Frank McCourt, „O țară grozavă”

Frank McCourt se naște în 1930 în Brooklyn, New York, din părinți irlandezi. În 1934, din cauza Marii Depresiuni, familia McCourt se întoarce în Irlanda, iar Frank copilărește în Limerick. Renunță la școală la vârsta de treisprezece ani și muncește pentru a-și întreține familia. La nouăsprezece ani se întoarce în Statele Unite, unde își reia studiile și timp de peste un deceniu predă literatură în diverse licee newyorkeze. Primul său volum de memorii, Cenușa Angelei, a fost distins cu Premiul Pulitzer în 1997, National Book Critics Circle Award și premiul pentru cea mai bună biografie acordat de Los Angeles Times în 1996. Al doilea volum autobiografic, O țară grozavă, a fost publicat în 1999, fiind urmat de Teacher Man în 2005. Frank McCourt moare la New York în 2009.

Frank McCourt își continuă memoriile scriind cu același melanj de nostalgie, umor negru și autoironie plină de compasiune cu care ne-a cucerit în multipremiatul volum autobiografic Cenușa Angelei. După o „copilărie irlandeză catolică nefericită“, Francis se întoarece la New York la vârsta de nouăsprezece ani în compania unui preot pe care-l întâlnește pe vapor și care-i va pipera în mod neașteptat primele zile americane. Lumea care i se dezvăluie lui Francis este diferită de cea din sărăcăciosul și mucedul Limerick, dar în același timp este altfel decât își imaginase tânărul irlandez. Ca om de serviciu în holul hotelului Biltmore, cu ochii urduroși și dinții stricați, va descoperi imediat ierarhiile bine stabilite ale capitalismului american. Îndărătnic când venea vorba să asculte sfatul conaționalilor lui – „stai printre ai tăi“ –, Francis va trăi din plin noua lui viață.

Ar fi trebuit să fie paisprezece pasageri la bord, dar unul renunțase și iată-ne ridicând ancora în număr cu ghinion. În prima noastră noapte pe mare, la cină, căpitanul s-a ridicat în picioare și ne-a urat bun venit. A râs și a zis că n-are el superstiții legate de numărul pasagerilor, dar dacă tot avem un preot printre noi, nu-i așa c-ar fi minunat ca Sfinția Sa să spună o rugăciune care să ne ocrotească de rele? Preotul era un omuleț dolofan, născut în Irlanda, dar stabilit de-atâta vreme în parohia lui din Los Angeles că n-avea nici urmă de accent irlandez. Când preotul s-a ridicat să spună o rugăciune și și-a făcut cruce, patru pasageri au rămas cu mâinile în poală, de unde am dedus că sunt protestanți. Mama zicea că poți mirosi protestanții de la o poștă, după purtările lor rezervate. Preotul s-a rugat Domnului nostru să se aplece asupră-ne cu milostenie și dragoste și orice s-ar întâmpla pe acele mări furtunoase, să ne primească pe vecie la Pieptul Său Divin. Un bătrân protestant i-a întins mâna soției sale. Ea a zâmbit și i-a răspuns cu o clătinare a capului, iar el i-a zâmbit la rândul lui ca și cum ar fi vrut să-i spună stai liniștită.

Preotul s-a așezat lângă mine la cină. Mi-a șoptit că cei doi protestanți bătrâni sunt putred de bogați pentru că au o crescătorie de cai pur-sânge în Kentucky, iar dacă am un dram de minte, să fiu drăguț cu ei, că nu se știe niciodată. Am vrut să întreb în ce fel se cade să fii drăguț cu niște protestanți bogați care cresc cai de curse, dar m-am abținut, de frică să nu mă creadă părintele nătăfleț. I-am auzit pe protestanți spunând că irlandezii sunt atât de fermecători și au copii atât de adorabili, încât abia dacă bagi de seamă cât sunt de săraci. Știam că dacă aveam să intru vreodată în vorbă cu protestanții bogați, aveam să fiu nevoit să zâmbesc și să-mi arăt dinții paradiți și puteam să-mi iau adio. Imediat ce urma să fac rost de niște bani în America, trebuia să dau fuga la dentist ca să-mi repar zâmbetul. Era clar din reviste și filme că de la zâmbet ți se deschid ușile și trag fetele la tine într-o veselie, iar fără zâmbet puteam să mă întorc liniștit la Limerick, să mă angajez la poștă, la sortat scrisori într-o cămăruță dosnică întunecoasă, unde nimănui nu-i pasă dacă ai vreun dinte-n tărtăcuță. Înainte de culcare, stewardul a servit ceai și biscuiți în salon. Lasă ceaiul, Michael, mie dă-mi un scotch dublu, a zis preotul, mă ajută să dorm. Și-a băut whisky-ul și iar m-a întrebat în șoaptă ai vorbit cu bogătașii din Kentucky?

