In memoriam Lucian Giurchescu. Trebuie să te obligi să nu uiţi

Asta mi-a spus regizorul Lucian Giurchescu în 2011, în emisiunea mea „Nocturne“. Să nu uiți… Nici pe cele bune, nici pe cele rele. Complicat. Avea optzeci de ani atunci, iar discursul său era perfect. M-a marcat acea întîlnire. Dar nu chiar pe moment. În avalanșa de lucruri pe care simți că ai harul și datoria să le faci există și un soi de anestezie în care îți trăiești prezentul. Asta este o eroare a existenței mele pe care nu știu nici măcar dacă ar mai conta să arunc asupra ei iertarea. M-am pregătit mult și amănunțit pentru ediția aceea, cum fac de fiecare dată. Plutea, însă, și ceva foarte particular. Poate chiar faptul că mai aveam de descoperit lucruri, povești, marcante pentru teatru, pentru destinul multora. Cu Radu Beligan am desfăcut firul teatrului românesc și al teatrului în o mie de perspective și îi voi rămîne recunoscătoare pentru asta. Dar fiecare piesă dintr-un puzzle îți revelă puterea ei și, mai cu seamă, poate, a întregului. Îl priveam pe Lucian Giurchescu nu doar cu admirație. Avea un fel anume de structurare a discursului. Foarte precis, foarte exact, cu o artă de a menține accentul doar pe ce anume a fost cu adevărat important, cu stilul de retorică a unui intelectual pur sînge, cu aerul unui aristocrat născut, nu făcut. Avea un anumit tip de farmec în sclipirea unui autentic om de teatru. A unui Artist pentru care Teatrul a fost chiar esența vieții lui. Avea un anumit fel de a fi sau nu de acord cu ce spuneai. Dincolo de politețe se aflau punctele lui de vedere. Tranșant exprimate. Nu a vorbit niciodată despre „eu“. Nu mi-a spus niciodată că el a făcut una sau alta. Nici ca regizor, nici în anii în care a condus Teatrul de Comedie, din 1969 pînă în 1979, cînd a rămas în exil. „Noi“. Numai așa. Un „noi“ care este, de fapt, definiția Teatrului. Asta înseamnă echipă, spirit, energia care contaminează, circulă și îi ține împreună pe toți. Cu tensiuni, însă în tensiunea creatoare. Care este mai presus de orice. Acest „noi“ folosit fără abatere de Lucian Giurchescu mi-a atras mereu atenția. Din 1990 cînd l-am cunoscut și i-am luat un interviu amplu, pînă ne-am văzut ultima oară, în una din nopțile frumoase ale Festivalului Național de Teatru, mai precis ale ultimei ediții sub direcția mea, în 2019. Cerurile se deschideau în nopțile acelea și eram împreună. De adevăratelea. Eram „noi“. Generațiile de ieri, de azi și de mîine se topeau cumva unele în altele. Fluidul acesta uman, cel născător de teatru și de miracol, circula minunat de liber. De înălțător. Lucian Giurchescu a fost, de cîteva ori, centrul. Devenise un altfel de observator al teatrului românesc. Nu avea detașare. Era implicat, atașat, radiografia, cu intuiție. Scria, în fiecare an, pentru Festival, însemnări, plachete, să le spunem cronichete pentru Radio Europa Liberă. Era un detector remarcabil al valorii. Era deschis și atras de ce e vibrant și adevărat, de soluții gîndite și nu la prima mînă, ci altfel. Foarte mulți îl citeau. Foarte mulți au stat ore cu el de vorbă. Uneori, pînă în zori. Și foarte mulți mă întrebau, repetitiv și cumva uluiți, dacă este chiar Giurchescu…

