Lumea noastră confundă prea adesea evoluția cu revoluția. Cum, periodic, noțiunile își schimbă conținutul, deși cuvântul care le desemnează rămâne, e destul de obișnuit cazul poeziei, înțeleasă într-un fel de cei rămași din alte vremuri și încă mai stăruind printre cei din vremurile noi și altfel de aceștia din urmă. Căci dacă pentru romantici poezia însemna una, vezi Le lac, vezi Lacul codrilor albastru etc., pentru următorii, vezi Les fleurs du mal, vezi Flori de mucigai, poezia e (cam) cu totul altceva. Cândva, într-un alt eon al poeziei, dragostea era prezentată într-o formă care avea canoanele ei (a nu se citi cuvântul în manieră strict bisericească), iar acestea le urmau pe cele ale evenimentului. S-a mai eliberat, și poezia și dragostea, de canoane, dar ochiul atent al cenzorului, fie și neinstituționalizat, s-a deschis larg și a început să condamne deraierile de la linia considerată firească (încă nu neapărat a partidului, ca mai târziu). Dragostea mai persista, dar se mai schimbase și ea, își adaptase manifestările, căci și portul se modificase (conform modei), se mai eliberase de jupoane și corsete, iar eliberat fiind corpul din chingile de până atunci, și sufletul a început să-și manifeste atracția către sexul opus altfel, mai influențat de prezența evidentă a corpurilor, până atunci ocultată. A fost o revoluție, n-a fost o revoluție, a fost un progres, n-a fost un progres, cine știe? Poeții, săracii, ce să facă și ei? Au înțeles aluzia și s-au pus pe exprimat mult mai liber atracția între sexe diferite sau chiar între aceleași, chestie, de fapt, veche de sute de ani, dacă ne gândim la Sapho.
Sufletul s-a mai estompat și dragostea s-a concentrat asupra corpului, cu organele sale dedicate acestei activități umane, foarte umane. Deși, ca să fim drepți, și animalice, foarte animalice. Dar cum între timp și atitudinea omului față de animale s-a modificat esențial, iarăși nu știu dacă progresist sau nu, nici animalitatea nu a mai rămas reprobabilă în ochii lumii, cel puțin în cei ai unei anumite lumi, ai unei părți a ei.
Dragostea, așa cum o înțelegea lumea de altădată, s-a perimat, și-a pierdut din autoritate în ochii celor noi și odată cu asta și vechea poezie care o celebra. Și cum și trecutul, deși a trecut, tot mai continuă să lunece, de tot, în uitare, senzualitatea a început să-și însușească părți din autoritatea spiritualității, aflate, aceasta, pe cale de dispariție. O lume pragmatică are nevoie de relații și comportamente pragmatice, mai precis de oameni cu asemenea relații și comportamente. Iar poezia de texte mai adecvate „timpurilor noi“ (cu noii lor toboșari) și mai apropiate de oamenii noi. Căci nu doar regimurile comuniste creează oameni noi, toate epocile se ambiționează să creeze așa ceva, de la primii creștini încoace, iar vechea formulă „la vremuri noi tot noi“ nu se mai potrivește decât cu politica. Trece și trecutul, dar nu se lasă împins cu una cu două în hipertrecut, așa că apar proteste în numele mentalității de altădată, azi depășită de oameni și de vremurile lor, în special pe internet, acolo unde orice poate fi spus și mai ales de către oricine.
Când vreo poetă sau vreun poet își numește organele și manifestările la care altădată un Eminescu abia dacă putea visa în intimitate, unde își permitea și să comită lès-tabu, adică să le numească așa cum îi venea, vechea mentalitate își găsește un bun teren de „manifestare plenară“, cum spunea știți dvs. cine. Prima reacție a oricui, mai ales dacă face parte din clasa celor care trăiesc mai demult în această lume, e, sigur, aceea de a se pama de îndrăzneala autoarelor sau autorilor blasfemiei (!) și de a recurge la un calificativ aflat, de altfel, la îndemâna oricui: pornografie. Fără a se gândi că, azi, nici pornografia nu mai e ce-a fost.
În toate timpurile, înainte de a se gândi, sau de a fi descoperit amorul, omul a trecut epocala (sic) vârstă a descoperirii sexului, și a fantasmat cum ar fi să-l practici cu cealaltă persoană, de alt sex, sau chiar de același (vezi memoriile lui Ion Negoițescu.) Vârsta asta poate dura mult sau se poate termina repede, imediat ce „fapta ceea/ ce-o face omul cu femeia“, vorba poetului Geo Dumitrescu, a fost mutată din proiect în practică. Pe urmă se poate să rămâi la faptă până cine știe când, spre final, sau se poate să asimilezi fapta cu dragostea, ori s-o consideri ceva necesar, dar, totuși, nu tocmai suficient. Cât despre dragoste, într-o lume pragmatică, și ea se mai modifică, uneori „până la dispariție“, vorba altui poet cam uitat, Vintilă Ivănceanu.
Cum poeții preiau adesea, dacă nu întotdeauna, din minte și suflet, proiectele-fantasme, spre a le pune într-o iluzorie practică numită poezie, nu e de mirare să întâlnești sexul exprimat, brutal ar zice unii, natural ar zice alții, cât și manifestările acestuia. Sigur, puțină lume se indignează dacă o poezie nu e tocmai poezie, dar cred că aici trebuie să te concentrezi când ai de-a face cu vorbe, încă șocante, într-o lume care nu se poate lăuda cu o prea mare înțelegere față de eliberarea de tabu-uri. Să nu transformăm, totuși, tabu-urile în taburi!