Digitalizare cu orice preț?

Cum sunt profesorii în Italia?/ – Păi,… acolo nu sunt profesori. Adică sunt, dar nu sunt…; – Spune-mi, te rog, cum se desfășoară orele în Anglia?/ – Ne uitam mereu la filme. Nu făceam nimic! Am redat ad litteram două frânturi de dialog dintre mine și doi elevi, un băiat, elev în clasa a VIII-a, întors în România după ce a urmat primii ani de liceu în Italia, și o fată, elevă în clasa a VII-a, revenită în țară după ce a învățat mai mulți ani în Anglia. Foarte interesant nu este faptul că în anumite țări – oricare ar fi ele, membre și nemembre ale U.E. – nu se învață carte sau nu se învață atâta carte câtă se învață încă în școlile serioase din România, ci că elevii care au studiat măcar câțiva ani în România conștientizează pericolul de a fi, de a deveni niște ignoranți dacă se lasă instruiți în școli în care nu sunt profesori sau în care nu se face nimic. Cunosc atâtea cazuri de părinți care s-au întors definitiv în România atunci când copiii lor au împlinit 6 ani pentru ca aceștia să învețe carte. După cum cunosc foarte multe cazuri de elevi care, rupți pentru câțiva ani (ultimii ani de școală primară, primii ani de gimnaziu) de școala românească, s-au întors fără a mai putea învăța/reține ceva. Exercițiul învățării și exercițiul scrierii fuseseră anulate aproape complet prin avalanșa de imagini și prin exagerarea competențelor digitale. Ei au devenit, e adevărat, niște experți. Experți în utilizat gadgeturi, experți în căutat informații, experți în căutat și reținut imagini. Cum au devenit, în egală măsură, niște dependenți absolut de aceleași gadgeturi, de informații din surse externe, de imagini. Cântărite toate aceste expertize de niște elevi care au învățat să scrie, să citească, să socotească, deci care au învățat să învețe aici, în România, ele ajung să nu însemne nimic! Ei simt nevoia să învețe, chiar dacă aici nu au fost și poate nu vor fi cei mai buni elevi. De ce? Pentru că se simt goi, simt golul lăsat de absența cunoștințelor.

După primele săptămâni de școală i-am întrebat pe cei doi elevi la care m-am referit dacă e greu. Mi-au spus că E foarte greu, dar măcar știm ceva! Acolo aveam timp și nu știam ce să facem... Ei m-au făcut pe mine să înțeleg – încă o dată – că știința de carte te întărește și te îmbogățește oricând. Nu a fost nevoie ca eu să le spun lor aceasta! Aflaseră deja!

Ce se întâmplă însă cu elevii din România care încep să fie educați după strategii educaționale privind cadre strategice pentru cooperarea europeană… și care, fără doar și poate, mai devreme sau mai târziu, cu sau fără România educată, vor fi educați după cele mai moderne abordări pedagogice folosite la nivel global? Din acest text s-ar putea înțelege că sunt împotriva mult invocatei modernizări a școlii românești. Nu sunt împotriva niciunei modernizări atâta vreme cât efectele ei sunt pozitive, atâta vreme cât preluăm din alte sisteme de învățământ ceea ce este necesar și benefic. Dar nici nu pot blama metode, tehnici, sisteme, abordări vechi – denumite astfel doar pentru că sunt aplicate de multă vreme – dacă acestea sunt eficiente. De ce să le blamez? Ca să nu risc să fiu acuzată că sunt un profesor învechit? Sunt, deși nu sunt prea în vârstă. Noi, profesorii învechiți, le dictăm elevilor, le scriem 7-10 table pe oră, le citim, îi punem pe elevi să scrie, să citească, le dăm teme și facem ore de pregătire suplimentară, la școală, pro bono, fiindcă așa simțim că trebuie și pentru că doar așa am putea să îi învățăm cât mai multe. Tot noi îi obligăm pe elevi să fie creativi, să aibă încredere în ei, în mintea lor, în ce au învățat! Și tot noi apelăm și la tehnologie când și cât e cazul, aplicăm și metode inovatoare (nu inovative, câtă vreme termenul nu există în DEX și în DOOM2), dar și metode fără nume – fiindcă ele sunt rodul creativității noastre – metode care oricând pot primi atributul de moderne.

