„De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine…“ Cunoscutul răvaș de dragoste pe care, în Scrisoarea III, unul dintre fiii falnicului domn (Mircea cel Bătrân) o adresează de pe câmpul de luptă, într-un moment de răgaz dragei sale aflată undeva de la Argeș mai departe dovedește, pe lângă virtuțile literar-populare cunoscute, mari și frumoase similitudini cu a Doua Epistolă Sobornicească a lui Ioan. Epistolă adresată și ea unei misterioase Doamne. Ioan, Apostolul și evanghelistul este ucenicul preferat al Mântuitorului, ucenicul Iubirii; cel care, la Cina cea de Taină (ultima Cină), și-a rezemat tandru și cu mare alint capul pe umărul Învățătorului. Tot el este și autorul Apocalipsei biblice, ultima carte, socotită a fi de o oarecare influență gnostică. Aceasta cuprinde „mica geneză“: La început a fost Cuvântul, cât și miezul mesajului evanghelic: Ioan 3:16.
„Prezbiterul, către aleasa Doamnă și către copiii ei, pe care-i iubesc într-adevăr“ (v.1); „Și acum te rog, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie o poruncă nouă, ci cea pe care am avut-o de la început: să ne iubim unii pe alții!“ Porunca iubirii este una omniprezentă în Evanghelia după Ioan – dar și în epistolele sale; în cea a lui Pavel către Efeseni, cât și în ale lui Petru. Este, desigur, iubirea divină, necondiționată, iubirea agape, pentru că numai Dumnezeu poate iubi în mod desăvârșit, pe când sentimentele noastre sunt mai mult/mai puțin amestecate.
Misterioasa „Doamnă“ din Sfânta Scriptură – menționata epistolă – este considerată de teologi o comunitate religioasă, nu o matroană/patriciană și nici o simplă mamă creștină. Era obiceiul timpului, în primul secol al erei creștine – ne spune Tertulian (160-230) – ca și în următoarele, ca o biserică locală să fie numită cu acest apelativ; el însuși numește biserica sa, cea din Cartagina, „Doamna mamă Biserica“ Iar termenul aleasă are aici conotații strict spirituale, duhovnicești (nicidecum oculte/inițiatice) – în accepția că este alcătuită din oameni aleși de Dumnezeu, ca să alcătuiască Biserica (în același sens în care Israelul este numit „poporul ales“).
„Nu din gură, ci din carte
Că ne ești așa departe…“ Dar aceasta nu impietează cu nimic asupra similitudinii descoperite de noi: draga prințului din scrisoarea eminesciană este și ea o aleasă – aleasa lui, viitoarea mireasă. În tot Noul Testament Biserica este numită Mireasa Mirelui Christos. Îndrăgostitul de os domnesc îi grăiește fetei din carte – ca din/ca la carte (cartea de poezii a Poetului național…). La rândul lui, autorul Epistolei biblice regretă lipsa de apropiere fizică față de „doamna sa“, biserica, și comunică doar esența mesajului, păstrând extensia lui pentru momentul fast al întâlnirii față în față: „Aș vrea să vă spun multe lucruri, dar nu voiesc să vi le scriu pe hârtie și cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi și vă voi vorbi gură către gură…“ (v.12, s.n.). Astfel, amândoi epistolierii regretă depărtarea dintre ei și persoana iubită, deplorând amănuntul constrângător că trebuie să „vorbească“ în scris, iar nu gură către gură.
Urmează exprimarea dorinței celei mai arzătoare a îndrăgostitului din scrisoarea eminesciană; de ce are el nevoie mai mare pe câmpul de luptă – acolo, în iureșul bătăliei: „Te-am ruga, mări, ruga/ Să-mi trimiți prin cineva/ Ce-i mai mândru-n valea ta…“ Iar în valea iubirii toate sunt neprețuite (le cunoaștem cu toții: „Codrul cu poienile/ Ochii cu sprâncenele…“ ș.c.l.). Descoperim aici amănuntul comun, elementul de legătură care există între cele două locații, câmpul de bătaie și arealul iubitei: eternul, atotprezentul codru românesc, cu poienele și cu ramurile lui.
Miezul de foc al celor două epistole este dragostea – în cazul celei creștine, iubirea agape fiind urmată strâns de adevăr: „… pe care-i iubesc în adevăr (pe copiii Doamnei) – și nu numai eu, ci toți cei care cunosc adevărul… pentru adevărul acesta care rămâne în noi…, în adevăr și în dragoste“ (v. 1-3, s.n.); „Și dragostea stă în viețuirea după poruncile Lui“ (v.6. Aceasta ne amintește de filmul „Puterea și Adevărul“ făcut după un scenariu de Titus Popovici: comuniștii asociau cele două concepte numite de noi aici, pe când creștinii asociază dragostea cu adevărul de credință).
