Tehnica rafinată a unor scriitori de extindere a evoluției personajelor în două planuri narative paralele, cu avataruri diferite, dar care converg spre o unicitate definitorie, a generat opere literare de mare valoare.
Este suficient, spre ilustrare, să amintim doar două creații ale literaturii universale, care, deși diferă ca subiecte fondatoare și ca realizare stilistică, se circumscriu aceluiași joc al dedublării personajelor principale: Dublul lui Dostoievski și Tunelul lui Ernesto Sábato; două creații de început ale acestor uriași scriitori, asemănătoare și prin subțirimea lor, plină însă de miez existențial.
În ambele romane, autorii dau chip celor două personaje, Goliadkin, în primul, Juan Pablo Castel, în al doilea, pe care dramele ce le macină ființa le mutilează interior, aruncându-le într-o deznădejde când resemnată, când amenințătoare, purtându-le, într-o singură clipă, de la sublim la ridicol. Și chiar dacă sursa acestor turbulențe mereu amplificate este diferită – micimea condiției sociale, în cazul funcționarului Goliadkin, pârjolitoarea gelozie amoroasă, la pictorul Castel –, finalitatea lor se regăsește în același dramatic rău existențial. Care, la ambii „eroi“, ia forma unui dezechilibru psihic ce-i înstrăinează de o viață normală, le destra mă percepția asupra realității, îi expune abuzurilor iraționalului, îi aruncă în infernul dedublării.
Despre prezența răului în lume, ca reflecție filosofică, și raportat la aceasta, ca sens pe care îl capătă existența, a vorbit în opera sa Sfântul Augustin, plasându-i izvorul în cele două sfere: cosmică și umană. Este evident că răul cu impact devastator în viața celor două personaje literare vine din sfera iraționalului uman, din lipsa unei coerențe a gândirii.
Goliadkin, mărunt consilier, devine pentru mediul în care se mișcă, cel al „tagmei funcționărești“, un personaj ridicol prin ambiția sa nemăsurată de a accede și el în „lumea celor de sus“; o dorință ce-l torturează și-l împinge la cele mai bizare gesturi și acțiuni și care, inevitabil, declanșează criza ce îl duce la dedublare. Astfel, „Omul cinstit, cuminte și blând, un om de treabă, silitor și de nădejde, devotat serviciului și demn de a fi avansat în grad“, rănit în „demnitatea“ sa exemplară, este dublat de omul rău cu „purtări rușinoase și caracter mizerabil, un ticălos, o lichea, un netrebnic, un fluieră-vânt“, ambii intercalați concomitent și distructiv în „sfera existenței sale“. Cum spune autorul: „un alt domn Goliadkin, dar absolut identic cu el“.
Juan Pablo Castel, pictorul pe care apariția neașteptată a unei vizitatoare a expoziției sale, care stăruie mai mult în fața pânzei cu titlul „Maternitate“, pictură ce dorea să dezvăluie „o anumită latură intelectuală“, cum se exprimă, spre dezgustul autorului, unii critici de artă. Îl tulbură ca o „chemare cu cenușa încă fierbinte“, devenind, și el, victima aceluiași dublu, marcându-i definitiv viața și ducându-l, finalmente, la crimă. Nevoia obsesivă de a cunoaște această femeie, asimilată „scenei cu ferăstruica“ începe să-l tortureze, să-i „invadeze toate pânzele, toată opera“ și, în esență, întreaga viață. Pentru că, întâlnind-o, cunoscând-o și iubind-o, se declanșează ceea ce, de mult, parazita în conștiința artistului, acum, izbucnind într-o gelozie răvășitoare: incomunicarea, sfâșierea între sensibilitatea eului și destrămarea rațiunii. Acestea îi limitează orizontul iubirii, trăgând cortina grea a geloziei după fiecare întâlnire cu Maria. Conform unuia din cercetătorii operei lui Sábato, Th.C. Meehan, dezumanizarea lui Castel ar „consta în zadarnicul efort de a explica viața, în loc de a participa și a se bucura de ea“. Și nu putem să nu-i dăm dreptate, din moment ce însăși Castel afirmă: „Capul meu e un labirint întunecos. Niște fulgere îi luminează din când în când coridoarele. Niciodată nu știu pentru ce fac aceste lucruri.“ Iată deci „tunelul“ în care este prins Castel, „lupta sa cu absolutul însemnând lupta cu puterile răului, confruntarea cu demonii interni, cu partea sumbră a sinelui“, conform comentariului lui Paul Alexandru Georgescu. Și tot el continuă, cu referire la ansamblul operei lui Sábato, în care regăsim și alte personaje ale scriitorului din aceeași „zonă joasă, subterană, a absolutului“, precum a lui Castel: „ Aceștia nu glorifică binele, ci suferă sfâșietor impactul răului, călătoresc de-a lungul unui absolut negru și termină prin a omorî, pe alții sau pe ei înșiși.“
De o parte, la Goliadkin, avem un rău cu o prăbușire interioară iremediabilă, care generează o apăsătoare nehotărâre ce-i inhibă pornirile sau i le exaltă nejustificat, de cealaltă, la Castel, răul culminează cu o crimă pasională și pierderea libertății. La ambii, însă, dezechilibrul psihic îi îndepărtează de viața normală, le inoculează fantasmagorice certitudini imediat reprimate, ipotetice adevăruri contrazise instantaneu; la ambii constatăm pierderea demnității umane și sfârșitul iremediabil de personaje tragice.
