Au fost diferite, au fost promițătoare, au fost inegale; unele au fost marcate de urgia pandemică, cea care condiționează de mai bine de doi ani existența noastră zi de zi, ceas de ceas.
Căci, binecunoscuta distanțare nu stabilește doar procentul melomanilor admiși în sala de concert, de spectacol, ci inclusiv efectivul muzicienilor orchestrei; efectiv care, în cazul Filarmonicii bucureștene, spre exemplu, era – și așa – mult subdimensionat. Observi acest lucru în mod special atunci când – mai mult sau mai puțin accidental – este programată o lucrare clasico-romantică. Efectivul corzilor, în anume limite, poate fi restrâns; însă cel al suflătorilor în niciun caz. Rămâne de notorietate momentul în care, cu săptămâni în urmă, în sala mare a Atheneului, sub conducerea unui dirijor oaspete, Simfonia a IX-a de Beethoven, primele trei parți ale acesteia, au fost de nerecunoscut; sonoritatea suflătorilor covârșea, trimițând în plan cu totul secundar, evoluția tematică a corzilor! Este drept, asemenea situații, cu similară pregnanță, nu s-au repetat.
Am apreciat faptul că un dirijor cu uriașă experiență profesională cum este Christian Badea, a știut a se adapta conjuncturilor actuale. A imaginat programe de concert scurte oferind publicului un repertoriu axat pe creațiile mai puțin frecventate ale marilor clasici ai școlii vieneze de secol XVIII, simfonii semnate de Haydn, de Mozart, un repertoriu ce presupune un efectiv quasi-cameral al ansamblului, o eficientă organizare a acestuia, comunicare riguros susținută, minuțios elaborată, o luminoasă cordialitate privind evoluția simfonică.
Primul concert al Noului An a adus momente de largă accesibilitate, după modelul simfonicului oferit, în prima zi de ianuarie, de Filarmonica vieneză, simfonic savurat cu bucurie de melomani pe toate meridianele lumii.
La București, primul concert al Filarmonicii a fost programat două săptămâni mai târziu și a fost condus de dirijorul Jin Wang, bine cunoscut de publicul nostru. Au putut fi audiate pagini devenite tradiționale ale concertelor începutului de an, dansuri și uverturi, marșuri și valsuri semnate de celebrii compozitori ai familiei Strauss, dar și pagini celebre datorate lui Piotr Ilici Ceaikovski; spre bucuria noastră li s-au alăturat cunoscutele momente, Jocuri II, de Sabin Pautza.
Doar o zi mai tărziu, în data de 15 ianuarie, următorul concert al Filarmonicii a fost prilejuit de Ziua Culturii Naționale. Repetiții puține, precauții care au marcat susținerea însăși a discursului simfonic condus de dirijorul Radu Popa, șef de orchestră energic care a reușit a întreține tonusul ferm al evoluției simfonice. Muzică românească „din alte timpuri“, din deceniile de mijloc ale secolului trecut – doar două dintre cele trei Dansuri românești de Theodor Rogalski și selecțiuni din populara Suită Mihai Viteazul – muzică scrisă de Tiberiu Olah pentru celebrul film, au fost posibil de pregătit evitând riscurile. Trebuie să menționez, primul titlu se constituie într-un triptic pe care nu l-am auzit niciodată a fi fost dezmembrat; cu totul inexplicabil a fost lasat de-o parte savurosul dans aromân Gaida, în situația în care din suita ce constituie muzica de film puteau fi lăsate de-o parte mai multe momente. Evident, puctul central de special interes al serii de muzică l-a constituit momentul concertant, evoluția realmente spectaculoasă a pianistului Florian Mitrea pe parcursul celebrului „imperial“ beethovenian, concert susținut cu pregnant aplomb romantic, cu pronunțată pedalizare în momentele de crescut dinamism sonor; sunt aspecte cărora artistul știe a le contrapune frumusețea aleasă a timbrului pianistic pe parcursul momentelor lirice ale părții secunde a celebrului opus.
