Tratatele despre loviturile de stat informează că nu e nevoie de
un grup mai mare de șase persoane pentru a provoca anarhie
totală, a semăna groaza într-o mulțime de oameni și a-ți impune,
finalmente, agenda. Dacă „insurgenții“ sunt hotărâți, rapizi în
execuție și au obiectivele bine precizate, șansele de reușită cresc
exponențial. Așadar, nu trebuie mobilizate batalioane de soldați
experimentați și nu sunt necesare informațiile furnizate de serviciile secrete
ori complicități în interiorul sistemului. Dacă acestea există, cu atât mai bine
pentru complotiști. Dacă nu, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu,
instituțiile și organismele bazate pe ierarhii militare vor trece oricum de
partea lor. Metodele descrise mai sus au șanse sporite de succes acolo unde
lipsesc structurile și reflexele democratice.
Mă gândeam la aceste lucruri văzând ce se întâmplă în Parlamentul
României. De luni în șir, aleșii neamului se comportă ca niște oițe care așteaptă,
resemnate, să fie sacrificate. Starea paroxistică a fost indusă de două personaje,
mai întâi o femeie, iar ulterior un bărbat. Atât, două – dar n-am să le rostesc
numele. La drept vorbind, nici nu mă interesează identitatea lor. Îi menționez
doar ca pe niște realități sociologice, ca pe agenți care, prin acțiunea lor,
paralizează cu mâinile goale (atunci când nu sunt în gâtlejul adversarilor
politici!) activitatea unei instituții vitale pentru democrație.
Se pot întâmpla, desigur, acci –
dente, se pot produce derapaje. O dată.
De două ori. De trei ori. Dar acțiunile
huliganice au ajuns să se petreacă
zilnic, în forme din ce în ce mai gro –
biene și violente, cu un substrat de
isterie pe care mass-media o amplifică
în mod iresponsabil. Bune cunoscă –
toare ale psihologiei maselor, astfel
de personaje speculează cu cinism
breșele din mass-media. Televiziunile
sunt, nu de azi, de ieri, instrumente
de propagare a senzaționalului, locuri
unde nu se mai vorbește, ci se răcnește.
În loc să informeze, ele au devenit
canale de manipulare ideologică.
Normalitatea a fost evacuată din
platouri, în locul ei instalându-se o
conjurație a lichelelor, a mincinoșilor,
a scârnăviilor drapate în patriotism.
Că destui politicieni ar merita „scu –
turați“ pentru minciunile, ticăloșiile,
fățărniciile fără număr, se poate dis –
cuta. Dar asta nu-i îndreptățește pe
derbedeii strecurați în Parlament să
se erijeze în conștiințe ale neamului
și să aplice pedepse ca pe vremea
cuceririi Far-West-ului.
La nivelul de cultură actual, nici
măcar asta n-ar fi marea problemă.
Pe plaiurile noastre strămoșești se
urlă de când lumea, din tată-n fiu și
din mamă-n fiică, așa că suntem
obișnuiți. Comunicarea cu voce joasă,
pe un ton potolit, e considerată lipsă
de virilitate. „Surzenia“ de care suferim
provine din lipsa siguranței de sine,
din precaritatea argumentelor și din
absența gândirii. Grav însă e când
acest comportament infantil-irespon –
sabil depășește zona răfuielilor interpersonale
și inter-ideologice și se
metamorfozează într-o formă perversă
de negaționism. Mă refer la vocile
care aruncă o undă de îndoială asupra
oportunității apartenenței României
la structurile europene și la cele militare
euro-atlantice.
În lumea de azi, nu e sufi –
cient să fii tu pacifist. Ne –
numărate regimuri politice
au luat-o razna: care cu
aspirații imperiale, care
cu pretenții de salvatori
ai vecinilor, care din pur tembelism. Priviți la ce face Putin. De ani de zile,
cheltuiește sute de milioane de euro, poate chiar miliarde, pentru a-și ține
trupele în arșiță ori în frig la granița cu Ucraina. Și asta într-o țară ruinată,
care a pierdut toate trenurile – mai puțin pe cel militar. Liderul rus nu e nici
pe departe un patriot și un vizionar, așa cum îl descrie presa de la Moscova.
El e un desperado descins din westernurile spaghetti. Numai că, de data asta,
decorul nu e de carton. În joc sunt viețile a milioane de oameni. Iar consecințele
economice vor fi dezastruoase pentru toate părțile implicate în conflict –
inclusiv și pentru cele care încă stau pe margine și așteaptă.
Oare de ce o fi ținând morțiș Putin să imite, într-un film de un prost
gust macabru, demențele lui Hitler? Doar pentru a confirma, într-un moment
când nimeni nu mai avea nevoie de așa ceva, identitatea de esență dintre
comunism și nazism? Pentru că asta e Putin: un produs sută la sută al
comunismului care acționează invocând teoria nazistă a Lebensraum-ului.
