În recentul său volum de versuri, Amintiri cu poduri. Poezie (Ed. Neuma, Apahida, 2021), Horia Gârbea imprimă un anumit tipic discursului său, care ține de felul cum sunt gândite scenariile poetice și cum se efectuează unele rupturi de plan printr-un contrapunct insolit. Mă refer, în primul rând, la tehnica sugestiei și la permanenta preocupare a poetului de esenţializare a mesajului. Aproape nimic nu este întâmplător şi circumstanţial în desfășurarea poematică din volum, fiindcă Horia Gârbea interpretează şi recodifică în mod reușit faptele și întâmplările surprinse din realitatea înconjurătoare. Cotidianul banal este explorat pentru bogăția sensurilor care se pot ascunde şi arăta totodată, iar marele secret ce pare a fi descoperit constă în a ști că „înţelepciune înseamnă […] să mergi de la efect către cauză“: „isao nagasaki era/ un om înţelept/ căruia adesea/ îi plăcea să surâdă/ […] înţeleptule un poet/ dintr-o ţară îndepărtată/ din europa/ a scris despre tine/ o poezie/ […] scrie că eşti un om înţelept/ şi că surâzi tot timpul/ i-au povestit tinerii/ nagasaki i-a întrebat// scrie cumva/ şi din ce pricină surâd/ nu deloc au zis ceilalţi/ despre asta nu scrie nimic// atunci e bine/ a răspuns nagasaki/ şi a continuat să surâdă“ (surâsul lui nagasaki).
Cu sau fără surâsul lui Nagasaki sau al Hiroshimei pe buze, Horia Gârbea se simte în largul său atât în lumea reală, amestecată în aceea a propriei poezii, cât şi în extensiile şi modificările ei virtuale, operate „în toate colţurile internetului“, fără niciun motiv de disconfort psihic. Și totuși, într-o epocă în care aproape orice poate fi rapid accesat, dar în chip superficial, registrul ideatic din Amintiri cu poduri. Poezie rămâne unul înalt. Autorul știe să extragă esența poetică din elemente neînsemnate şi din scene banale. Tot ce este văzut poate căpăta virtuți poetizante, situațiile descrise sunt cizelate/stilizate, iar desfăşurările narativizate sunt trecute prin filtrele unei înțelepciuni de sorginte asiatică. De altfel, instanțele cogitative au nume cu rezonanță orientală: înţeleptul zhidun, învățatul lê quát, magistrul mc đnh chi, maestrul oyama, maestrul oyama, isao nagasaki.
Dotat cu o manieră abilă în a-și construi poemele și în a canaliza atenția cititorului spre sensurile dorite, Horia Gârbea are grijă să nu compromită retoric subiecte atât de grave, precum sunt sentimentul trecerii sau rostul vieții. Stop-cadrele bine alese, poezia de notaţie şi de „stare“ conduc spre finaluri neașteptate în poe me lipsite de retorism şi de indiciile care ar putea să indice elaborarea îndelungată. Poetul ridică un fapt oarecare la putere semnificativă, apreciază corect valoarea cuvintelor, a sugestiei pe care vrea să o degaje. Fiind și om de teatru, el stăpânește cadrul desfășurării poetice şi chiar parcursul pe care îl va urma, ambiţionând la o cât mai strânsă coerenţă a tablourilor.
Definiția poeziei ar putea fi dată la un moment dat – eminescianizând mai mult – în termeni ce țin de prezența unui „înger palid cu priviri curate“: „poezia este atunci când/ serile de vară/ încep să miroasă/ intens a trecut// poezia este aceea care/ picură în pahar/ și limpezește vinul/ până îl face nevăzut// poezia este o pasăre/ care a uitat să cânte/ și devine/ chiar cântecul ei pierdut// îngerul i-a ascultat/ pe toți trei/ primului i-a dăruit/ o floare care mirosea/ a tot trecutul// celui de-al doilea/ un pahar atât de străveziu/ încât părea că nu există// celui de-al treilea/ i-a dat o pasăre mută/ și darul de a putea asculta/ cântecele ei/ aspre ca o izbire de scuturi“ (darurile). Este scuturat astfel anecdoticul suculent și se elimină tot ceea ce ar putea însemna agrest.
Înșiruirea cuvintelor în versuri este făcută de Horia Gârbea cu conștiința că numeroși alți poeți, de toate calibrele, s-au confruntat cu temele respective și că ar fi avut motive – ca în eminescianul vers – pana chiar să o fi rupt. Ce-l mâna pe el în luptă, ce voia acel apus de existență, numărând Podurile vieții sale, pe rând, și temându-se că nu le-a tras de la mal? Răspunsul este aflat la capătul dizolvării în ani, atunci când pulsația vitală intră în combustia sfârșitului: „acum am înțeles/ că dreptatea absolută/ taie ca sabia/ că o credință te poate înrobi/ că semnul egal anulează elita/ că sănătatea/ mai ales cea mintală/ e vecină cu platitudinea/ și libertatea e totdeauna/ prost înțeleasă// acum știu/ că lenea/ e dulce ca și minciuna/ când ești lăudat/ că fără violență/ nu poți face un bine/ și din nou că a-i face/ pe deștepți egali cu proștii/ e o eroare// am aflat/ că există sclavi/ mai fericiți decât/ stăpânii lor/ dar mai ales cunosc bine/ că lupta mea/ și înțelegerea/ – dar foarte târziu –/ a zădărniciei sale/ nu pot fi ocolite/ ci se numesc/ foarte simplu: viață“ (lupta mea).
Se observă la lectura volumului Amintiri cu poduri. Poezie înclinația discursivă pentru acumularea de tensiune poetică şi pentru lansarea în final a unui anumit mesaj cu tâlc. Problematica unor astfel de poeme nu este aceea a lipsei de sens, ci, dimpotrivă, a abundenţei de semnificaţii existenţiale. Autorul vede în orice îl înconjoară semne pe care se străduieşte să le descifreze. Orice amănunt, fiecare secvenţă de realitate, toate aspectele vădite şi imaginabile ale unui dat existențial sunt explorate de Horia Gârbea într-un mod minuţios, pentru a fi resorbită substanţa însăşi a faptului de viață.