…Nu pentru că m-aș simți obligată să exemplific, ci pentru că simt că trebuie să rămână undeva, descriu câteva situații. Acum doi ani, la o lecție de la clasa a VII-a, i-am rugat pe elevi să rezolve un exercițiu care le solicita să descrie școala ideală. Mai mulți au scris că și-ar dori tablete, doar manuale digitale, table inteligente așa cum au văzut/aflat ei că au elevii din alte țări. Așteptându-mă cumva și la astfel de răspunsuri, am uzitat de tehnologie și i-am rugat să urmărească două-trei minute din serialul animat Garfield, episodul Invazia roboților. Acesta începe astfel. Un bătrân întâlnește pe stradă doi tineri. Au un scurt dialog, apoi intervine naratorul. Redau o mică parte: Tinerii: Cum?/ Bătrânul: 11. 3 plus 8 face 11./ T: De unde știi asta? Pe ce ai căutat răspunsul?/ B: Nu l-am căutat pe nimic. Îl știu și gata./ T: Hăăă?!…/ B: Înainte de calculatoare, smartphone-uri și tablete, noi învățam aceste lucruri. Se numesc cunoștințe./ T: Hăăă?!… Cunoștințe?!… E un program? Cum am putea cumpăra și noi unul de pe internet? […] Naratorul: În majoritatea locuințelor oamenii au devenit tot mai dependenți de tehnologie. […] Să luăm de exemplu această casă. […] Chiar dacă situația de pe Terra e neplăcută, pe alte lumi dependența de tehnologie e și mai accentuată. De exemplu, pe planeta Sprocket. În trecut avea o tehnologie asemănătoare cu cea pământeană, cu doar câțiva ani mai avansată. La fel ca pământenii, și ei se bucurau de tot confortul adus de progresul tehnologiei. […] Telefoanele lor mobile au devenit tot mai inteligente. În cele din urmă, au devenit atât de inteligente, încât și-au dat seama cât de inteligente sunt. […] După scurt timp, realitatea s-a inversat. Celor de pe planeta Sprocket le porunceau acum smartphone-urile. În curând ei s-au obișnuit să primească ordine. […]

La final le-am spus că într-un viitor apropiat, cel mai probabil, nu vor mai fi școli și nici profesori. Vor învăța dacă vor dori, ce vor dori, ghidați poate de anumite persoane, pentru a ști unde să caute informația și care este cea validă. Unul dintre elevi, un băiat inteligent și nonconformist!, a exclamat: Eu abia înțeleg la școală, după ce îmi explică profesorii tot! Cum să învăț altfel?!. Alți elevi au fost încântați atunci de această șansă.

…S-a întâmplat să vină pandemia. Școala în care predau le-a oferit elevilor și profesorilor toate condițiile necesare predării on-line. Cu toate acestea, i-am simțit pierduți pe elevi. Inclusiv pe elevii de la acea clasă a VII-a, care abia așteptau o astfel de școală. Aflați acum în clasa a VIII-a au revenit la școală pentru a se pregăti mai bine pentru Evaluarea Națională. La lecția despre distopie, după ce am citit fragmentul din Fahrenheit 451 și după ce le-am reamintit lecția în care am discutat despre școală, despre școala ideală, când au urmărit o parte din desenul animat Garfield – Invazia roboților, i-am întrebat dacă le-a plăcut școala on-line, cu tablete, cu smart phone-uri, cu manuale digitale, cu teste on-line, cu tot ce și-au dorit unii dintre ei înainte de pandemie. Mi-au spus toți că detestă școala on-line, că s-au săturat de tablete, că s-au prostit și că sunt debusolați.

…Între timp, programul România educată avansează. De pe site-ul Ministerului Educației aflăm că a fost înființată o Direcție România educată, că a fost constituit „un grup interministerial coordonat de Primul Ministru“, care are și un secretariat tehnic – grup care „va elabora rapoarte trimestriale de monitorizare a implementării Proiectului România Educatăși care a elaborat deja „12 fișe de lucru (draft)“. Fișa de lucru cu numărul nouă se numește Digitalizare. Unele măsuri propuse pentru „Domeniul prioritar de acțiune: Digitalizare“ sunt necesare, precum: „asigurarea de resurse, echipamente, dotări pentru digitalizarea școlilor“. Însă multe dintre măsuri presupun nu doar dotarea școlilor cu echipamente necesare utililizării ocazionale a unor resurse electronice, ci substituirea pur și simplu a unor forme, metode, mijloace clasice de predare-învățare-evaluare: predare preponderent (probabil până la exclusiv) on-line, teste on-line, teme on-line, catalog electronic/on-line.

Nu voi putea înțelege niciodată de unde ni se trage această aviditate de a prelua – fără cuget – tot ce ne-ar face să fim în rândul lumii… Garfield, motan deștept, îi salvează, în cele din urmă, pe pământeni, dar și pe locuitorii de pe planeta Sprocket. Pământenii revin la utilizarea cu măsură a tehnologiei, iar locuitorii de pe planeta Sprocket nu se mai lasă conduși de roboți, înțelegând că: „Tu trebuie să apeși pe buton, nu butonul să te apese pe tine!“. Noi ce vom face?!