Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în Filosofie. Trei ani mai târziu, obține titlul de doctor în Filosofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, pentru care este distins cu trei Premii Molière,Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ − Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002),Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse din Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri, iar în 2019, Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. În 2021 apare primul roman, Paradisuri pierdute, din ciclul Străbătând secolele, iar în 2022, cel de-al doilea roman, Poarta cerului. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi. În seria de autor „Eric-Emmanuel Schmitt“ a Editurii Humanitas Fiction au apărut 22 de titluri. (Editura)
„Metoda lui Schmitt ajunge aici la apogeu: formulează marile întrebări filosofice, psihologice și sociale prin intermediul unor personaje-cheie. Legătura noastră cu natura, complexitatea relațiilor de dragoste și de familie, avantajele și dezavantajele progresului, automatizarea individului în cadrul grupurilor, rădăcinile rasismului, raportul cu invizibilul și divinitatea, percepția propriilor emoții: în romanul Paradisuri pierdute, strămoșul nostru Noam, dar și tatăl lui, Pannoam, uriașul Barak, soția Mina, fiul Ham, Noura, iubirea imposibilă, întruchipează toate aceste întrebări cu o profundă umanitate. O umanitate magnifică, marca dintotdeauna a scriitorului Schmitt.“
„Le Matin“
„Am lucrat zeci de ani la proiectul Străbătând secolele. Primul volum, Paradisuri pierdute, are un imens succes de presă și de public. Sunt foarte bucuros, pentru că e proiectul unei vieți. Deci mai am de scris ani buni!“
Eric-Emmanuel Schmitt
(fragment)
Un chip s-a aplecat spre mine.
Pleoapele mi s-au deschis anevoie, grele, uscate, amorțite. Abia de distingeam câte ceva. Când am reușit să las să treacă lumina, un voal a estompat obiectele.
– Noam…
Mai mult decât numele meu am auzit angoasa care gâtuia acea voce. Cel care-mi vorbea tremura, pătruns de o neliniște mortală. Eu simțeam contrariul. Viața îmi revenea în trup, sângele circula, inima îmi bătea cu o încetineală liniștită, pieptul îmi palpita în voia respirației. Unul câte unul, simțurile mi se dezmorțeau, senzația de frig, de călduț, de limpezime, de umezeală, de corp dur, de catifelat, de amar, sărat, dulce. Acea desfășurare senzorială mă îmbăta…
– Noam?
Am zâmbit. Habar n-aveam de ce, dar am zâmbit. Voiam să-mi exprim gratitudinea, îmi doream să liniștesc.
– Of, nepoate, m-ai speriat!
Capul mare, pletos al lui Barak devenea tot mai clar. Deasupra mea, unchiul semăna cu un soare, fața lui fiind centrul, iar coama razele. Mi-a mângâiat cu gingășie obrazul.
– Te doare ceva?
În clipa aceea am înțeles ce o emoționa profund pe Mama. Delicatețea colosului tot numai mușchi, putere, impetuozitate împrăștia o gingășie specială. Faptul că o mână născută să ucidă putea mângâia făcea mângâierea și mai prețioasă. Faptul că un temperament creat pentru luptă manifesta afecțiune sporea tandrețea. Faptul că o energie ivită pentru ample desfășurări fizice se rafina, se canaliza, se spiritualiza într-o privire plină de grijă conferea acelei atenții un caracter răvășitor. Barak mi s-a părut numai iubire pură, tocmai fiindcă aspectul lui aspru numai la dragoste nu te-ar fi dus cu gândul.
– Merge, am spus.
Numai bucurie de a exista, trăgeam adânc aer în plămâni, mă concentram asupra brațelor și picioarelor mele goale pe care le revigora căldura binefăcătoare, mă distrau înțepăturile provocate de degetele lui Barak, care-mi frecau pielea.
Memoria și-a revenit dintr-odată, sfâșiind beatitudinea.
– Noura!