2011 a fost anul în care Teatrul de Comedie împlinea cincizeci de ani de la înființare. Pe 5 ianuarie 1961, pe o hîrtie de pe colțul unui birou, Radu Beligan a scris în cincisprezece minute, după cum mărturisea, douăzeci și șase de nume de actori, doi regizori și un scenograf. Acesta a fost actul de naștere al Teatrului de Comedie, un teatru pornit de la zero, o ctitorie, un loc care a însemnat enorm în fenomenul artelor spectacolului de aici și din lume. Un studiu amănunțit scoate la suprafață un peisaj teatral viu, dinamic, plin de intensitate, cromatic, modern, articulat, un repertoriu atît de sus țintit, ceva solid, cu o arhitectură ce avea să seducă și să lase urme. O trupă de invidiat și astăzi, cu un grup de actori consacrați, nume, și cu cîțiva tineri actori aduși de Beligan, cu un regizor tînăr adus de la Teatrul Giulești, Lucian Giurchescu, cu scenograful Dan Nemțeanu și, după cîteva luni, cu regizorul David Esrig și scenograful Ion Popescu-Udriște, invitat de la Craiova, unde plecase însoțindu-l pe Vlad Mugur în cunoscuta sa aventură teatrală. Radu Beligan a condus Teatrul pînă în 1969. I-a urmat regizorul Lucian Giurchescu, vreme de zece ani. Din 1961 și pînă în 1979, dacă ar fi să vorbesc doar despre acest interval, s-au montat spectacole ca Celebrul 702, regia Moni Ghelerter, cu, selectez din distribuție, Radu Beligan, Florin Scărlătescu, Mircea Șeptilici, Ion Lucian, Sanda Toma, Nicolae Gărdescu, Nineta Gusti, Amza Pellea, Gheorghe Dinică. Asta a fost premiera din 5 ianuarie 1961. Pe 18 februarie, premiera cu Burghezul gentilom, regia Lucian Giurchescu, scenografia, Dan Nemțeanu, muzica, Pascal Bentoiu, cu Birlic, Nineta Gusti, Sanda Toma, Vasilica Tastaman, Iarina Demian, Valentin Plătăreanu, Iurie Darie, Amza Pellea, Dumitru Rucăreanu. Dirijorul orchestrei, Paul Popescu. Maestră de balet, Vera Popescu. Anul 1962 începe cu Svejk în al doilea război mondial. Aceeași echipă, Giurchescu-Nemțeanu. În 1963, Umbra lui Esrig. Scenograf, Ion Popescu-Udriște. Maestru de mișcare, Paule Sybille. Cu Iurie Darie, Gheorghe Dinică, Vasilica Tastaman, Eliza Plopeanu, Sanda Toma, Dumitru Rucăreanu, Șeptilici, Marin Moraru… Aprilie 1964: Rinocerii. Giurchescu, Nemțeanu, Beligan, Ion Lucian, Sanda Toma, Ștefan Tapalagă, Dinică, Dorina Done, Iarina Demian. Unul dintre primele și cele mai mari spectacole cu enorm impact afară, turnee, premii, recunoaștere. Giurchescu mi-a povestit cum „au“ gîndit metamorfozarea personajelor ca să nu se repete aceeași formulă cu capete de rinoceri pe scenă. Dezumanizarea la vedere, pierderea unor calități și abilități umane, uitarea unor gesturi pe care doar omul le poate face. Mi se pare extraordinar! Și o provocare concretă pentru actor. 1965: Troilus și Cresida. Esrig, Popicu-Udriște și toată distribuția impecabilă. Turnee, premii afară, vîlvă internațională. Construcția acestui teatru devenea o arhitectură teatrală ce atrăgea privirea, interesul, mintea. Performanța era ceva concret. Lucian Giurchescu începe în 1967 trilogia Cehov, Un Hamlet de provincie, după Platonov, în distribuție sînt Mihai Fotino și Silvia Popovici alături de trupa Teatrului, Amza Pellea face un rol mare, prea puțin analizat. În 1968, Giurchescu montează Ucigaș fără simbrie, un al