Când îmi place foarte mult o carte, o dau mai departe. Cred că am vreo opt prieteni cărora le-am făcut cadou Laur, iar acum am pe masă al treilea exemplar din Istoria insulei. O fac fiindcă întotdeauna mi s-a părut că discuțiile despre romane și personajele lor sunt la fel de plăcute precum acelea în care îți amintești împreună cu alții de oameni dragi aflați în călătorii îndepărtate. Cei din neamul scrierilor lui Evgheni Vodolazkin sunt o categorie tare aparte de prieteni. Împart lumea. Generează convingeri: te îndrăgostești de ei sau nu îți plac deloc. Nu am auzit pe nimeni care să-i „aprecieze“. Cine găsește că e un gest neporivit să arunci o sticlă de plastic într-o pădure din secolul al XVI-lea, nu se va lăsa convins de simplitatea și subtilitatea gramatelor lui Hristofor care scrie că „săptămâna are șapte zile și transformă viața omenească“.
În acest sens, cred că cei trei sute și ceva de ani ai Prinților Insulei sunt mult mai mult decât o simplă metaforă. Sunt multe feluri de a spune că timpul și veșnicia sunt lucruri diferite și că, în ultimă instanță, fiecare își alege evul căruia îi aparține. Prințul Parfeni consideră că principala distincție între Evul Mediu și vremurile contemporane, în care se toarnă un film despre îndelungata sa viață este „felul de a simți timpul“:
Atunci era încet, ca într-o filmare subacvatică. Fluctuant: când timp, când veșnicie.
În mod poate bizar, povestea celor doi prinți ai Insulei lui Evgheni Vodolazkin mi-a pus într-o lumină nouă un text vechi scris în tinerețea altui prinț, Dimitrie Cantemir. Și iată cum. În timpul șederii sale la Constantinopol, prințul Dimitrie scrie, în latină, un tom despre mântuirea sufletului și despre rosturile lumii pe care îl intitulează pompos Sacrosanctae Scientie indepingibilis imago (ceea ce în traducerea impecabilă a Ioanei Costa a devenit Icoana de nezugrăvit a științei preasfinte). Cartea a patra a tomului Despre timp, unde e vorba despre mișcare, loc, durată și veșnicie pare una destul de enigmatică cititorului contemporan.
În lupta lui cu ideile aristotelice comune trecute prin sita scolasticii, Cantemir însuși pare să fie învins de propriul subiect, ajungând într-un punct mort, unde pare că Dacă se îndepărtează atributele timpului, acceptate –fără a le lua în considerație – ca timp, se vădește că elementul specific timpului rămâne încă ascuns (p. 369).
De aici timpul se definește mai degrabă apofatic căci el nu depinde de mișcare, de succesiunea elementelor mobile, de intelect, de suflet, de număr și de măsurătoare, nu este inclus sub orbita cerului și nu este definit de elementul mobil prim sau de vreo altă mișcare (p. 379).
Când trebuie totuși surprins în existența sa, timpul prin aceea că este înțeles în Dumnezeu cel etern, este eternitatea însăși, pentru că nu se cuvine să existe nici cea mai mică îndoială că întotdeauna este, în existența lui, după Dumnezeu și înainte de orice creatură (p. 373).
Prin urmare, timpul în gândirea teocentrică a lumii vechi nu este o dimensiune cuantificabilă, sau o funcție măsurabilă prin mișcare, ci este un atribut al lui Dumnezeu, așa cum sunt bunătatea, adevărul etc.
Nu se poate defel socoti că Dumnezeu și timpul se confundă, cu toate că în același fel, calitatea de a fi bun, adevărul, viața esența și celelalte, în chip abstract sunt Dumnezeu însuși în creaturi, fără ca totul și binele, adevărul, cel ce trăiește, eternitatea și celelalte să fie Dumnezeu (p. 383).
Până acum mi-a fost greu să-mi reprezint timpul-veșnicie al lui Cantemir, deși l-am afirmat de multe ori. Dar Istoria insulei este o adevărată carte de învățătură, o Scară, a felului în care se cultivă această legătură a omului cu timpul care nu este doar inexistent în forma lui constrângătoare, perceptibilă, ci este izbăvitor, la fel cum izbăvitoare este, să zicem, dreptatea divină.