Imaginea Nourei moartă m-a împins să mă ridic în capul oaselor. Așezat astfel, mi-am dat seama de cele ce mă înconjurau: nu mai eram în grota blestemată, ci pe pietriș, la malul apei.
– Unde sunt?
Barak a mormăit:
– N-are nume, nepoate. Zi-i locul unde-ai fugit acum trei zile.
– Poftim?!
Ultimele lucruri pe care le țineam minte erau de acum câteva clipe, nu de trei zile! Doar cu puțin înainte fuseseră fulgerați Noura și Derek. Și eu.
M-am ridicat, mi-am probat echilibrul, apoi mi-am scărpinat îndelung ceafa. De ce nu mă mai aflam în cavernă? Unde erau Noura și Derek?
Unchiul m-a rugat să mă așez la loc.
– În miez de noapte am auzit un zgomot ciudat. Odată ajuns pe punte, te-am zărit pe cale să pleci cu piroga și cu încă cineva. Întunericul nu m-a lăsat să o recunosc imediat pe Noura, dar am presupus că ea era după ce am constatat că nu vă mai aflați la voi în încăpere. Nu mi-am făcut griji. O ștergeați în vreo insuliță, ca să fiți liniștiți amândoi când faceți… în sfârșit, știi tu ce… fără să vă simțiți obligați să vă înfrânați. Îți mărturisesc că eu și mama ta am obosit să tot facem dragoste ca niște somoni, pe tăcute.
Nu l-am corectat. Era mai bine să creadă că o duceam pe Noura, din moment ce era convins că îl ucisesem pe Derek.
– S-a dezlănțuit însă furtuna, a continuat Barak, cu niște rafale înspăimântătoare – o noapte și-o zi numai valuri! Vasul era cât pe ce să crape. Vânt, trombe de apă, ruliu, o calamitate! Din fericire, Vlaam și fiii lui reparau avariile pe măsură ce apăreau. Când furtuna s-a potolit am observat că avuseserăm norocul de a nu ne fi îndepărtat prea tare. Tot mai puteam să vă zăresc insulița. Le-am explicat tuturor ce și cum cu evadarea voastră și v-am așteptat să vă întoarceți. Abia după o zi am luat o pirogă de la Vlaam. Și am dat de tine aici.
– Aici?
– Da, aici.
– Nu în peșteră?
– Care peșteră?
O speranță nebună m-a făcut să mă ridic. Poate că Noura mai era acolo? Poate se trezea chiar în această clipă?
– Vino după mine.
Am luat-o printre stânci și am refăcut traseul, urmat îndeaproape de Barak. Am ajuns în vastul șemineu mineral. Groaza mă împietrea: fără îndoială aveam să regăsesc cadavrele carbonizate de trăsnet.
Numai că nu era decât o grotă goală. Nici urmă de Noura sau de Derek.
– Păi…
– Ce e, nepoate?
– Aici eram. Cum de-am ieșit?
Barak mi-a arătat în perete, la nivelul solului, un scoc marcat de urme din noroiul care se scursese pe acolo.
– Te-a tras afară curentul… Te-am cules chiar din partea cealaltă.
Locul unde-mi recăpătasem cunoștința se afla la doar câțiva pași.
Circumspect, temându-mă de tot ce putea fi
mai rău, m-am lăsat pe vine pentru a verifica dacă nu cumva trupul Nourei fusese reținut în vreo scobitură din peretele de stâncă.
Nimic nu se găsea în acel jgheab, până la porțiunea de pietriș.
Barak m-a prins de umăr.
– Mă tem să n-o fi luat curentul, nepoate.
Avea dreptate. Noura, subțire, ușoară, trebuie că alunecase ca o bucățică de scoarță de copac până afară și căzuse mai degrabă în valuri decât pe malul îngust.
