Ce este traducerea? Au întrebat deja probabil și zeii Greciei, stând neclintiți ca niște sculpturi în centrul Romei. Dintr-un anumit punct de vedere, poate fi o transpunere a sinelui, a textului original într-un alt text și context.Schimbare și cunoaștere. Transă, transfer de informații, iar traducătorul este un mediator în același timp fizic și metafizic prin care trec toate informațiile.
Traducătorul este Turnul. Dă semnale spre un alt Tărâm. Dintr-un spațiu trece în altul, și această transpunere a sinelui și a textului, acest Drum Dubios ne interesează.
Traducerea – e un spațiu ambiguu, între cer și iad, dar nicidecum pe pământ. Un spațiu inexistent, dar nu avem șansa să trecem neobservat peste el. Pentru a fi mai simplu, și mai exact, spațiul traducerii ia forma unui cub, a unei figuri geometrice, ce a mai rămas după dispariția acelui hortus conclusus bine cunoscut.
Prima traducere sună astfel: „să fie lumină!”. Dumnezeul trece de la o formă de exprimare la alta, de la forma sau limba ne-facerii la forma sau limba facerii. Apare o topică, o topografie nouă, acea lume pe care o cunoaștem din Biblie.
La nivelul uman se întâmplă asemănător.
Transpunerea unui text nu e doar o simplă oglindire, ci o adevărată re-prezentare a textului original. Traducerea, din acest punct de vedere: e o aventură, un ritual, o acțiune teatrală.
Actorul-Traducător ia masca teatrală a celui ce este într-o continuă tranziție, adică: masca egipteanului Thot, a grecului Hermes, sau a Îngerului creștin. Acestea sunt principalele măști ale Actorului-Traducător.
Traducătorul e cel care poartă Masca. Depinde de nivelul de identificare, dacă este într-adevăr un Actor bun sau nu. Traducătorul e nevoit să reconstruiască textul, să revină la starea de înainte de Turn. Să nu mai fie transmițător, să se lase mituit de trecut, să devină text, să devină autor, să devină evenimentul pur al limbii. Să ajungă într-o formă sau alta, la limba originară, Adamică.
Această limbă este acel background, acel grund, acea bază, de unde pornim. Trebuie să ne întoarcem, să luăm spre via negativa, pentru a ne ocroti, de deviere, de a nu trăda limba originară, pentru a avea posibilitatea să ne transpunem într-un alt text, timp, și spațiu.
Traducătorul e podul virtual care leagă cele două spații textuale echivalente, de aceea se poate vorbi despre traducător de parcă ar fi o fabrică a echivalărilor, o roată care se învârte spre a găsi o combinație nouă pentru traducerea aceleiași propoziții. Creierul traducătorului e asemănător roții lulliene.
Această roată spirituală și virtuală avea un țel absolut concret: de a reconstrui, de a converti, de a transforma și de a transpune pe păgîni în lumea creștină. Chiar dacă roțile lulliene s-au învârtit bine, a cincea roată a căruței spirituale, a Fortunei, ne-a dus într-o altă direcție.
Traducerea, oricum, e un drum plin de evenimente neașteptate, e bine să fim pregătiți la atacul balaurilor intertextuali, la invazia interminabi lelor interpretări, și mai ales la năvălirea șarpelui sinonimic, care întotdeauna ține între gheare (de exemplu) arma atotstrăpunzătoare a aliterației.
Deoarece traducerea este o formă excentrică a interiorizării, excesul de zel o pîndește neîntrerupt. Calea excentrică și cea a interiorizării îi sunt familiare, aflându-se la frontiera celor două modele de a vedea/interpreta/folosi lumea.
Traducătorul e ex-centric: se află în afara punctului central al textului, ajungând la starea adamică, la starea ideală de TRADUCĂTOR, doar în momentul când reușește să redescopere paradisul verbal inițial, acest hortus conclusus al textului primordial, din al cărui germene se naște orice text scris în orice limbă universală, ba chiar și națională.
