Femei între lumi

Complet necunoscută la noi, Gabriela Garcia e o tânără scriitoare de limbă engleză (născută în 1984) cu rădăcini în Mexic și Cuba, descendentă a unor imigranți în SUA. Sociolog cu diplomă la Fordham University, jurnalist implicat, activist pentru drepturile imigranților și profesor de scriere creativă, autoarea a publicat proză și poezie în reviste americane de profil și a primit numeroase premii care au consacrat-o în spațiul de adopție al familiei sale. Ascensiunea literară fulminantă e mai întâi de toate dovada unei extraordinare ambiții de a se impune într-o lume pe cât de generoasă cu străinii, pe atât de greu de cucerit. Părinții și bunicii ei, ca mulți alții înaintea lor, au riscat enorm plecând în căutarea „visului american“, iată că ea l-a împlinit cât se poate de onorabil. Of Women and Salt (2021) e romanul de debut al autoarei, unul deja cu o remarcabilă notorietate înăuntrul și în afara arealului cultural originar. Desigur, avem de-a face cu un demers ficțional autobiografic, dar, prin substanța lui densă și prin intensitatea poveștilor care îl compun, el e și un tribut adus dramelor provocate de zeci de ani de fenomenul emigrației dinspre Cuba și America Centrală, prin Mexic, spre SUA.

Saga de familie și discret manifest feminist, romanul spune povestea unei generații de soții, fiice, mame, surori și bunici care au trecut prin ordaliile violenței familiale, ale înstrăinării, ale sărăciei, ale dependențelor, asasinatelor, bolilor, singurătății și incertitudinilor de tot felul. El Salvador, Mexic, SUA și Cuba, centre de detenție pentru imigranți, clinici de dezintoxicare, apartamente închiriate, case luxoase, colibe mizere, școli de cartier, plantații și zone sălbatice de graniță sunt tot atâtea decoruri în care sunt prinse personajele, prin salturi temporale anunțate și prin varii situații domestice, sociale și politice. Maria Isabel, de pildă, protagonista primei secvențe istorice, lucrează din greu într-o fabrică de rulat trabucuri în colonia spaniolă a Cubei lui 1866, când Europa își îndrepta privirea (prin articolele unui Victor Hugo) spre tentativele aboliționiste lincolniene și spre mișcările de eliberare din America Latină. Femeile abia începuseră să fie acceptate ca lucrătoare oficiale, iar publicațiile de peste ocean și sporadice cărți de literatură erau citite cu voce tare peste capetele salariaților de un lector angajat special chiar în timpul prelucrării foilor de tutun. În cronologia romanului, e prima dintre secvențe și e cea care proiectează din start nu numai punctul de plecare al generațiilor de femei-personaje, ci și o semnificativă dimensiune metanarativă (un vechi exemplar în spaniolă al Mizerabililor se păstrează în familie, cu tot cu providențiala însemnare „Suntem o forță“, făcută pe una dintre pagini). Ideile, poveștile escapiste și imaginația ardentă sunt cele care, până la urmă, au declanșat, începând cu secolul XIX, visurile generațiilor sud-americane însetate de libertate, cele care au pornit marile transformări, marile destine și marele exod către Eldoradoul nordic, mai avansat și mai promițător. O altă descendentă a „clanului“, Dolores, trăiește împreună cu fetița ei în același sat ca Maria Isabel, dar în 1959, în timpul revoluției lui Fidel Castro, suportând teroarea unui soț alcoolic, prezent acasă doar în pauzele dintre luptele partizanilor comuniști împotriva trupelor președintelui Batista. Numai o soluție radicală va pune capăt unei vieți la limita morții, la fel de probabilă în oricare regim politic. În fine, într-o cu totul altă lume, în Texas și Miami, după 2000, la deja a doua generație de imigranți americani, Jeanette și Gloria, între joburi pasagere, relații furtunoase, perioade de arest și episoade de sevraj, se confruntă și cu statutul de expați abia tolerați juridic de autorități, și cu traumele unui trecut familial care le însoțește, de departe.

Parcursul sinuos al acestor personaje nu e niciodată previzibil și încheiat, dimpotrivă, e o aventură, o experiență a supraviețuirii. Precum fetița care, la un moment dat, trece noaptea clandestin râul ce desparte granița mexicană de cea americană, în tot ce fac ele se simte „gustul propriilor lacrimi sau poate pe al transpirației, propria sare“. Efortul de a ajunge în lumea mult visată și de-a rămâne acolo pentru totdeauna e, de fapt, o luptă continuă cu limitele extreme și cu moartea. Căci o expulzare e, pentru orice imigrant, nu doar un drum înapoi, în țara de origine, ci și unul spre moarte, un salt fatal între lumi. Femeile din roman se aseamănă cu păsările a căror poveste e descoperită de Gloria într-o enciclopedie de profil dintr-un centru de tranzit pentru cei descoperiți fără documente legale: „În Jatinga, în India, după lumgile luni musonice, sosesc nopțile întunecoase și cețoase. În cea mai întunecată dintre ele, cu ceața cea mai densă, sute de păsări încep să coboare din cerul nopții, atrase de luminile de jos. Țăranii le prind cu prăjini din bambus. Plonjează direct în moarte, aceste păsări – mai ales puietul. […] Mă imaginez stând în mijlocul unui câmp, ca cel din spatele casei copilăriei mele din Sonsonate, în El Salvador, mă uit în sus și mii de pui de pasăre se prăvălesc peste mine ca ploaia […]. Păsările zboară, chiar dacă asta le ucide“. În contrapondere cu asta și-n continuarea stră-străbunicii ei, după toate cele prin care trecuse, Jeanette adăugase curajoasă pe vechiul exemplar din Hugo: „Suntem mai mult decât ne închipuim că suntem.

Cu perspective narative variate și compartimentate distinct, cu incursiuni realiste la fel de convingătoare pentru fiecare dintre lumile proiectate, romanul de debut al Gabrielei Garcia amintește de narațiunile fragmentate ale unui Guillermo Arriaga. Cu tot cu reușitele lui estetice la un loc. Suntem, deopotrivă, prin puternicul impact vizual al poveștilor, în filmele unui Alejandro Iňárritu (cel din Babel) sau Jonás Cuarón (cel din Desierto). Că e un debut remarcabil, deja am spus-o.