poziția lui Darnton e una echilibrată: ca și Umberto Eco, nu e deloc refractar față de nou, dar, tot ca marele italian, e un pasionat iubitor al cărților. Să mai spun că, spre finalul volumului, conservatorul din mine a vibrat când Darnton declară că îi place să predea folosind creta și tabla și că lucrează cu fișe pe care le rânduiește în cutii de pantofi. Și spune asta fără teamă că va părea ridicol și anacronic.