Din jale se-ntrupează… Angela

Da, Angela Marcovici este o Electra dezlănțuită. Își declară, fără osteneală, război sieși. Nu-și iartă nimic. Nici numele de botez (Basaraba-Angela Marcovici), nici celelalte trei pseudonime/heteronime. Cel mai cunoscut și consacrat : Angela Marinescu. Nici Basaraba Matei. Mai nou Angela Marcovici (Angela Marcovici, Păsările pe cer țipă, Casa de pariuri literare, 2021, p. 47, pe care o comentăm). Problema heteronimelor Angelei e opusă ideii oricăror altor autori care au apelat la această formă de disipare identitară spre un spor mai complex de flux liric care nu încăpea doar sub un singur nume. Pentru Angela (îi vom folosi în continuare doar prenumele, comun tuturor heteronimelor – e și prenumele său de naștere) disoluția identitară proprie, iar nu multiplicarea ei prin cîte un alter ego poetic, e miza ascunsă. Pentru ea suferința e un privilegiu. Mai mult: ea trebuie apărată și cultivată. Explorată la sînge, minuțios, poem cu poem. Poezia este pentru ea un SOS în tangaj veșnic destinat unei perpetue rătăciri : „(…) legi, reci și albe, zăpadă înghețată/ pe drumurile nordice – iluzii – / îmi scot dorința de a te mai zări/ în capcanele postumane/ cunosc suferința frumoasă ca o floare/ cunosc suferința pe care nu o cunosc“ (p. 10). Poemele, altfel scurte, sînt bucăți rupte, sfîșiate dintr-un trup liric, n-au titlu ori alt indiciu pentru cititor. Discursul pare diaristic, halucinant, ca un mesaj înăbușit, ars, cenușă aproape, fără început, fără sfîrșit. Cruzimea expresiei este la Angela sarea pămîntului: „nu pot să cred că ți-ai tăiat fața/ am fost uniți prin noi/ noi nu a existat niciodată/ tu vei exista ca muții și surzii/ ai fost un handicapat ce și-a dorit o handicapată/ ne-am potrivit ca niște cuțite/ și ne-am tăiat gîtul – acest animal – / candoarea ne-a tăiat ochii/ căprui, pielea albă și gleznele underground/ argint înnegrit – africa româniei –“ (p. 11). Miza poeziei ei este aceea a trecerii cu bine a barierei de protecție a repulsiei în receptarea viziunilor ei terifiante, ca în episoadele psihotice : „singurătatea este un animal/ o puma, un tigru/ este agresivă, sîngeroasă, te atacă/ pe la spate/ în mîini cu cuțite zgrunțuroase/ ce-ți intră în spatele frunții/ te înconjoară de la distanță/ fără iubire/ trebuie să te pregătești/ să faci instrucție pentru/ a o privi în ochi/ în genunchi să stai în fața ei/ cu ochii întunecați și lucioși/ cu cearcănele pustii/ să privești în gol“ (p. 16).

Cele mai luminoase și agreabile revelații lirice ale Angelei sînt curse perverse în care cade sigur cititorul imprudent ori candid: „sînt plină de bucurie și de extaz/ ca o fată în prima zi/ de exercitare a puterii ei feminine/ într-un stat dement// și apoi moare“ (p. 18). Pînă și relațiile filiale, presupuse de simțul comun, bunul, ca fiind calde și atașante, primesc în poezia ei frisonul tragic al deznădejdii : „nu-l mai simt decît pe alexandru/ teoreticianul și solitarul/ cel pentru care m-am născut/ pentru a-l face/ înalt și dulce/ nesigur pe el și îndoliat de tată/ noi doi deznădăjduiții/ lasă-ne în urmă/ Tu, deasupra tuturor/ cum faci și desfaci/ aceleași ființe ale tale/ ale nimănui/ din iarna asta uscată“ (p. 23). Și elementele, ultime, ale materiei atoatecuprin ­ză toare, cu latura lor nu doar de conservare, ci și autodistructivă, sînt pri ­vilegiate de poetă: „(…) sarea este nazismul esențial din salivă și sînge/ este comunismul și totalitarismul/ din petalele interesate de viteza florilor/ din jurul sicrielor sumbre/ sarea este moarte/ sarea este singura substanță fără greșeală/ atunci, îngroapă-mă în sare/ să devin o oarbă/ care-și vede sub ­poezia// se strînge lațul“ (p. 24).

Fuga de sine însăși, repulsia, groaza, frica, toate încearcă un exercițiu sadomasochist al anihilării glorioase: „(…) îmi place să fiu dincolo de margine – asta-i poezie/ dincolo de marginea marginii (…)“ (p. 32).

Efortul de evacuare a tot ce creditează viața cu sens ontologic este el însuși doar un eșec răsunător predestinat a încărca, cu o energie neagră, textul liric : „eu sînt femeia care nu mai pleacă/ eu sînt femeia care pleacă și scrie/ sîngele ei nu mai este al ei/ sîngele ei este masculin/ sîngele ei este strict masculin“ (p. 33).

Partea a II-a a plachetei Păsările pe cer țipă oferă viziuni prozastice, firește terifiante, contrazise și anihilate însă de un exercițiu retoric abil, strălucit, sigur al autoarei care bate tot spre ceea ce n-a putut, de altfel, evita – poezie! – chiar și atunci cînd o poreclea, repudiind-o, subpoezie: „…masa pe care scriu este sfîntă și slabă o atingi și dispare (…)“ (p. 47).