Pe urmele unui model sacru, Mihai Măniuțiu își construiește „lumea“ în șapte povestiri, câte una pentru fiecare din cele șapte zile ale săptămânii, cele șapte culori ale curcubeului, cele șapte note muzicale, șapte trepte de acces în templul cunoașterii și „așa mai departe“. Jucându-l pe Mefisto este o lume atent construită, bijuteria unui orfevru, pentru a cărei lectură se cer calități de hermeneut, poate mai mult decât în cazul precedentelor cărți semnate de Mihai Măniuțiu. Un dans încifrat se desfășoară hipnotic pe teritoriul povestirilor, reverberând ceva din tragicul, suprarealismul și grotescul unui Gogol, al unui Kafka, din ludicul unui Lewis Caroll, din marii maeștri ai dramaturgiei, toate acestea, într-o voce originală, profund personală, așa cum poate constata cu plăcere cititorul acestor pagini de o fascinantă stranietate.
Jucându-l pe Mefisto, povestirea care deschide volumul și îi dă și titlul, are ca pol opus povestirea Avva Kanenas, cea care închide volumul. De o vibrantă frumusețe, cele două povestiri se coagulează în jurul unor teme opuse: Mefisto, respectiv, Creatorul. Două extreme care, nu doar că se atrag, dar se și potențează și se definesc, se reliefează reciproc. Lectura lor atentă aduce lămuriri, transmise, din paginile de final spre paginile de început și viceversa. Dacă în Jucându-l pe Mefisto, personajul principal este un actor, în Avva Kanenas acesta este un călugăr. Alăturate, cele două personaje invită la meditații asupra ideii de natură umană, mască și prosopon, adevărat chip al lui Dumnezeu. Ambele sunt profund histrionice, asumate pe scena lumii, interpretându-și rolul cu măiestrie. În fundal, o prezență apăsătoare, este aceea a lui Mefisto, respectiv a lui Dumnezeu, personaje principale de umbră, maeștrii păpușari. Mefisto și Dumnezeu, respectiv Marele Fabian și Avva Kanenas nu sunt decât fețe ale aceleiași monede.
Personajele lui Mihai Măniuțiu, deși, majoritatea dintre ele, cu rădăcini livrești, capătă o nouă viață, frapantă, paradoxal, prin originalitatea reinterpretării lor și printr-o ispititoare prospețime. Creionate cu finețe și evidențiate prin culorile saturate ale absurdului, acestea sunt percutante și memorabile. Fascinația pe care o exercită asupra cititorului își trage sevele din trei ilustre tradiții: spirituală, teatrală și a absurdului.
Lumile în care se mișcă aceste personaje sunt pe măsura acestora: teatrul, bâlciul, salonul de spital, cabinetul chiromantei, purgatoriul sau paradisul, zidul sau peștera.
Mitul creației este omniprezent, dezvoltat în diferite grade de-a lungul prozelor. O meditație obsedantă asupra creatorului și a creației, favorizând no man’s land-ul, punctul zero în care totul și nimicul sunt posibile. Maleabilitatea unui astfel de spațiu este descrisă cu mână sigură, făcând ca o astfel de imagine să pară facil de pus în cuvinte: „(…) zidul sau, în fine, materia în care ne bălăceam, se comprima și ne încorseta tot mai tare. De fapt, avva părea să se miște încă în interiorul zidului cu o anume lejeritate, pe mine însă mă strângea – de fapt, nu, nu mă strângea, pentru că nu se îngusta, nu se micea, însă găseam tot mai puțin spațiu în care să mă mișc ori tot mai puține rațiuni de a mă mișca, deși erau spații cu duiumul în zid, în închiderea și comprimarea lui.“ Jocul, simbolul, absurdul, mitul, livrescul nu sunt etalări narcisiste, finețea prozei nu are nimic strident, epatant. Frumoase, memorabil conturate, aceste povestiri au un mesaj ce amintește de povestirile hasimidice ale lui Costan Mândrilă, din Mesia a sosit la Vatra Dornei? Acest mesaj este transmis prin intermediul paginilor bizare, cu profunzimi și reverberații mai fine decât ale ilustrului avangardist.
Este inutil să amintim regizorul atunci când vorbim despre scriitorul Mihai Măniuțiu. Există o însușire specială ce permite omului Măniuțiu nu doar să despice firul în patru, dar și să întoarcă, la nivel abstract, intelectual, o idee, un obiect, o ființă, pe dos, pe față și iar pe dos, să o descifreze pe dinăuntru și pe dinafară, însușire de care se servește atât în lumea teatrului, cât și în cea a literaturii. Dacă în lumea teatrului este un eminent regizor, trebuie să spunem, fără echivoc, în lumea literaturii este un scriitor deplin. Vocea sa elegantă, universul onctuos al prozelor sale fac din acest Urmuz în haine de catifea un autor de raftul întâi.