Ambiția multora de a fi socotiți poeți pare una dintre marile slăbiciuni omenești. Nu poate nimeni opri eforturile sisifice ale acestor autori industrioși, nici critica, nici elementarul bun-simț, care ar presupune un exercițiu de luciditate dat de compararea propriilor texte cu cele recunoscute valoric. Nimic nu stăvilește energia fără sens a unui pseudo-poet. Codurile culturale actuale, necesare, dar nu suficiente, încurajează producțiile pe stoc de versuri inutile. Arta desigur că nu are un rol util, pragmatic, pe de o parte, dar nu poate fi eliminată, din procesul de spiritualizare al omului, de cunoaștere și autocunoaștere a sinelui prin emoție, solidaritate universală și comuniune, pe de altă parte. Ești năclăit de trăirea larvară a poetului minimalist, de descrierile lui aluvionare, banale, seci, care ignoră că poezia înseamnă logică internă și armonie constructivă, nu doar hazard și arbitrar. Dacă o destrămare a țesutului verbal a început odată cu avangardele literare, cele din secolul trecut, acum degradarea limbajului înseamnă încercarea de a-l transforma într-un element al sub-culturii urbane. Dar asistăm din fericire și la o re-țesere a limbajului liric, operație ce pare posibilă, incluzând experimentele ultimelor decenii. Există autori, de la cei americani, relansând formele fixe, la cei mai tineri poeți români, cultivând sonetul sau rondelul, care îndreptățesc aceste speranțe de recâștigare a demnității poeziei, nu printr-un ton aulic-estetizant, ci unul firesc-existențial…
Titlul antologiei lui Dinu Flămând, Descos și țes, 2018, pare chiar programatic, în acest sens. Poezia lui se poate naște din situații poetice, cum ar fi vizita la grota Sibilei din Cumae, vizită închegată într-un poem publicat de România literară, de pildă, dar și din asimilarea unei bogate memorii culturale. De unde nu lipsesc nici ludicul, nici contextul istoric, nici recitirea trecutului prin ochii prezentului. Una fără cealaltă nu par a convinge cititorii și așa tot mai rari, sau poate tot mai exigenți? Dacă îți expui torențial sau gâfâit nemulțumirile personale în versuri prolixe nu faci poezie, ci îți recunoști doar inaderența la prezent, refuzând să cauți miraculosul în cotidian. Plictisit de tine însuți îți declari existența neinteresantă, blazat, potrivind mecanic bietele tale trăiri, care, chipurile, ar reprezenta un ecou bacovian, captat și reverberat de sensibilitatea postmodernului. Eroare, nu găsim tragism bacovian acolo, ci plictis postmodern, sicitate, derută, uneori luminată, rece, de hazardul rimelor. Pentru a rezista mai mult de o săptămână, poezia presupune o știință inefabilă, dar riguroasă, condusă de legile armoniei interne, de perfecta cunoaștere a istoriei cuvintelor folosite, de nuanțele lor în limbajul de ieri și de azi. Cazurile lui Eminescu sau Arghezi, ori Nichita Stănescu relansând expresii verbale aparent uzate, sintagme românești cu mireasmă arhaică, combinate cu cele moderne, cotidiene, rămân exemple de vitalitate a limbajului creativ.
„Legea universală atracției sunetelor“ ar trebui să o cunoască fiecare autor de versuri, înainte de a se așeza la calculator. Este vorba despre felul cum vocalele, mai ales, dar și consoanele se caută în spațiul lingvistic, și nu doar în cel al limbii materne, pentru a se uni în asocieri poetice memorabile. Cum să nu te uimească versurile eminesciene prin armonia vocalelor „Argint e pe ape și aur în aer“ ori să nu percepi foșnetul arghezian, misterios și melancolic, al frunzelor, sugerat de consoana f din cunoscutul vers „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă“… Ar fi poate interesant o analiză a acțiunii acestei „legi“ în volumele poeților premiați din 1990 încoace la Festivalul Național de Poezie „Mihai Eminescu“ desfășurat la Botoșani.
P.S. În numărul 50 /2021 al revistei, am scris în articolul Poetul mărturisitor Mănăstirea Rohia în loc de Mănăstirea Nicula, locul unde este înmormântat Ioan Alexandru. Cineva, un poet, mi-a atras atenția că poate nu este o greșeală oarecare, că Alexandru a fost legat sufletește și spiritual de Rohia, deci eu eram vorbit de limbaj, nu vorbeam eu într-un anumit limbaj, unul exact și convențional.
O speculație poetică? Poetul tânjește după Rohia?