Proust și distanțarea socială

Ca doctor, probabil că Adrien Proust a visat ca ambii săi fii să-i urmeze exemplul și să studieze medicina. O dorință destul de comună în mai toate familiile de medici din lume. Cu unul dintre ei, fiul cel mai mic, Robert, dorința i s-a împlinit. Acesta a devenit un medic celebru, poate la fel de celebru ca tatăl său, afirmîndu-se în chirurgie. Împreună cu un coleg, a realizat, în 1901, prima ablațiune de prostată (pe cale perineală) din Franța (un medic v-ar explica mai bine). Devine unul dintre pionierii radio-chirurgiei ca tratament pentru tumorile canceroase. Da, tatăl avea de ce să fie mîndru. Robert nu l-a făcut de rușine.

Al doilea fiu, Marcel, cu o sănătate fragilă, alege altă cale, hrănind alte vise și alte pasiuni. A devenit nu doctor în medicină, ci licențiat în litere, la Sorbona. Și, evident, prin ceea ce a scris, unul dintre cei mai mari romancieri ai lumii. Ca o ironie a sorții, numele Proust a devenit celebru prin scriitorul Marcel, și nu prin medicii Adrien sau Robert, cu mari merite științifice.

Dar nu despre Marcel Proust e vorba în textul de față, ci despre tatăl lui, mai sus pomenitul Adrien Proust (1834-1903), unul din primii epidemiologi ai lumii. Cu un tată și bunic farmaciști, nu e greu de explicat pasiunea tînărului Adrien pentru lumea medicală. Așa că, firesc, urmează medicina și se specializează în neurologie, obținînd în 1866 un doctorat strălucit cu teza „Diferite forme de ramolisment ale creierului“. În același an, în Franța, s-a manifestat cea de-a patra pandemie de holeră, iar asta l-a determinat pe neurolog să-și schimbe prioritățile. S-a interesat îndeaproape de bolile contagioase, a fost trimis în Rusia și în Persia unde a încercat să înțeleagă cum se transmit aceste boli în aceste zone intermediare între Asia (cu subcontinentul Indian), considerate rezervoare epidemice, și Europa, concluziile publicîndu-le într-o carte.

Munca lui serioasă i-a conferit o certă autoritate în domeniu, devenind profesor de igienă la Facultatea de Medicină din Paris, apoi membru al Academiei Franceze de Medicină. Prestigiul lui științific i-a asigurat o bună audiență și în lumea politică, impunînd votarea, în 1902, a unei legi a sănătății publice. De notat că, și atunci, cîțiva senatori au considerat că măsurile promovate de lege aduc atingere libertății. Discuție pe care o regăsim astăzi pe mai toate canalele media.

Adrien Proust a militat pentru stabilirea unor principii de drept sanitar internațional. S-a preocupat de un subiect care, zic eu, astăzi nu ar fi binevenit în lumea corect politică: despre modul în care se propagă bolile contagioase cu ocazia pelerinajului de la Mecca. Apoi a analizat rolul transportului în comun și al transportului maritim în declanșarea și întreținerea pandemiilor, fiind de părere că sănătatea publică trebuie privilegiată în raport cu activitățile economice.

În cele peste douăzeci de cărți publicate în domeniul igienei internaționale, Adrien Proust a făcut un fel de „geografie a epidemiilor“, propunînd măsuri valabile și astăzi: distanțare socială, carantină, cordon sanitar și izolare (el folosește, în epocă, termenul „sechestrare“). Plus, bineînțeles, spălarea pe mîini. De altfel, pentru el era un motiv de mîndrie faptul că, deși a vizitat atîția bolnavi și a călătorit în atîtea locuri cu contagiozitate mare, nu s-a îmbolnăvit niciodată. Secretul, zice el: distanța și spălatul des pe mîini și pe față.

Activitatea sa militantă a dus la crearea Oficiului Internațional de Igienă Publică, în 1903, cu ocazia unei conferințe sanitare internaționale la Paris. Din păcate, Adrien Proust, care a muncit foarte mult pentru organizarea conferinței, a murit de apoplexie chiar în timpul lucrărilor. Oficiul Internațional de Igienă Publică a devenit, mai tîrziu, Organizația Mondială a Sănătății care, în materie de pandemie, nu s-a îndepărtat prea mult de măsurile promovate de marele epidemiolog francez. A adăugat doar vaccinarea.

A avut vreo influență munca tatălui asupra lui Marcel Proust? Chiar înainte de nașterea fiului, tatăl a fost rănit, din greșeală, de glonțul unui comunard, pe cînd se întorcea de la spital. Mama, însărcinată, a avut un șoc și, s-a spus, acest accident a determinat sănătatea fragilă a viitorului romancier, bolnav, printre altele, de astm sever. Aceasta ar fi una din influențele directe și nemijlocite. Cît despre sfaturile tatălui de a face exerciții și de a aerisi încăperile, Marcel le-a nesocotit, alegînd să stea închis în camera sa. Unii exegeți ai operei proustiene au văzut în vasta sa corespondență o modalitate de a păstra „distanța socială“ față de prietenii și cunoscuții săi. Spaima de virușii contra cărora lupta tatăl său a funcționat însă, astfel încît, spre sfîrșitul vieții, se spune că Marcel Proust avea un fel de mașinărie cu care își dezinfecta, cu formol, scrisorile.

În 26 noiembrie, ziua în care i-a murit tatăl (care nu-l scotea din „sărmanul Marcel“), romancierul francez a scris: „Acum binecuvîntez aceste ore de boală petrecute acasă care m-au făcut să profit atît de mult de compania tatălui meu în acești ultimi ani. Ei îmi par acum anii cei mai fericiți, cei în care am fost cel mai aproape de el“.

Cum ziceam, ca doctor, probabil că Adrien Proust a dorit ca ambii fii să-i urmeze exemplul. Dar soarta a decis altfel. Unul din ei a devenit un medic celebru, celălalt a fost toată viața un bolnav celebru.