Pentru a savura ultimul roman al lui Laurent Binet, A șaptea funcție a limbajului, trebuie să pornești de la titlul lui. Într-unul dintre Eseurile de lingvistică generală, o carte celebră în anii ‘60 ai secolului trecut, Roman Jakobson stabilește cele șase funcții ale limbajului, evidente atunci când se transmite un mesaj: funcția poetică a cuvintelor, funcția metalingvistică a codului, cea expresivă aleasă de emițător, cea referențială a contextului, cea fatică sau relațională impusă de canalul folosit și cea conativă a felului cum e înțeles mesajul de către receptor. A șaptea funcție, inventată de Binet, este cea magică sau incantatorie, legată de forța manipulativă a limbajului. Ea ar fi fost descrisă într-un manuscris nepublicat de Roman Jakobson și ar avea o valoare uriașă: dacă știu să se folosească de această funcție, vorbitorii câștigă puteri persuasive nelimitate, cu implicații explozive mai ales în domeniul politicii.
Pentru că suntem în timpul luptei pentru președinția Franței purtată în anul 1980, documentul este căutat cu obsesie de intelectualii, agenții comuniști și politicienii Franței, după ce Roland Barthes, „cel mai mare critic literar al secolului XX“, ultimul posesor al documentului și semioticianul care a știut cum funcționează această a șaptea lege, este lovit mortal de o mașină. Accidentul este real și a avut loc în 25 februarie 1980, pe când Barthes se întoarcea de la un prânz cultural organizat de François Mitterrand. Va mai trece un an până în 5 mai 1981, o dată importantă de la sfârșitul romanului, când are loc înfruntarea publică dintre președintele Valéry Giscard d’Estaing și cel care îi va lua locul, François Mitterrand. Cele două date asociază domenii cu totul diferite: lingvistica și politica, înfruntările dintre semioticieni și lupta pentru putere la vârful statului francez!
Într-un singur an au loc o serie de aventuri cu totul ieșite din comun, imaginate cu vervă de Binet după ce ne anunță că moartea lui Roland Barthes a fost provocată dinadins pentru a i se fura documentul secret din buzunar. Dacă acceptăm această sugestie a autorului, suntem atât de prinși de romanul lui polițist încât nu-l mai putem lăsa din mână: îi vom însoți pe cei doi investigatori ai cazului, un comisar de poliție și ajutorul lui, un tânăr doctorand într-ale semioticii de la Universitatea Vincennes. Dacă primul, Jacques Bayard, nu știe nimic despre teoriile semiotice la modă, cel de-al doilea, Simon Herzog, ale cărui inițiale sunt alese dinadins ca să-l evoce pe Sherlock Holmes, îi va explica tot ce aude în întâlnirile cu marii lingviști ai lumii ca un bun cunoscător al domeniului. Este un duo reușit: prin el ajungi să înțelegi conspirația politică legată de știința semnelor, iar dacă te lași condus de ei, ajungi să guști farmecul unei polifonii intertextuale de mare clasă.
Sfârșitul lui Roland Barthes se leagă în acest roman și de eseul său „Moartea autorului“, unde aflăm că atunci când un fapt este povestit, el nu mai are legătură cu cel care îl redă: oricui i-ar aparține vocea naratoare, ea trebuie să ascundă autorul. Doar dacă acesta dispare, dacă autorul moare, atunci se poate naște cititorul. Pentru că atunci textul scapă de tirania părintelui său și își poate expune liber numeroasele sale straturi, ascunse într-o țesătură de variate scriituri, niciuna originală. Unitatea textului plural, născut din zeci de surse culturale prin suprapunerea unor citate mai mult sau mai puțin recognoscibile, nu depinde decât de destinatarul său. Iată ce se ambiționează Binet să dovedească prin povestea sa complicată, cu totul neconvențională, presărată cu numeroase întrebări despre cea de-a șaptea funcție a limbajului și cu cele mai năstrușnice aventuri ale unor mari lingviști, semioticieni și filozofi ai limbajului din secolul trecut.
