Cartea interzisă

Într-o lume moale ca a noastră, a spune că ceva mai poate fi interzis este aproape un nonsens. Cu atât mai mult când e vorba de o carte… Libertatea a devenit un fel de microb care ne molipsește pe toți. Am dorit-o enorm, dar pe de altă parte ceea ce am dobândit are gustul neantului. Un autor, cu mintea cât de cât limpede, nu poate să nu fie conștient de o asemenea realitate care, de fapt, ajunge să pună sub semnul îndoielii însuși temeiul muncii sale. De ce să mai scriu, se poate întreba el, dacă rodul activității mele nu produce niciun efect, pe nimeni nu interesează, este doar o marfă pusă pe tarabă, laolaltă cu alte mărfuri? Și uite așa se naște nostalgia pentru vremurile de odinioară, când o carte de o anumită condiție era trecută de autorități la index. Mă întreb bunăoară ce-o fi fost în sufletul lui Nikos Kazantzakis când Vaticanul i-a interzis romanul Ultima ispită a lui Hristos? Nici Arhiepiscopia elenă nu s-a lăsat mai prejos și, la rândul ei, a interzis cartea. Probabil că situația ca atare nu i-a căzut bine autorului, dar pe de altă parte simțea și o bucurie perversă pentru că ditamai autorități bisericești dau atenție muncii sale și o consideră, ce mai, un pericol. Să ne mai amintim cu acest prilej de alți autori a căror operă, într-o anumită perioadă, nu avea ce căuta pe piață. David Herbert Lawrence și Thomas Hardy au fost execrați în Anglia victoriană. La fel s-a întâmplat și cu Henry Miller într-o Americă interbelică, excesiv de puritană. Ce să mai zic de Céline imediat după Al Ddoilea Război Mondial? Dar de Rushdie pe al cărui cap ayatollahul Khomeiny a pus la vremea respectivă un preț consistent? Iar despre raporturile dintre cenzura comunistă și scriitorii care nu voiau să se supună ar fi de spus o groază. Citiți memoriile lui Soljenițîn, Vițelul și stejarul și vă veți cutremura văzând presiunile prin care marele scriitor și istoric a fost silit să treacă.

Dar pe mine mă preocupă însăși ideea de interdicție care nu se poate reduce doar la simpla exercitare a unei cenzuri ideologice. Evident, a nu fi lăsat să scrii despre mizeria din țara ta, pe care – maximă perversiune – trebuia s-o prezenți în… roz a reprezentat un abuz, iar autorii care țineau morțiș la adevăr și detestau limbajul „esopic“ protestau, își scoteau manuscrisele din țară etc. etc., chestiuni bine știute. Numai că interdicția înseamnă mai mult de atât. Urcând pe firul tradiției, îl avem în față pe protopărintele Adam căruia i s-a interzis să se înfrupte din pomul cunoașterii. El avea voie să se servească numai din pomul vieții, tocmai ca să fie dincolo de bine și rău și să trăiască în deplină unitate cu ființa. Gustând din celălalt pom, cade în dualitate. Află de existența binelui și a răului, iar condiția lui, evident, se complică. Mâncând însă din ambii pomi, poate deveni aidoma Domnului, ceea ce iarăși nu este îngăduit. Iată că de la începutul începutului ne aflăm sub semnul interdicției. Să ne amintim și de basmele în care fata de împărat nu are voie să intre într-o anumită cameră din castel. De ce? Iată că avem de-a face tot cu ceva interzis. Doctrinele totalitare prin uneltele lor, niște inchizitori odioși, repetau, fără să fie conștienți de aceasta un mecanism primordial. Țineau la index adevărul care, odată dezvăluit, ar fi produs veritabile comoții. În decembrie 1989 bunăoară, nu ne venea să credem că putem auzi răcnite în gura mare formule altădată doar șoptite. Evoc astfel o situație incredibilă, dar cu atât mai semnificativă. Redactorul-șef de atunci al „României libere“, o femeie, nu-i dau numele, luând legătura cu corespondentul de Timișoara al ziarului și cerând omului să-i comunice ce strigă oamenii pe stradă, acela, săracul, om în vârstă, aproape de pensie, atât de tare se temea de cuvintele respective, încât nu era în stare să le pronunțe cu gura lui. Îi spunea femeii: Doamnă, dar auziți și dumneavoastră… Aceasta înseamnă o interdicție care pătrunde atât de adânc în conștiință, încât pur și simplu îți anihilează identitatea de vietate vorbitoare. Împotriva unei asemenea condiții superalienante au luptat oamenii și au căpătat – ironia sorții – o condiție cu nimic mai puțin alienantă. Muțenia a fost înlocuită de isterie, de palavre, de discursuri alimentate din același neant inepuizabil.

Mă gândesc acum, de la sine înțeles, la adevărata libertate, singura care ne ajută să fim vii și nu roboți sau chiar cadavre bipede. Nimeni nu are dreptul să-ți interzică ceva, decât propria conștiință. Cartea nu poate fi interzisă prin decret sau prin legea pieței, cartea devine imposibilă în momentul în care tu, ca autor, o refuzi. Aceasta s-a întâmplat, de exemplu, cu Gogol care, după cum se știe, și-a incendiat manuscrisele prin care voia să ispășească „păcatul“ de-a fi scris Suflete moarte. Dar acesta este un exemplu extrem. Tot ironia face ca idei și realități care în alte vremuri, puse pe hârtie, ar fi produs un veritabil seism, acum să nu mai determine nicio emoție. Să mai scrii împotriva comunismului cu patima de odinioară, e, helas, deplasat. Redactorul se plictisește de la bun început și împinge cartea pe tușă. Dar atunci, dacă vrei totuși să eviți estetismul manierist, cum să scrii? Părerea mea modestă e aceea că ar trebui în continuare să fim niște revoltați și nemulțumiți, dar identificând acele surse ale răului care, mult mai subtil, pun stăpânire pe noi. Poate gustul de neant al libertății ar trebui deconspirat, la fel ca mascarada zilnică, nepăsarea care se învecinează cu nesimțirea.

Înainte îl numeam „șoșonar“ pe acela care venea la munte încălțat în pantofi. Acum nu mai avem șoșonari, ci șoșocari… adică acei indivizi care admiră o anumită doamnă, pentru care decembrie 1989 este o mare minciună, iar morții de atunci, fraieri sau chiar haimanale, fiindcă, în loc să stea acasă, au ieșit pe stradă, care nu cred că a existat experimentul Pitești, ci e tot o făcătură a propagandei, care spun că deținuții politici au fost de fapt deținuți de drept comun, și tot așa… Doamne, apără!