Barak nu a reușit să mă readucă pe vas înainte să se lase seara. Cum nu eram în stare să mă împac cu dispariția Nourei, am căutat-o peste tot, printre stânci, printre copaci, prin tufișuri. Așteptam să se ivească din fiecare loc pe care îl scotocisem minuțios și-l întorsesem pe toate părțile. Noura moartă? Noura dispărută? Așa ceva nu acceptam. Unchiul nu doar că îmi suporta agitația, dar mă și ajuta. Deși nu-mi întreținea iluzia posibilității de a da de ea, din devotament totuși a venit cu mine de fiecare dată când refuzul meu de a admite realitatea o cerea.
Pe înserat, când frigul ne-a pătruns până la oase, înainte de a cuprinde și împrejurimile, am consimțit să urc la el în pirogă, fiindcă a mea fusese măturată de uragan.
După trei mișcări de vâslă, l-am oprit.
– Să mai aruncăm o privire!
– Să mai aruncăm o privire prin locurile prin care am fost și pe unde-am tras cu urechea de zece ori?
– Nu se știe niciodată…
– Ba da, băiete, se știe! a murmurat compătimitor. Și dac-ai să rămâi o mie de ani pe insula asta și-o s-o întorci pe dos, Noura tot nu se va mai ivi.
Am plecat fruntea pentru a nu-mi vedea lacrimile.
Absența Nourei anula orice altceva. Nu m-am întrebat, în seara aceea, nici prin ce miracol supraviețuisem, nici cum putusem rezista atâta vreme inconștient, fără să mor de foame sau de sete. Aceste întrebări aveam să mi le pun mult mai târziu…
*
În zilele următoare, pe vas a domnit o atmosferă bizară. Pe de o parte, renăscuse speranța: nu numai că strânseserăm apă de ploaie și adunaserăm ceva alimente din insulițe, dar și pândeam păsările pe care le vedeam în zare, din ce în ce mai numeroase, mesagere ale unui pământ apropiat. Pe de alta, dispariția Nourei ne distrusese.
Lăsase amintirea sclipitoare a unui femei puternice – deși gracilă –, care demonstrase o hotărâre de nezdruncinat în niște clipe teribile, insuflându-le naufragiaților curajul ei și susținându-i. Când groaza covârșea, îi oferea fiecăruia un zâmbet, o vorbă bună, ceva de mâncare, ajutor, consolare. Sub nici o formă nu își abandonase misiunea pe care și-o asumase: să ne ducă la victorie. Dintr-odată, moartea ei înainte de realizarea țelului întuneca parcursul, anulând orice motiv de optimism. Dacă aceea care nu se îndoise niciodată de finalul fericit fusese lipsită de el, la ce bun toate? Mai avea rost să ne încăpățânăm să sperăm? Simpla rezistență nu te face mai puternic… Curajul nu anulează moartea. Supraviețuitorii îmi împărtășeau perplexitatea și își aminteau odată cu mine de faptele Nourei, de dăruirea, frumusețea, lumina ei. Habar nu aveam dacă asta îmi ușura ori îmi îngreuna suferința, oricum durerea mă copleșise.
Tibor reacționa și el la fel ca mine: refuza realitatea. Pentru el, Noura scăpase întotdeauna din toate încercările, de bolile copilăriei, de cele ale maturității, de îngroparea satului sub mâl, ieșise cu fruntea sus dintr-o căsătorie ratată, triumfase asupra mâniei Lacului și a vântului, rezistase la sete și la foame. Noura era supraviețuitoarea prin excelență. Noura nu putea muri. Nu înaintea lui. După casă, nevastă, băieți, i se smulsese acestui bărbat întunecat, tenace, înțelept și ce îi mai rămăsese viu, intim, sensibil: fiica lui.
Cu mii de detalii, Mama și Barak încercau să mă înveselească, să reînsuflețească în mine cheful de a merge înainte. Barak o adorase pe Noura, iar Mama o tratase cu respect, în pofida geloziei. Cu înțelepciune, nu-i imputase Nourei ticăloșiile lui Pannoam, iar apoi o primise bine pe post de noră, considerând că se ridică la înălțimea sarcinii asumate. Sinceri, și Barak, și Mama erau alături de mine în durere, văzând în ea și ceea ce ar fi putut simți în cazul în care unul dintre ei ar fi dispărut.