O săptămână mai târziu, un concert realmente inegal al Orchestrei Filarmonicii a fost susținut de doi protagoniști oaspeți care nu au reușit a anima atenția muzicienilor ansamblului, a publicului de specialitate, a celor prezenți în sala de concert. Greu de apreciat dacă participarea rezervată a dirijorului grec Stefanos Tsialis era una conjuncturală sau una definitorie; iar aceasta atât pe parcursul Simfoniei mozartiene în do major nr.34, cât și în susținerea momentelor importante ale Simfoniei în si bemol major, cea de a patra, de Beethoven; mă refer la asamblări dificil împlinite ale secțiunilor, la susțineri tematice de reținută animație privind comunicarea. Entuziasm limitat s-a putut observa inclusiv pe parcursul evoluției pianistului francez Vincent Larderet în cadrul importantului opus pianistic concertant datorat lui César Franck, anume celebrele Variațiuni simfonice. Este adevărat, tehnica componistică a celulelor tematic generatoare trebuie în acest caz susținută de o specială maleabilitate a comunicării.
În alt sens este de semnalat evoluția – pentru prima oară în această formulă de ansamblu – a duo-ului cameral format din violonistul Mircea Dumitrescu și pianistul Gabriel Gîțan, studenți de nivel înalt – fiecare în felul său, ai Universității bucureștene de Muzică. Împreună formează o echipă care are importante motive de a depăși aspectul conjunctural al unei întâlniri mai mult sau mai puțin întâmplătoare. La vârsta de nici douăzeci și cinci de ani, Mircea Dumitrescu probrează un potențial artistic uriaș în ce privește consistența comunicării muzicale-artistice, în ce privește manualitatea specifică a aplicării pe instrument. A fost distins cu zeci și zeci de importante distincții naționale și internaționale; aproape toate de nivel suprem! Dispune de o consistentă experiență muzical-scenică de înalt nivel. Momentul – l-aș putea numi – cu totul importnt al recitalului l-a reprezentat susținerea sonatei enesciene „ în caracter popular românesc“; este un opus care face parte din repertoriul de bază al tânărului artist de mai bine de un deceniu, din perioada studiilor liceale susținute la Colegiul Enescu, la clasa profesoarei Olivia Papa. Trebuie observat, savoarea, rafinamentul timbral, susținerea structurii ample a lucrării împlinesc aici o anume cordialitate a comunicării ce conferă expresiei o naturalețe emoționantă. Programul a mai cuprins două importante lucrări ale marelui repertoriu clasico-romantic, sonate pentru pian și vioară semnate de Beethoven, de Brahms. Este de apreciat participarea pianistului Gabriel Gîțan, cel care a știut a conferi stabilitate constructivă acestor creații ale marelui repertoriu muzical cameral.
Pe de altă parte, în Studioul de Concerte, sub conducerea dirijorului Cristian Mandeal, Orchestra de Cameră Radio a susținut unul dintre cele mai captivante, unul dintre cele mai împlinite momente ale actualei stagiuni de concerte, un an marcat, indiscutabil, de limitări, de frustrări de ordin pandemic de ambele părți ale rampei sălii de concert.
Mă refer la două dintre lucrările fundamentale ale repertoriului ansamblului orchestral-cameral dar și al celui cameral-concertant. Mă refer, spre exemplu, la celebra suită din muzica de scenă Burghezul gentilom de Richard Strauss, lucrare care solicită în egală măsură virtuozitate solistică în ansamblu, dar și abilități cu totul speciale ale dirijorului, privind asamblarea momentelor solistice, cursivitatea, strălucirea de natură prețioasă a acestora. Nu pot să nu observ, prezența solistică a sonorității cornului în ansamblu s-a evidențiat a fi fost realmente decorativ-funcțională. Pe de altă parte, momentul solistic de specială atracțiozitate virtuoză al serii de muzică a fost reprezentat de prezența minunatei harpiste Maria Bâldea pe parcursul acestui fabulos opus concertant, Introducere și Allegro pentru harpă, flaut, clarinet și cvartet de coarde, lucrare datorată lui Maurice Ravel. Simțul cu totul special al culorii timbrale, prețiozitatea acesteia depășesc în acest caz statutul fizic al corzilor instrumentului. Vibrația muzical-poetică se dovedește a fi în acest caz cu totul prețioasă.
Sunt situații care, prin specificul acestora, prin natura cu totul specială a momentelor pe care ne este dat a le parcurge, vor marca în continuare existența noastră inclusiv în contextul vieții de concert.