Dincolo de mare. Angrenat în cursa nemuririi
Simplu spus (dacă nu chiar simplist) – idealul de viaţă al muritorului este nemurirea. Ne-o probează basmele – în frunte cu Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Marele rege al Urukului, faimosul Ghilgameş nu scapă nici el de această obsesie, deşi este sfătuit altfel: „Şamaş era mirat…/ El spune lui Ghilgameş:/ «Ghilgameş, încotro rătăceşti tu?/ Viaţa pe care o urmăreşti nu se găseşte»“; „Hangița a zis către el…: «Ghilgameș, încotro alergi tu?/ Viața pe care o urmărești tu nu se găsește./ Când zeii au plăsmuit omenirea,/ Moartea au destinat-o ei pentru lume,/ Viața și-au reținut-o pentru ei…»“ (Epopeea lui Ghilgameş – în Gândirea asiro-babiloniană în texte, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1975; traducere, notițe introductive și note: Athanase Negoiţă, cu un Studiu introductiv de Constantin Daniel).
Dar Ghilgameş se lasă totuşi atras şi prins în cursa nemuririi – cursă văzută ca o competiţie, iar nu „cursă de şoareci“; metaforă potrivită mai degrabă existenţei terestre. Iată un dialog cu notoriul său înaintaş Utnapiştim (Noe babiloneanul): „Inima mea te vede ca pe un om gata de luptă… [Spune-mi] cum ai ajuns tu în adunarea zeilor, în alergarea după viață?“ Iar, drept răspuns, Utnapiştim – sau Athrahasis – îi dezvăluie eroului epopeii un secret al zeilor, modul cum aceştia procedează cu oamenii. Practic, îi transmite porunca adresată lui de către zei, în perspectiva potopului: „Dărâmă-ți (această) casă, construiește-ți o corabie!“
Este, pentru Utnapiștim – în exprimări epopeice – modalitatea de a-și căuta viața, a-și păstra viu sufletul. De fapt, evenimentul care-l împinge pe Ghilgameș înspre ideea nemuririi este frica de moarte, cauzată de pieirea fulgerătoare a prietenului său Enkidu: „[Temându-mă de moarte] rătăcesc prin stepă; soarta prietenului meu mă apasă greu […] Cum să fiu tăcut? cum să fiu liniștit?,/ [Prietenul meu] pe care-l iubeam s-a întors în pământ, Enkidu…/ [Au și eu] ca și el trebuie să zac în pământ…?“
Aici se cere făcută o mențiune importantă: textul original corectează o legendă urbană, eroare de interpretare declanșată de versul nichitastănescian „A murit Enkidu, prietenul meu care vânase cu mine lei“ (motto la volumul Noduri și semne Requiem la moartea tatălui meu, 1982; s.n.). Textul epopeic sună altfel: „Prietenul meu care a [ucis] cu mâna leii,/ [Prietenul meu care a îndurat cu mine] toate greutățile,/ [Enkidu, prietenul meu care] a ucis [cu mâna] lui leii/ A împărtășit soarta omenirii…“ (tăblița a X-a, s.n.). Probabil că Nichita îl va fi citit pe Victor Kernbach, cel din Miturile esențiale, carte apărută în 1978 la Editura Științifică și Enciclopedică sau e pur și simplu vorba despre o licență pe care și-o îngăduise marele poet, în virtutea faptului că sună mai bine).
Boala morții și planta nemuririi. O nemurire tristă
Tăblița a XI-a a Epopeii (p. 175-76 ale cărții) aduce în prim-plan planta nemuririi; greutățile călătoriei întreprinse în vederea descoperirii ei, cât și neputința de a o păstra, pentru uz propriu și în folosul omenirii – precum focul dăruit umanității de Prometeu. Ghilgameș avea de gând s-o ducă poporului său, în Urukul cel „Îndepărtat“ (sau „Împrejmuit“ cu ziduri), folosind-o pentru videcarea oamenilor de boala morții. „Această plantă ca spinul este…/ Ghimpii ei au să în[țepe mâinile tale] așa ca trandafirul/ Dacă mâinile tale prind planta [ai să găsești o nouă viață].“
Spre a realiza mai ușor cufundarea în mare, Ghilgameș își agață niște pietre grele de picioare și astfel ajunge s-o descopere pe fundul mării: „El luă iarba, deși ea înțe[pa mâinile sale]“; după care „Ma[rea] l-a aruncat pe țărmul ei“. Iată și dialogul cu Urnașabi, corăbierul care-l trecuse de apele morții: „Urnașabi, aceasta e o plantă aparte; Prin ea cineva își recapătă suflul vieții.“ „Numele ei este Omul întinerește la bătrânețe./ Chiar eu voi mânca și mă voi întoarce la tinerețea mea.“ – Este exprimarea plenară a speranței nețărmurite a eroului care însă, din păcate, nu se va realiza.