doilea Ionesco, un alt succes, urmează Brecht, Anouilh, iar Brecht, Mutter Courage, în 1973, O noapte furtunoasă, unul dintre spectacolele cenzurate fără să se știe exact pentru ce anume. Probabil pentru că avusese mare succes la Berlin. Probabil că din invidie. Un denunț și deruta politică, acuzații abracadabrante, că Vulpe, Jupîn Dumitrache, îl persiflează pe Ceaușescu. Lucian Giurchescu și Dan Nemțeanu gîndiseră spațiul primului act gol și amplasaseră două butoaie de murături. Caragiale spune că vara se termina și începea toamna. Cînd românul pune murături. Jupîn Dumitrache și Ipingescu, Aurel Giurumia, își țin discursurile din butoaie. Genial! Așa cum erau toți: Vasilica Tastaman – Veta, Sanda Toma – Zița, Cornel Vulpe – Jupîn Dumitrache, Aurel Giurumia – Ipingescu, Silviu Stănculescu – Chiriac, Iurie Darie – Rică Venturiano, George Mihăiță – Spiridon. Giurchescu vedea acest personaj ca pe un spiriduș, ca pe cel care poate arăta relația intuitivă între slugă și stăpîn. În 1975 pune Trei surori. Nemțeanu, Lilian Țicău, Stela Popescu, Sanda Toma, Vasilica Tastaman, Băltărețu, Lucian, Giurumia, Vulpe, Găitan, Rucăreanu… În 1976, recitirea piesei Plicul a lui Rebreanu. Un spectacol longeviv, un mare succes. 1977: Cercul de cretă caucazian. Iar Brecht. Giurchescu lucrează pe traducerea lui Șeptilici. 1979: Livada de vișini. Ultimul spectacol montat de Lucian Giurchescu înainte să rămînă afară. Și ultimul în calitate de director. Popescu-Udriște scenograf, Dan Nemțeanu plecase deja, muzica, Paul Urmuzescu, coregrafia, Malou Iosif și Florica Marta, cu Vasilica Tastaman, Sanda Toma, Ștefan Tapalagă, Constantin Băltărețu, Melania Cîrje, Giurumia, Șeptilici, Plătăreanu, Iarina Demian, Mihăiță, Racoți, Candid Stoica.

Pe 10 ianuarie 2022, Lucian Giurchescu ne părăsește. Parcă a așteptat să nu deranjeze sărbătoarea Comediei. S-a stins la Copenhaga. Locul unde s-a stabilit familia lui, cu Anca și Ileana, și unde a lucrat. Nu știu de ce abia acum realizez că Giurchescu a hotărît să emigreze la cincizeci de ani! Mi se pare ireal… o decizie vitală. Un punct și de la capăt cînd este aproape imposibil să mai lucrezi în profesiunea ta. Și totuși.. el a reușit. Nu mi-a spus niciodată, pînă la capăt, de ce a hotărît așa. Putea să fie dramatic… Mereu a mărturisit, ca într-o paranteză, că ar fi putut să fie periculos pentru teatru, pentru familie dacă nu pleca pentru că știa că nu mai putea să tacă. Să nu rostească adevărul. A preferat să-și ia lumea în cap. La cincizeci de ani. Din ce ligă au făcut parte marii noștri artiști? Ce anvergură teatrală, culturală, spirituală au avut… ce repertoriu exista atunci la Comedie, Mic, Bulandra, Național, la Cluj, Craiova, Tîrgu-Mureș, Iași… cum trăiau îmreună artiștii – actori, muzicieni, compozitori, sculptori, pictori, regizori de teatru, de film, operatori, fotografi, balerini, scriitori, traducători… totul devenea tot mai gri, iar ei împrăștiau lumină. Culoare. Sens. Viață.

Miercuri 19 ianuarie, la Copenhaga, în prezența familiei, a prietenilor, a unor oameni de teatru din Danemarca, a avut loc serviciul funerar al lui Lucian Giurchescu. Un Spirit care va însemna mereu pentru mine Libertate. Esența inventivității și a creației.