Un tehnocrat limitat nutrit cu visele lui Petru cel Mare poate fi, într-o lume
normală, în cel mai bun caz, un subiect de scheci umoristic. În cea dementă
în care trăim, e parte din cotidianul bizar, din ce în ce mai insuportabil, al
unei civilizații care și-a epuizat resursele de normalitate. Supraviețuirea atât
de îndelungată a unor regimuri precum cel din Rusia n-ar fi posibilă fără
complicitatea lumii așa-zis „democratice“. Cariată, erodată moral, supusă
unor forțe centrifuge de o virulență nemaiîntâlnită în ultimele decenii,
societatea occidentală n-a mai fost capabilă să producă decât avortoni politici
pe scară rulantă.
În acest context pe cât de jalnic, pe atât de contondent, în gureșa
Românie se aud tot mai frecvent glasurile dogite ale celor care nu sunt
mulțumiți cu opțiunile de strategie internațională ale țării. Pentru ei, Uniunea
Europeană e un adversar nemilos, un fel de arendaș care trage pielea de pe
bietul truditor pe holdele patriei. În loc să-i atenționeze pe nemernicii care
nu au fructificat nicio treime din șansele oferite de apartenența la UE, strâmbă
din nas în fața birocratizării (reale) și a standardelor civilizaționale care
pentru noi constituie încă ștachete greu de trecut. Acolo unde țări aflate la
extremitățile geografice ale Europei (Polonia, pe de o parte, Portugalia, pe
de alta) au știut să profite de mana cerească a fondurilor europene, la noi
secăturile din administrație și escrocii din politică s-au dedat la un sabotaj
care a atins perfecțiunea.
Am mai scris despre felul în care fondurile și programele europene
sunt torpilate cu bună știință începând chiar la nivelul organelor administrative
locale. Oricine vrea să știe cum stau lucrurile, nu are decât să urmărească
felul în care lucrează direcțiile de investiții, cele economice și cele juridice
ale consiliilor județene. Tragerile de
timp – adică depășirea termenului
legal de depunere a proiectelor – și
completarea intenționat eronată a
documentației sunt stratageme
întrebuințate pe scară largă. Funcționarii
din primării nu sunt nici ei departe
de postura de dușmani calificați ai
comunităților pe care ar trebui să le
servească și ai statului, în general. În
strâmba alcătuire a societății românești,
leafa merge oricum, și încă mai abitir
dacă, în locul muncii oneste, își bat
joc de oameni și de drepturile lor.
O altă categorie de
ticăloși care-și exe –
cută cu vioiciune
partiturile de „idioți
utili“ denunță, sub
masca pacifismului
rămas din vremea tiersmondismului
generat de Războiul Rece, „militarismul“
practicat de NATO. Adevărații agresori
sunt americanii, susțin ei, pentru
că nu au ce căuta în partea noastră
de lume. Cu alte cuvinte, malacul
trebuie lăsat să schilodească în
liniște vecinul pipernicit. În fața
unei atare abjecții, te sufoci de
indignare. Mai are cineva fie și cea
mai firavă urmă de îndoială că, dacă
nu am fi fost în NATO, am fi fost vizați
acum, cu aceeași agresivitate mani –
festă față de Ucraina, și noi? Kievul e
periclitat în numele unui panslavism
inexistent: de treizeci de ani încoace,
Ucraina încearcă cu disperare să se
reinventeze, și chiar dacă politica ei
față de minorități e mai mult decât
defectuoasă, ea nu mai e, totuși, Re –
publica Sovietică Socialistă Ucraineană.
Fără umbrela NATO și a Uniunii
Europene, România (la fel ca Polonia)
ar fi fost o țintă atât ca ex-componentă
a „lagărului socialist“, cât și ca membră
a Tratatului de la Varșovia. Și asta
pentru că Rusia nu intenționează să
atace, deocamdată, Occidentul, ci să
readucă sub pulpana sa teritoriile care
îi dădeau iluzia că e o superputere.
De altfel, relațiile Rusiei cu unele
țări occidentale sunt cât se poate de
cordiale. Sinistra agendă a Angelei
Merkel, o politiciană care a făcut un
imens rău Europei, a condus la o variantă de catifea a funestului pact
„Ribbentrop-Molotov“. Pe mine, garanțiile liderilor politici europeni privind
fermitatea lor în fața potențialului agresor mă lasă rece. Cred mai mult în
forța de descurajare reprezentată de scutul de la Deveselu. Echilibristica
scabroasă a politicienilor occidentali, refuzul în aparență ilogic de a acorda
României și Bulgariei statutul de membre ale spațiului Schengen arată că
unele cercuri nu exclud cu totul varianta c-ar fi mai bine să facem parte din
mult-invocatul „cordon sanitar“ dorit de ruși. Adică, o marfă de schimb în
cadrul unor tranzacții oneroase, care nu au lipsit în ultimele trei decenii în
raporturile dintre ursul de la Răsărit și „miezul tare“ european.
Nu pot face speculații, la ora la care scriu acest articol, privitoare la
invadarea sau la amânarea invadării Ucrainei. E însă cert că tensiunea
nemaiîntâlnită în ultimele decenii ar trebui să reprezinte un moment de
trezire la realitate a țărilor care s-au amăgit că pot adopta la nesfârșit
politica struțului în raport cu așa-numite rogue countries. E de datoria
democrațiilor să dea o replică fermă actelor de violență criminală. Iar
cozile lor de topor, diseminate în mai toate țările europene și în Statele
Unite ale Americii, ar trebui să știe că acesta reprezintă și un moment al
căderii măștilor.