Nu.

Pe naiba. Ce-i cu tine? Nu vrei să te pricopsești în viață?

Ba da.

Păi, atunci de ce nu vorbești cu bogătașii din Kentucky? Poate or prinde drag de tine și te-or angaja ca băiat de grajd sau mai știu eu ce, și de-acolo să te afirmi în loc să te duci la New York, care e tot numai un prilej de păcate, o hazna de stricăciune unde un catolic trebuie să lupte zi și noapte ca să-și păstreze credința. Deci, de ce nu vorbești tu cu oamenii ăia cumsecade din Kentucky, ca să-ți faci și tu un rost?

De fiecare dată când aducea vorba despre bogătașii din Kentucky, vorbea în șoaptă și nu știam ce să-i răspund. Dac-ar fi fost cu mine fratele meu Malachy, el s-ar fi dus glonț la bogătani, i-ar fi cucerit și probabil că ei l-ar fi adoptat și i-ar fi lăsat moștenire milioanele lor, cu tot cu grajduri, cai de curse, un căsoi și menajere la curățenie. Eu nu vorbisem în viața mea cu bogătași mai mult decât săru’ mâna, doamnă, aveți o telegramă, dar eram trimis la intrarea servitorilor, că aia e intrarea principală și de ce n-ai maniere. Aș fi vrut să-i spun preotului asta, dar nici cu el nu știam să vorbesc. Nu știam altceva despre popi decât că recită mesa și tot restul în latină, îmi ascultă păcatele în engleză și mă iartă în latină în numele Însuși Domnului nostru care oricum e Dumnezeu. Trebuie să fie ciudat să fii popă, să te trezești dimineața și să stai așa în pat știind că ai puterea să ierți sau să nu ierți oamenii, depinde în ce toane ești. Dacă știi latinește și ierți păcate, ești puternic și greu îi vine omului să-ți vorbească, pentru că știi secretele întunecate ale lumii. Când vorbești cu un popă, e ca și cum ai vorbi cu Însuși Dumnezeu, și dacă ți-a scăpat porumbelul, ăla ești. Pe vas nu era niciun om care să mă învețe cum să vorbesc cu protestanții bogați și cu popii exigenți. Pa Keating, unchiu-meu prin alianță, m-ar fi putut sfătui, dar el rămăsese în Limerick, unde nu dădea nicio bășină degerată pe nimic. Știam că dac-ar fi fost acolo, el ar fi refuzat total să discute cu bogătașii, apoi i-ar fi spus părintelui să-l pupe în curul lui semeț de irlandez. Așa aș vrea să fiu și eu, dar când ai dinții și ochii ca vai de ei, niciodată nu știi ce să spui sau ce să faci cu tine. În biblioteca de pe vas am găsit o carte, Crimă și pedeapsă, și m-am gândit că o fi vreun roman polițist ca lumea, chiar dacă era plin de nume rusești care te încurcau. Am încercat s-o citesc în șezlongul de pe punte, dar povestea îmi dădea o stare ciudată, o poveste despre un student rus, Raskolnikov, care omoară o bătrână, o cămătăreasă, după care încearcă să se convingă că banii i se cuvin pentru că femeia făcea umbră pământului degeaba, iar cu banii ei avea să-și acopere cheltuielile de studii, ca să se facă avocat și să apere tot oameni ca el, care omoară bătrâne pentru bani. Mă simțeam ciudat pentru că la un moment dat, în Limerick, mă angajase o bătrână cămătăreasă, doamna Finucane, să-i scriu scrisori de amenințare, și când o găsisem moartă pe un scaun, luasem niște bani de la ea ca să-mi ajungă de biletul până-n America. Știam că n-o omorâsem eu pe doamna Finucane, dar îi luasem banii, așa că eram aproape la fel de rău ca Raskolnikov, iar dacă muream în acel moment, el ar fi fost primul cu care aș fi dat nas în nas în iad. Aș fi putut să-mi mântui sufletul spovedindu-mă preotului și chiar dacă el ar trebui să uite păcatele omului imediat ce dă dezlegarea, m-ar fi avut la mână, m-ar fi privit câș și m-ar fi îndemnat să mă bag pe sub pielea protestanților bogați din Kentucky.

(Din romanul omonim, Editura ART, /colecția musai. Traducere de Iulia Gorzo)