Răbdarea plină de liniște, cumințenia este prima ei treaptă. Parfeni și Xenia nu se grăbesc și nu grăbesc lucrurile. Gavril le uzurpă tronul – nu spun nimic: ei au felul lor de timp. Veșnicia lor va irumpe cândva în lumea patimilor în care își duc existența.
Și, măcar că în accepția obișnuită vârsta lui Parfeni nu mai era de mult fragedă, toți înțelegeau că vârsa fragedă înseamnă să ai puțini ani. Dar mult și puțin sunt noțuni al căror sens e oscilant. Pentru unul sunt puțini o sută de ani, pentru altul și un an este mult.
Răbdării infinite i se adaugă, în chip firesc, înțelepciunea. După ce le arătase insularilor cum se pot bucura de toate roadele frumoase ale minții, prințesa Ksenia se întreabă dacă nevoia de nou, crescută din ura ce mocnea în sufletul locuitorilor acelui ținut, nu ar trebui reprimată cu forța. La care, prințul răspunde:
Sunt situații când statul nu e în stare să apere legea. În aceste situații statul trebuie să facă un singur lucru: să se dea deoparte și să nu facă să curgă sânge degeaba. Răzvrătirea nu e în țară, e în suflete, și acolo armata nu poate birui.
Pentru cel prins în jocul întâmplărilor eternitatea poate părea monotonă. Dacă nu cunoști treptele urcușului tainic al inimii spre veșnicie, așteptarea te plictisește. Replica inteligentă și cuminte a prințului Parfeni este un rezumat al pildei biblice a sămânței care crește singură, „noaptea și ziua“, a felului în care trebuie să aștepți, în vremuri bune sau în vremuri rele. Prin ea, prințul își exprimă credința care, cu o genială sintagmă a lui Andrei Pleșu, „e dialog calm cu o promisiune“. Ca și veșnicia, Binele se cultivă și se așteaptă, nu se construiește sistemic în mintea trufașă a omului ca un Turn Babel.
Înțelepciunii îi urmează curajul, iar curajul îl face pe om vindecător. Prințul Parfeni este un viteaz care apare mereu atunci când lumea are mare nevoie de el. Când unitatea insulei pare să se destrame, el este „făcătorul de pace“, tămăduitorul rănilor pe care oamenii în graba și neștiința lor și le-au provocat prostește, ca niște copii fără minte.
Parfeni a ieșit în fața trupelor și a spus că orice război se sfârșește cu o pace, și că el a venit să vorbească nu despre război, ci despre pace. Cei care au văzut cu ochii lor evenimentul au spus că, dacă Parfeni s-ar fi declarat în momentul acela Comandant-șef, ar fi devenit, fără nici un fel de îndoială. Dar Parfeni nu a făcut acest lucru. S-a urcat într-o barcă și s-a îndreptat spre malul opus al Râului.
În fine, jertfa de sine este, evident, culmea oricărui munte al devenirii, iar cei doi prinți o împlinesc senini, cu aceeași cumințenie pe care au avut-o de la începutul până la sfârșitul sublimei lor povești. Personajele lui Evgheni Vodolazkin se împărtășesc de timpul Domnului, ca și de bunătatea, dreptatea și adevărul lui.
În complicatul tom al prințului Cantemir, Știința Preasfântă este reprezentată de un bătrân frumos, cu barbă albă ce poartă pe piept o oglindă mică în care învățăcelul poate vedea totul, de la începutul până la sfârșitul lumii. În roman, locul acestei oglinzi îl joacă încercarea unui regizor contemporan, preocupat de definirea identității, de a surprinde pe peliculă viața celor doi prinți, fără să știe că în fapt, trebuie să redea povestea timpului-veșnicie.
Crizele teribiliste ale cineastului chinuit de gândul că opera lui nu va fi niciodată înțeleasă, nu fac decât să arate cât de greu se descurcă artistul postmodern, cu toate tertipurile textuale și mijloacele tehnologice la îndemână, atunci când trebuie să surprindă un fragment din veșnicie. Tușele ies îngroșate, mișcările par stângace, expresivitatea exagerată stânjenește, incredibilul își face loc, deși ar trebui evitat… de parcă ai arunca un pet din plastic într-o pădure din secolul al XVI-lea.