Și Vlaam se străduia să mă îmbărbăteze. Nu numai că nu încerca să îmi ia puterea, ci mă sfătuia să mi-o asum și mai apăsat.
– Noam, te consider conducătorul nostru. Chiar și văduv, tot conducător rămâi.
– Nu mai am niciun chef, Vlaam! Mă străduiam să conduc cum se cuvine pentru ca Noura să mă admire. Dar acum…
– Nu i-ar plăcea deloc să abdici. Sigur că te iubea pe tine, pe Noam, dar te iubea și ca mai-mare al satului.
Câte dreptate avea! Nourei îi plăcea puterea. Seducția trecea prin aceasta, dragostea se prezenta într-un registru diferit – sentimentele îi înfloriseră ulterior.
Credincios dispărutei mele, mă străduiam să duc pe calea cea bună supraviețuitorii, să mențin coeziunea grupului, să impun o răbdare fără greșeli, excese, scindări.
În dimineața aceea, soarele era sclipitor. Suprafața uleioasă a apei, netedă, se ridica și se lăsa ca o respirație, în timp ce vântul slab, o răsuflare aproape, ne împingea către orizontul pe unde zburau păsările.
Tibor a venit lângă mine, cu părul vâlvoi, încruntat, cu privirea stinsă. Mai degrabă apatic decât de neclintit, s-a sprijinit în coate de parapet.
– Sunt un prost, Noam. De când te-ai întors, alung gândul morții Nourei. Mintea mea n-o poate accepta.
– Mintea ta încearcă să te cruțe…
– Cum așa?
– Împiedicându-te să accepți, te-mpiedică să suferi.
Succesiunea de unduiri mătăsoase ne ducea înainte ambarcațiunea. Avansam fără să ostenim. Tibor a protestat cu glas răgușit:
– Visele-mi spun că e vie.
– E vie-n altă viață, am răspuns contemplând stolurile de păsări.
Tibor și-a frecat tâmplele, cu fruntea încrețită de griji.
– Noam, aduc ghinion. Nu-i protejez pe ai mei, care pier cu toții tragic. Mâlul, sufocarea, trăsnetul…
– Nu, Tibor, nu moartea o aduci, ci îngrijești. Câți bărbați, femei, copii n-ai salvat oare cu talentul tău de vindecător?
I-a plăcut observația mea. După un moment de gândire, a adăugat:
– Nu doar că mi-am pierdut fiica, dar mi-am pierdut și încrederea în intuițiile mele. Or, aceste intuiții susțin că nu e moartă.
Și eu simțeam același lucru, dar, în loc să i-o mărturisesc, am rămas în rolul de consolator înțelept.
– Tibor, te rog ceva…
– Da.
– Permite-mi să fiu fiul și discipolul tău în anii care ne mai rămân.
S-a întors spre mine. Pentru întâia oară după zile întregi, o emoție i-a parcurs trăsăturile crispate. Pupilele i s-au mărit. Colțurile gurii i s-au ridicat ușor.
Cumva solemn și în același timp stângaci, și-a întins nobila lui mână aspră către umărul meu.
– Fă-mi onoarea de a deveni fiul meu, Noam. Te voi învăța tot ce știu.
O putere magnetică s-a transmis de la el la mine, de la mine la el, o forță care ne unea, ne transforma, o forță care avea tensiunea, dimensiunea, intensitatea unei axiome.
Chiar în acea clipă, Barak a strigat:
– Pământ! Pământ!
O coastă întinsă apăruse în depărtare, largă, înaltă, înverzită, ademenitoare, trainică. Cei de la bord urlau de bucurie: eram salvați.
*
Unele feluri de oboseală înseamnă recompense, altele, piedici. În perioada în care ne-am reconstruit satul, a trebuit să alegem între felurile de oboseală.