Aceștia sunt eroii lui Binet, oameni extrem de cultivați și strălucitori: e întotdeauna „electricitate în aer“ când vorbesc ei la catedră sau în plenul unei conferințe. Chiar dacă uneori sunt prea ambițioși, nemiloși sau brutali, sunt întotdeauna geniali. Prezența lor e intimidantă, fie că sunt descriși în Franța, unde îi întâlnim pe Michel Foucault, Jacques Derrida, Tzvetan Todorov, Julia Kristeva, Philippe Sollers, Jacque Lacan, Louis Althusser, Gilles Deleuze, Félix Guattari și Bernard-Henri Lévy, fie că suntem conduși de autor în Italia și America pentru a-i asculta pe Umberto Eco, John Searle, Noam Chomsky și Camille Paglia. Se poate concepe o listă mai reprezentativă pentru lumea academică internațională? Cu excepția lui Foucault, toți cei enumerați mai sus vor să găsească documentul lui Jakobson sau sunt preocupați de soarta lui.
Cel mai admirat este Umberto Eco. Așa cum mărturisește într-un interviu, Binet a încercat în această carte să-i ilustreze teoriile semiotice și s-a străduit mult mai mult decât a făcut-o însuși romancierul Eco. „Terenul“ ales pentru A șaptea funcție a limbajului se vrea o imitație a celui din Numele tradafirului, unde se afirmă că „întotdeauna cărțile dezbat alte cărți și fiecare povestire cuprinde o alta, care a fost deja spusă“. O afirmație corectă, pentru că și Numele trandafirului și-a găsit inspirația în Divina comedie a lui Dante, Câinele din Baskerville al lui Arthur Conan Doyle și Bilioteca Babel a lui Jorge Luis Borges, ca să menționăm doar câteva dintre sursele principale ale romanului lui Eco. Un lanț intertextual foarte select. Iar dacă Umberto Eco afirmă în romanul lui Binet că „Mitologiile“ lui Barthes sunt „niște analize semiotice strălucite“, atunci admirația lui Binet pentru Barthes poate fi crezută.
Dar oare putem să-l mai credem atunci când Julia Kristeva este suspectată de a-l fi ucis pe Barthes, fiind în legătură cu niște spioni bulgari, trimiși de Moscova? Sau când Althusser își omoară soția (ceea ce s-a și întâmplat cu adevărat) pentru că a aruncat la coș o copie încredințată lui spre păstrare? Nici cititorii francezi nu l-au crezut pe Binet, jigniți fiind de scenele în care îl arată pe Michel Foucault masturbându-se sau având orgasme cu un gigolo într-o saună pentru bărbați, dar autorul a mărturisit sincer: sunt momente preluate din biografiile lui Foucault sau din declarațiile prietenilor săi.
Dacă, pe de o parte, Binet admiră teoriile acestor savanți, subliniind în mod repetat că au avut ceva important de spus în domeniul semioticii, descrierile lor par cu totul lipsite de respect: Barthes este un bătrân „nașpa cu gușă și cu burtă“; Tzvetan Todorov e „un slăbănog cu ochelari, cu o tufă mare de păr creț pe cap“; într-un apartament ce miroase „a filozofie și a tutun umed“, Gilles Deleuze fumează o țigară stinsă, ținută între unghii nefiresc de lungi; Julia Kristeva își întâmpină invitații la o cină cu Althusser, Lacan și Bernard-Henri Lévy plină de șarmul ei „slav veninos, glacial, structuralist“, iar soțul ei, Philippe Sollers, celebru că nu știe nici măcar să completeze un cec, are „ifosele, mondenitățile și idioțeniile unui clovn“. Va fi castrat după ce e înfrânt într-una dintre dezbaterile retorice ale unei societăți secrete, Logos Club, unde celui care pierde lupta i se amputează o parte a corpului. Nu e de mirare că Sollers și prietenii lui au vrut să-i intenteze un proces lui Binet. Au renunțat în ultimul moment: totul nu e decât un roman. Mai exact un anti-roman. O pură invenție.