Fiindcă, în scurt timp, apare o… fiară: un șarpe șiret precum cel din Eden – „leul pământului“; acesta se apropie și „adulmecă aroma plantei“, însușindu-și astfel darul nemuririri (care lui îi putea folosi doar la întinerirea prin schimbarea „solzilor“ = pielii). „Și acum curentul apei o duce departe douăzeci de poște!“ Iată însă – iată cum! – toată povestea lui Ghilgameș se poate aplica unui pasaj tainic și minunat din Cartea Deuteronom, care vorbește poetic despre Legea lui Moise; „porunca“ adresată poporului Israel și accesibilitatea ei: „Porunca aceasta pe care ți-o dau eu azi nu este mai presus de puterile tale, nici departe de tine. Nu este în cer, ca să zici: Cine se va sui pentru noi în cer și să ne-o aducă, pentru ca s-o auzim și s-o împlinim? Nu este nici dincolo de mare, ca să zici: Cine va trece pentru noi dincolo de mare şi să ne-o aducă, pentru ca s-o auzim şi s-o împlinim? Dimpotrivă, este foarte aproape de tine, în gura ta şi în inima ta, ca s-o împlineşti“ (Deuteronom 30:11-14; sublinierile noastre).
…Iată cum nemurirea poate deveni accesibilă umanității – printr-o simplă ascultare de legile și poruncile lui Dumnezeu – comandamentele cerului. Planta nemuririi nu se află dincolo de zare, pe fundul mării; ea este chiar aici, în… balta noastră; nu trebuie să ne suim în cer după ea, nu este necesar să traversăm mări și țări spre a o apuca, fiindcă această iarbă de leac ne este cu totul la îndemână. În acest sens depun mărturie și versurile Psalmistului: „În bunătatea Ta, ne asculți prin minuni, Dumnezeul mântuirii noastre, nădejdea tuturor marginilor îndepărtate ale pământului și mării!“ (Psalmul 65:5, ediția Cornilescu). El ne „ascultă“, ajută, îndreptățește, conferindu-ne nemurirea pe gratis, printr-un simplu gest: al credinței și ascultării.
Pomul Vieții, cel din Genesa (Eden) și Apocalipsa (Noul Ierusalim) este simbolul biblic al nemuririi. Nu el a fost interzis perechii primordiale: ei puteau, aproape întâmplător, să se servească din el, alimentându-și astfel nemurirea inițială. Numai după cădere, Cei Trei puternici – Sfânta Treime, care zisese la Facere: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră“ – au luat măsuri ca omul să nu devină, în starea lui jalnică de cădere, nemuritor. Iar dacă n-a reușit să-și păstreze o viață fericită/continuă în Eden, omul urma să fie reabilitat prin credință. Pomul Vieții, aflat în centrul împrejmuirii edenice, este comparat în Pildele lui Solomon cu darul înțelepciunii și al neprihanei: „Ea este un pom de viaţă pentru cei ce o apucă şi cei ce o au sunt fericiţi…; Rodul celui neprihănit este un pom de viaţă şi cel înţelept câştigă suflete“ (Pilde 3:18, 11:30; s.n.).