Pe de o parte, entuziasmul ne umplea ziua, sarcinile de dus la bun sfârșit ne absorbeau toate puterile până în ultima clipă, când ne prăbușeam în culcușuri, amețiți, rupți de oboseală, satisfăcuți. Pe de alta, la ceasul friguros al trezirii, nu ne mai gândeam la ce înfăptuiserăm, ci la ce ne rămăsese de făcut, și-atunci ne simțeam copleșiți. Oboseala aceea își făcea apariția dimineața, nu seara, ne atingea sufletele, nu trupurile și nu însemna epuizare, ci sastiseală.
Fericită epuizare… Apăsătoare sastiseală…
Să construiești case, să le pui la punct, să defrișezi câmpuri, să delimitezi țarcuri, să plantezi, să țeși, să împletești, să finisezi, să sapi, să tai, să găurești…
S-o iei de la capăt… Gând care mâhnește. Când o iei de la capăt, melancolia înfrânează veselia: te gândești mai mult la ce lipsește decât la ce se creează. Pe când, atunci când începi ceva, ai în tine întreg elanul.
Luptam cu apatia consacrându-mă dublului meu rol, de conducător și de tată. Le-am dezvăluit tuturor adevărul, prezentând copilul pe care-l concepusem cu o Vânătoreasă după căsătoria Nourei cu Pannoam. Informația nu a șocat pe nimeni – numai Noura considerase că era inadmisibil –, iar Mama mi-a dat imediat o mână de ajutor, urmată de Barak, care nu răsfățase nicicând vreun copil. Cum îi surprindeam jucându-se toți trei în patru labe, mi se părea că Ham, nepotul, ajunsese chiar fructul dragostei lor.
Debarcasem pe un țărm primitor, bogat în copaci, iarbă, mușchi, vânat.
Sătenii se bucurau că Lacul, în sfârșit potolit, se retrăsese. I se rugau zilnic, îi cântau imnuri de mulțumire, aruncau ofrande în unde, unii chiar înmuiau în apele lui amulete pentru a se bucura de bunăvoința sa. După părerea lor, potopul se reducea la o criză. Odată îmblânzită mânia, suprafața apei coborâse lăsând din nou la vedere pământul. Fiindcă plutiserăm în derivă mai bine de o lună, nu ne-am mai regăsit satul. Nu conta. Mai bine rămâneam aici decât să-l mai căutăm. Și, de altfel, unde s-o fi făcut? Dacă Lacul ne dusese departe, nu trebuia să ne opunem dovezii lui de clemență, ci să acceptăm să ne stabilim în locul unde ne scosese la mal.
Eu și Tibor nu eram de aceeași părere. Apele Lacului nu coborâseră după ce se umflaseră, ci se-ntinseseră definitiv. Stâncile, insulițele, insulele pe lângă care trecuserăm cât plutiserăm în derivă, teritoriul pe care ne instalaserăm nu se reduceau la niște petice de pământ scoase la iveală de apele care coborau, ci reprezentau munți la care nu mai ajunseserăm vreodată. Altfel, cum s-ar fi explicat pădurile verzi, luxurianța florală, prezența animalelor? Toate acestea nu fuseseră inundate.
Am conchis, împreună cu Tibor, că Lacul, sărat, dilatat, cucerise un nou spațiu. În cursul invaziei apelor, acestea ne duseseră către un teritoriu aflat mai la înălțime. Satul nostru, câmpurile, pădurile, izvoarele, cavernele, peisajul pe care-l cunoscuserăm, acel altădată al nostru rămânea distrus pe veci, înghițit, inaccesibil. Chiar dacă am fi știut să ne orientăm, să ne deplasăm, tot nu am fi putut începe drumul de reîntoarcere. Lumea noastră era pierdută. l
(Romanul „Paradisuri Pierdute“ de Eric-Emmanuel Schmitt, traducere din limba franceză de Doru Mareș, urmează să apară la Editura Humanitas Fiction, în seria de autor „Eric-Emmanuel Schmitt“, coordonată de Denisa Comănescu.)