Binet admite că a fost întotdeauna tulburat de relația complicată între realitate și ficțiune. Două fețe ale aceleiași obsesii. Adevărul istoric, spune el, te poate distra dacă știi să îi învârți sfoara până reușești să o rupi. La fel poți savura și o poveste sau un personaj inventat. De aceea Binet îl strecoară printre savanții adevărați și pe Morris J. Zapp, personajul lui David Lodge din Schimb de dame și Ce mică-i lumea. O altă săgeată intertextuală, utilă dacă recunoști direcția spre care țintește.
Cartea forjează până la limită adevărul, într-o manieră mai puțin obișnuită: admirația pentru ceea ce spun marii teoreticieni se împletește cu derizoriul vieții lor. E un stil jucăuș, post-postmodern, ce trebuie acceptat și de noi, cei vârstnici, care participam odinioară la congresele internaționale de semiotică și umblam pe la seminariile de la Urbino, unde Umberto Eco, Gilles Deleuze sau Jacques Derrida impuneau prin spusele lor. Și o făceau chiar dacă auditoriul, asemenea personajelor lui Binet, era vrăjit doar de poezia cuvintelor folosite și rareori reușea să treacă dincolo de suprafața lor. Să fi fost totul numai o strategie învățată la facultățile „de bătut apa în piuă“, așa cum le numește Eco în Pendulul lui Foucault? Sau a fost o foarte reușită adaptare a celei de-a șaptea funcții a limbajului, cum sugerează Laurent Binet? Cert este că n-am fi îndrăznit niciodată să râdem de ei așa cum se întâmplă în acest roman. Am făcut-o doar o singură dată, când Umberto Eco a anunțat la încheierea primului mare congres internațional de semiotică din 1979 că va renunța la știință și nu va mai scrie decât romane. Era supărat că nu a ajuns la nicio înțelegere cu colegii lui în ceea ce privește terminologia semiotică, folosită confuz, dacă nu de-a dreptul haotic. Prin urmare, dicționarul la care lucrau împreună nu putea fi dus la bun sfârșit. Publicul l-a aplaudat furtunos, considerând că totul a fost doar o glumă, dar Eco tocmai terminase de scris Numele trandafirului.
După aproape o jumătate de secol, Laurent Binet încarcă viața marilor semioticieni cu atentate, scene de amor, conferințe, urmăriri cu mașina și alte întâmplări extravagante ce degajă în Simon Herzog o reacție asemănătoare cu cea stârnită de „structurile narative, adjuvanții, antitezele și sensul alegoric“ dintr-un text ficțional. Pentru că știe „să recunoască romanescul atunci când îl întâlnește“, să nu uităm că este un Sherlock Holmes al semioticii! , e convins că el însuși este eroul unui roman, blocat acolo de un autor nătâng, mare iubitor al clișeelor. Tânărul este disperat: orice ficțiune este periculoasă pentru că este puternică și ilustrează a șaptea funcție a limbajului. Dar să fie el oare personajul principal? Și de unde ar putea afla dacă romanul nu se apropie cumva de sfârșit? Nu îi este oare sortit să moară? Un student îl liniștește, încurajându-l să-și continue călătoria prin lume și prin canonul semiotic: „Enjoy the trip!“ De partea lui Simon este și feminista americană Camille Paglia, foarte nemulțumită la rândul ei: n-a fost niciodată în stare să aibă relații adevărate cu bărbații, a trăit doar „romane“.
În concluzie: cartea lui Laurent Binet are un suflu imbatabil, unic prin forța lui „semiotică“, menținută constant de la prima până la ultima pagină. Să nu uităm că tânărul romancier a câștigat deja un Premiu Goncourt cu primul său roman, HHhH. Și în A șaptea funcție a limbajului, energia lui este covârșitoare: ea provoacă cititorul să-și pună întrebări, să caute pe Google, să savureze semiotica, chiar și după ce a terminat de citit romanul. Romanul? Un thriller vioi și foarte franțuzesc. Felicitări, monsieur Binet!