Mărturia profetului și a literatului. Alergarea după viață
Iată și mărturia unui literat adevărat din secolele optsprezece-nouăsprezece, unul de-ai noștri: „Dar cum puteam, având ochi să nu văz/ văzând să nu iau aminte/ luând aminte să nu aseamăn (compar, n.n.), asemănând să nu judec binele/ și să nu poftesc a-l face arătat compatrioților mei“ (Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele…, fragment din predoslovie, s.n.). Ca un bun călător – și ca profeții biblici, care erau numai ochi și urechi, „organe de simț“ pentru poporul lor – , boiarul Golescu nu se poate abține; ba chiar poftește apăsat să transmită mai departe impresiile și observațiile călătoriilor sale, spre binele țării sale și al compatrioților. Profeții vechi-testamentari mai sunt numiți „văzători“, cei-cu-ochii-deschiși; ei erau cu totul receptivi la mesajul divin, indicându-li-se și modalitățile cele mai adecvate de transmiterea lui către popor.
La fel procedează Ghilgameș, care se comportă ca mântuitor al poporului său, poporul locuitor în cetatea-regat a Urukului. Ca semizeu, Ghilgameș este îndreptățit să-și salveze supușii, numai că el eșuează, este un mesia ratat. Nu moare de o moarte stupidă, fulgerătoare precum Enkidu; supraviețuiește tuturor încercărilor. Dar nici nu reușește să devină nemuritor, plasându-se astfel în rândul zeilor; zei cu care se afla în relații mereu schimbătoare, după interesele lor de moment. Cu toate că era avertizat cu privire la ideea nemuririi: „Ghilgameș și-a deschis gura,/ zicând către [Enkidu]:/ „Cine poate, o, prietene, să se urce la ce[ruri]?/ Numai zeii [trăiesc] veșnic sub soare./ Cât pentru omenire, numărate-i sunt zilele;/ Tot ceea ce face nu-i decât [suflare] de vânt!“ (p. 126). Descoperim aici – ca și în alte părți ale epopeii – rezonanțe cu Eclesiastul.
Încercând o concluzie, putem spune că această „odisee babiloniană“ care este Epopeea lui Ghilgameș (cele 12 tăblițe ce o compun provin în majoritate din faimoasa bibliotecă a lui Assurbanipal de la Ninive), capodoperă a literaturii universale, are o vechime mai mare chiar decât textele biblice. „Luptându-se“ cu ideea nemuririi, se pot decela câteva apropieri de Cartea lui Iov, care – la rândul ei – este cea mai veche carte a Bibliei, „acțiunea“ sa petre cân du-se pe vremea patriarhilor (primii trei: Avraam – Isaac – Iacov). Enkidu este un dublet teluric al lui Ghilgameș, trimis de zei să îm blân zească – el, cel născut într-o natură ase mănătoare fiarelor sălbatice – firea năvalnică a protagonistului.
După o luptă aprigă, cei doi se împrietenesc (devin „frați de cruce“), pornind împreună în lume să cucerească cetăți, să învingă adversari redutabili. Dar, ca pedeapsă a zeilor pentru Ghilgameș, Enkidu moare subit, eveniment care aduce în mintea eroului gândul morții – al propriei morți. După ce reușise să-i îndrepte atenția în alte direcții – spre zări mai îndepărtate și mai înalte, după ce au purces împreună spre noi și noi victorii și aventuri, moartea prietenului – dublată de eșecul căutării nemuririi – îl determină pe Ghilgameș să se întoarcă la vechile sale ocupații mundane: ocârmuirea cetății-stat a Urukului. Adică la circuitul banal al unei vieți pământești care, deși presupune visuri înalte, sfârșește de regulă împotmolindu-se în banalul cotidian.
Și, spre a respecta ciclicitatea Bibliei (care începe cu moartea fizică: alungarea dintr-o grădină – Eden – și sfârșește cu recâștigarea vieții veșnice prin mijlocirea unei alte grădini: Noul Ierusalim), încheiem și noi în același ton: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieții care este în raiul lui Dumnezeu“ (Apocalipsa 2:7). „În mijlocul cetății și pe cele două maluri ale râului era pomul vieții, rodind douăsprezece feluri de rod…; și frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor“; „Ferice de cei ce își spală hainele ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în cetate“ (Apoc. 22:2,14). Iată, așadar: pe porțile cetății veșnice vor intra doar biruitorii, cei cu hainele sufletului albe. Dar, din nefericire, eroul babilonian Ghilgameș nu se numără printre aceștia, cu toate biruințele lui pământești. Victoria de care este vorba aici este una definitivă, de natură pur spirituală, fără imixtiuni pământești.