Nu priviți în sus, filmul lui Adam McKay, este etichetat drept o comedie lucru de care un spectator începe să se îndoiască pe măsură ce finalul se apropie, iar acest final este nici mai mult nici mai puțin decât sfârșitul lumii. Pentru că oricât de prost este alcătuită lumea în care trăim nu putem asista la dispariția ei cu zâmbetul pe buze. Atunci despre ce comic este vorba și de ce el virează în dramă? Unul dintre răspunsuri ar fi că nimic din acest film nu este serios așa cum fac jurnaliștii cu unele articole vezicante avertizând publicul că: „acest articol este un pamflet“. Adică nu o dezvăluire, nu o investigație, ci o exagerare, un text în care ficțiunea își are partea ei și nu mică, un text satiric. În mod evident, satira reprezintă coloana vertebrală a filmului lui Adam Mckay. Despre ce este vorba? Kate Dibiasky (Jennifer Lawrence), doctoranda omului de știință, astronomul Randall Mindy (Leonardo DiCaprio), descoperă o cometă, iar profesorul face calculele complicate ale traiectoriei acesteia descoperind, fatalitate, că aceasta va intra în coliziune cu Pământul. Având în vedere că asteroidul care o compune este de mărimea muntelui Everest, coliziunea înseamnă dispariția vieții de pe Terra, sfârșitul istoriei, al umanității. Astfel că profesorul și doctoranda fac toate demersurile pentru a-i avertiza pe decidenții politici pentru a lua măsuri și apelează la Doctorul Oglethorpe (Rob Morgan) pentru a-i introduce la Casa Albă într-o întâlnire cu președintele Americii, doamna Janie Orlean (Meryl Streep) însoțită de șeful ei de cabinet, nimeni altul decât fiul ei, Jason Orlean (Jonah Hill), caz de nepotism strigător la cer. Întâlnirea deschide o comedie a stuporilor, pentru că, începând cu președintele Americii și staful lui, nimeni nu pare să-i ia în seamă. Informația pică într-un moment electoral, așa că ea este judecată după utilitatea ei în context, nu după gravitatea ei, cu atât mai mult cu cât doamna președintă trebuie să stingă un sexgate și să-și recâștige electoratul. Cum filmele „serioase“ ne-au obișnuit cu președinți și vicepreședinți drept încarnări ale virtuților americane, pietre de temelie ale democrației, oameni de caracter, ei bine, Orlean pare descinsă în ceea ce privește cinismul din The House of Cards serialul lui James Foley, David Fincher și Allen Coulter, minus inteligența diabolică a lui Francis Underwood, challanger-ul culiselor politice americane. Orlean reprezintă o încarnare feminină a trumpismului. Pentru că nu lipsa de scrupule este partea cea mai consistentă a profilului președintelui en titre, ci prostia. Săgețile regizorului vizează o întreagă lume politică, dar cu precădere dreapta este luată în colimator, meschinăria, superficialitatea, impostura, ipocrizia se află la ele acasă, mai precis la Casa Albă. Grosolănia și miștocăreala sexistă a șefului de cabinet, fiul președintei, Jason, este una prizată de toată lumea, pentru care omul de știință nu este nimic altceva decât un întreprinzător care vinde gogoși apocaliptice pentru a-și finanța cercetarea. În ceea ce-l privește pe omul de știință s-a renunțat la tiparul viril gen Indiana Jones pentru tipul „profesorului distrat“, vibrând de anxietăți, timid, manipulabil, servil. Contraponderea sa este doctoranda Kate care, dimpotrivă, vibrează de o sfântă indignare, prost primită și prost tratată. După expedierea lor rapidă, în încercarea disperată de a atrage atenția lumii cei doi ajung la unul dintre cele mai populare emisiuni, în studiourile The Daily Rip, unde sunt preluați și prelucrați de către cuplul de prezentatori Brie (Cate Blanchett) și Jack (Tyler Perry). Din esența mesajului nu rămâne mai nimic, cota de audiență este tot ceea ce contează și cei doi nu știu să creeze efect, în schimb asistă în direct la dramoleta însiropată a două staruri din lumea muzicală care își vând love story-ul cu năbădăi și scandaluri în direct marcând cote impresionante de audiență. Abia cu o serie de confirmări ale calculelor astronomului Randall cei doi primesc o nouă audiență la Casa Albă, dar spre stupoarea lor constată că planul de a distruge cometa s-a schimbat prin