Dincolo de diferențele amintite, avem în cele două opere o expunere de tip confesiv, chiar dacă din perspective diferite: personajul povestit și naratorul personaj. Confesiuni care m-au dus din nou cu gândul la opera Sfântului Augustin, Confesiuni, și, mai ales, la monumentala sa serie în douăzeci și două de cărți, Cetatea lui Dumnezeu, în care, pornind de la un fapt istoric tragic, cucerirea și scăldarea în sânge a Romei de către trupele lui Alaric, își dezvoltă doctrina sa potrivit căreia la originea stricării ordinii morale stă răul sub multiplele sale înfățișări; răul care tulbură rațiunea și naște suferință.
Ne spune Sfântul Augustin, căutând un sens în viața și istoria oamenilor, că viața umană, ca și istoria cuprind un ansamblu organizat care dă sens și semnificație existenței, iar intervenția răului îl destramă, lasă loc liber iraționalului. Și Goliadkin, și Castel cad sub apăsarea acestui rău, numai că dedublarea primului e tratată și în notă adesea umoristică de Dostoievski, spre deosebire de expunerea exclusiv tragică a confesiunii celui de-al doilea, pe care Sábato n-o abandonează de-a lungul întregii cărți.
O altă notă distinctivă a celor două romane privește modalitățile de confruntare a personajelor cu dublul lor. La Dostoievski, cei doi Goliadkin, „seniorul“ și „juniorul“, se întâlnesc față în față, iscând dispute ce cad, de fiecare dată, în ridicol. La Sábato, pictorul „măcinat de o boală ontică“, își trăiește drama în interiorul său măcinat de „o oboseală grea și de un instinct cețos“, iar izbucnirea sa exterioară, prin care își ucide fosta iubită, este cu atât mai dramatică. Tot astfel, în timp ce Goliadkin, în funcție de context, cade pradă unui noian de stări și manifestări psihico-fizice – agitație paroxistică, amețeală, transpirație, plâns –, Castel se cantonează obstinat în tenebroasa lui bănuială, ce-l închide ca într-un tunel, că este victima unei înșelări amoroase.
Deși, alături de răul lăuntric sau din afară, o altă cauză a dedublării celor doi este însingurarea, raportarea la ea este diferită. În timp ce lui Castel îi inspiră orgolioase sentimente de superioritate, de la înălțimea ei privind oamenii cu dispreț, văzându-i „murdari, urâți, incapabili, lacomi, vulgari, meschini“, fiind privilegiatul posesor al unei singurătăți „aproape olimpice“, Goliadkin o vede ca pe un blestem de care fuge la întâmplare, delirând între nehotărâre și fermitate, între certitudini și fantasme. O însingurare care mutilează percepția asupra realității, privilegiind aparențele, ridicând nesemnificativul la rang de esențialitate.
Ceea ce este însă comun celor două personaje, în absoluta lor singurătate, este pânda, spionatul și privitul din umbră, care trebuie să le confirme, în absența confruntării directe, temerile sau supozițiile pe care dedublarea le generează necontenit, halucinant, cu o intensitate mereu sporită. Această suspiciune generată de o imaginație delirantă se manifestă cu intensitate, fie că are ca obiect al observației, la Goliadkin, locuința și anturajul consilierului de stat Berendeev, la care, spre deznădejdea sa, îi este interzis accesul, fie ferma unde se refugiază adesea Maria Iribarne și unde Castel presupune că este înșelat cu Hunter. Stimulii acestor acțiuni, la ambii protagoniști, sunt fie ambigui, fie contradictorii, cu rădăcini într-o dureroasă zbatere interioară. Iar „umbrele“ care-i însoțesc pretutindeni, dublându-i caricatural sau dramatic, te poartă cu gândul la Chamisso și al său Peter Schlemihl.
Prin cele două evoluții paralele, și Goliadkin, și Castel pierd lupta cu puterile răului, iar existențele lor își pierd sensul. Destrămarea eului prin lupta dramatică cu propria conștiință bulversată de rău îi duce la abandonarea valorilor morale, la pierderea consecvenței în gândire și la o hilară raportare la societate. Câtă dreptate are Tudor Vianu când spune, cu referire la Dostoievski, dar la fel de valabil și pentru Sábato, că prin cele două personaje ni se „prezintă oameni contradictorii, alcătuiți din tendințe antagoniste, oameni care continuă să se deosebească de alții, dar care nu rămân mereu identici cu ei înșiși“.
Adâncimea analizei psihologice, subtilitatea și frumusețea stilului adaptat tensiunii narative, claritatea portretizării celor două personaje fac din aceste scrieri de început două momente de referință în creația acestor scriitori ai condiției umane, pe temelia cărora se vor înălța ulterior marile lor romane.