Textul supus transformării prin traducere are ceva din aura celor sacre. Mă refer aici mai ales la traducerea textelor literare, nu fac referiri nici la traducerea textelor sacre, nici, de pildă, a textelor judiciare.
La traducerea unui text literar sacrul își face apariția mai ales pe planul re-prezentației, și pe cel al transpunerii și al transformării, aceste planuri fiind specifice teatrului, dar și a ritualurilor din diferite religii.
Traducerea, precum și teatrul, sau orice ritual, au nevoie de un spațiu gol, și acest teritoriu va fi ocupat de ACTORUL-TRADUCĂTOR (precum observă și Orcsik Roland) doar atunci când acesta dispune de tehnica teatrală specifică traducerii.
Actorul-traducător cunoaște faptul: textul tradus are și o funcție de oglindă. Bazându-ne pe termenele lui Umberto Eco, am putea spune, că textul tradus este o proteză culturală, prin care două dimensiuni, două forme de exprimare se suprapun, interferează.
Actorul-Traducător se află neîntrerupt în- tr-o situație de conflict, un agon teatral, Srdan Rahelic ne atenționează: traducătorul este întotdeauna pus în fața unei alegeri lingvistice. Să nu uităm, se poate întâmpla ca, într-un roman, fiecare personaj să folosească, dacă nu chiar altă limbă, dar alt limbaj – cu siguranță. Traducătorul unei proze e obligat să devină și prozator, traducătorul unei piese e nevoit să devină și dramaturg.
Noțiunea de Actor-Traducător ne ajută să trecem de crimele și himerele echivalării, de coduri și descifrări; știind foarte bine că Actorul tehnic nu este egal cu Bacchus, ne interesează dacă reușește să re-prezinte pe Bacchus, în spiritul lui Bacchus.
Traducătorul nu este înger, nici zeu, dar poate fi un vehicul care pune în mișcare spiritualitatea unei limbi, pentru a se debarasa de ea. Actul de debarasare nu este altceva decât sfârșitul spectacolului, celălalt capăt al lumii. La acest capăt se poate ajunge doar cu dobândirea unei iscusințe în ale traducerii. Dar tehnica nu ne dă răspuns la toate.
Știm foarte bine că noțiunea de traducere a apărut din motive „technice” – nereușita construirii unui Turn. Dar n-ar zice nimeni că Turnul Babel este doar o problemă tehnică. O mare parte a celor care scriu despre traducere, dar și majoritatea traducătorilor simt adierea sacrului în jurul textelor traduse și chiar în activitatea propriu-zisă de traducător, de la Benjamin la Derrida.
Filosoful francez, în eseul său despre relevanța traducerii, admite ideea, ca ceea ce relevă un text tradus, poate fi comparat cu ceea ce este relevat în evenimentele de Paști. Afirmând că traducerea dă corp nou textului…
Traducătorii literari profesioniști (dacă se poate vorbi de profesia de traducător) vorbesc deseori de „străfulgerări”, de „idei sosite de dincolo” de stări de „transă”, de ieșire din lume pentru câteva luni. Până ce realizează traducerea, sărmanii transpunători sunt transpuși și ei, câteodată chiar supuși unor mari încercări spirituale și intelectuale, chiar sentimentale uneori.
Și Traducătorul se transformă în timpul transpunerii unui text, acest exercițiu fiind și o transmutare, precum ne atenționeză într-un eseu Octavio Paz.
Această acțiune alchimică, această trecere prin foc aduce la lumina zilei faptul că Traducătorul e nevoit să intre într-un joc care trece de limitele cotidianului și care se joacă pe terenul spiritual, chiar sacru al transformării. Dacă câștigă partida, Traducătorul ne va aduce și premiul acestei confruntări interiorizate: intensificarea comunicării între culturi.