intervenția unui magnat, Peter Isherell (Mark Rylance), care deține concernul Bash și care este principalul finanțator al campaniei președintei Orlean. Acesta propune nici mai mult nici mai puțin decât exploatarea asteroidului pe care l-a scanat descoperind în compoziția sa numeroase metale rare. Acesta urmează să fie fragmentat printr-o serie de explozii controlate, bucățile fiind conduse pe traiectorii prevăzute pentru a fi recuperate ulterior de americani. Planul este văzut ca un panaceu pentru economia mondială, ca o rezolvare a tuturor problemelor umanității, într-un discurs înflăcărat al miliardarului, în aplauzele prezidentei și ale stafului, cu sprijinul a doi nobelizați. În acest concert al vizionarismului prezidențial este absorbit și astronomul Randall care devine un familiar al show-rilor având ca subiect cometa, un star mediatic dând asigurări gospodinelor că asteroidul este un business sută la sută sigur. Nimeni și nimic nu pare să abată atenția publicului de la soporificele mediatice, de la preocupările cotidiene, de la planurile de carieră; cometa nu este nici ea mai mult decât o știre printre altele, un thriller precum și cel care este proeictat de către regizorul fictiv Devin Peters, pe afișul căruia stăruie fraza memorabilă în spiritul atâtor facile eroizări hollywoodiene: „When the asteroid hit us he hit back.“ Și într-adevăr, există un astfel de film, Armageddon (1998) al lui Michael Bay, unde pentru distrugerea unui asteroid ucigaș se vine cu o soluție din partea echipei de la petrol și gaze, băieți buni, de-ai noștri, din popor. Cultul eroului îl are ca reprezentant pe Ben Drask (Ron Perlman) în film, un fel de Rambo ieșit la pensie, cu un discurs viguros alcătuit din frazele bombastice, umflate de steroizi ale băieților de cazarmă. Satira prinde în raza ei de acțiune toate aceste categorii care au fost imolate în cimentul mitologiei naționale de atâtea și atâtea pelicule. Star-system-ul american prevalează chiar și în fața instinctului de conservare.
Comicul de caractere precum și cel de situație fiind foarte șarjat, creează impresia farsei, regim în care pare să se miște toate personajele. În Melancolia lui Lars von Trier care nu viza societatea în ansamblul ei, ci o microsocietate elitistă, sentimentul unei irepresibile melancolii era cel care impregna întreaga atmosferă a unui fin du monde discret, trăit pe portativele unor sensibilități afine, departe de agitația mediatică. Aici avem o societate a spectacolului în plin avânt, o veselie idioată, o exuberanță prostească, un triumfalism vocal, en fanfare, o victorie a superficiilor și fake news-urilor în fața oricărei minime doze de reflecție. Faptul că destinul atâtor oameni este încredințat unor incompentenți, unor farseuri, unor iresponsabili pare incredibil. Acest fapt este tolerabil în regimul comediei, al satirei, numai că spre final comicul predă ștafeta dramei. Omul de știință cu o criză de conștiință țipă în zadar în prime time la cea mai populară emisiune americană că poporul american se află pe mâna unor farseuri, că regele este gol, că lumea este vorba lui Macbeth „un basm rostit de-un prost, plin de furii și nerozie, și făr’ de nicio noimă!“, că „sfârșitul este aproape“. Problema lui Adam McKay este că filmul său este prea comic ca să fie adevărat, când de fapt este dramatic de posibil și tulburător de real. De aceea există un final dublu, unul dramatic și unul comic. În cel dramatic, familia reunită a profesorului Randall, incluzându-i ca oaspeție pe Kate și prietenul acesteia și pe doctorul Oglethorpe, organizează un fel de last supper încercând să confere sfârșitului nu temperatura groazei sau a tragicului, ci una a căldurii umane, a unui firesc. Celălalt final îi are ca protagoniști pe puținii privilegiați care s-au salvat cu o navă spațială călătorind în timp și spațiu criogenați până la o planetă care găzduiește viața. O viață însă nu tocmai primitoare. Din păcate, ieșirea din film pe poarta unei glumițe, a anecdoticului păstrează filmul în registrul unei ușurătăți liniștitoare, asigurând pe toată lumea că „acesta este un pamflet“. Nimic mai mult.