Mai rămâne de văzut cine era – în ambele cazuri – poștașul: „Să-mi trimiți prin cineva…“, se exprimă fiul de domn. Nu știm prea bine cum funcționa poșta în primele secole, dar credem că mai degrabă prin emisari, decât printr-un serviciu regulat. Remarcăm faptul că „prezbiterul“ (se traduce prin bătrânul, dar de fapt înseamnă conducătorul unei biserici apostolice locale) trimite scrisoarea cel mai probabil printr-un emisar, membru de încredere al comunității sale. Și, pentru că se adresează unei comunități, nu unei persoane particulare, respectiva „doamnă“/biserică are o „soră“: comunitatea creștină de care aparținea Ioan (v.13): aceasta din urmă fiind expeditoarea – iar celaltă destinatara epistolei. Dar doamna mai are și „fii“: fii, dintre care numai unii au fost găsiți că „umblă după adevăr“, adică după o învățătură curată și sănătoasă, nealterată. Ei nu săreau dincolo de învățătura adevărată – nu treceau peste Cuvânt.
Ereticii vremii sale –pe care îi are în vedere Ioan – cei care strâmbau cărările Domnului („o luau înainte“ față de ceilalți) – erau dochetiștii. Aceștia profesau și răspândeau în popor credința că trupul lui Christos era numai aparență, nu o încarnare reală; fapt care ducea la concluzia că inclusiv suferințele Sale cumplite de pe crucea Golgotei erau închipuite, un soi de teatru al umbrelor. Unor asemenea oameni nu trebuia să li se acorde nici cel mai mic credit; „nici să nu stați la masă cu ei“, se spune în altă parte. „Feriți-vă de scrijelații aceștia!“, avertizează Pavel, cu referire la semnele pe care aceștia aveau obiceiul să și le scrijelească pe corp. (Nu altfel procedeau preoții păgâni ai lui Baal și Astarte, din suita prințesei feniciene Izabela, căsătorită cu un rege iudeu, Ahab.)
Adevăratul expeditor (Fiul Tatălui). Un teatru al umbrelor
În ceea ce privește porunca iubirii, apostolul Ioan nu contenea s-o proclame: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții!“ Ca mai apoi, prin continuă repetare, porunca să se… învechească (să devină obișnuită). Ceea ce nu-l împiedica pe bătrânul apostol s-o repete mereu. Când era de peste 90 de ani – fiindcă a trăit cel mai mult dintre cei doisprezece – veneau catehumenii, mereu întrebându-l, „trăgându-l de limbă“: Mai spune-ne, părinte câte ceva, câteva din cuvintele Mântuitorului…. Iar el, gârbovit de ani, sprijinit în vârf de toiag, mereu repetându-le: Iubiți-vă unii pe alții… Iubiți-vă unii pe alții!… Dar din partea cui venea, în fapt/în ultimă analiză scrisoarea adresată alesei Doamne? „… din partea lui Dumnezeu Tatăl și din partea Domnului Isus Hristos, Fiul Tatălui – veneau acestea toate: salutări, încurajări, îndrumări, n.n. – în adevăr și în dragoste“ (v.3).
… Întorcându-ne acum, în finalul „scrisorii“ noastre la epistolia închinătoare a fiului de domn („Și zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte“), să vedem ce i-a trimis el de fapt dragei sale din depărtări – de dincolo de tinutul misterios incluzând mănăstirea Argeșului. Ce avea el de oferit, ca soldat?… „Oastea mea cu flamurile,/ Codrul și cu ramurile,/ Coiful nalt cu penele,/ Ochii cu sprâncenele...“ Versul final, subliniat de noi, reprezintă comunitatea iubirii. Amândoi îndrăgostiții erau „sprâncenați“, adică însemnați cu stigmatul frumuseții din naștere, oferindu-și la schimb această zestre nativă.
La fel ca epistolele biblice, răvașul îndrăgostitului ostaș se termină cu salutările de rigoare – urările obișnuite de sănătate: „…Și să știi că-s sănătos,/ Că, mulțumind lui Cristos/ Te sărut, Doamnă, frumos“. Apostolul Pavel avea și el obicei să le trimită „fraților“ din cele 30 de biserici fondate de el câte o „sărutare sfântă“. Iată încheierea epistolei la care am făcut referire: „Copiii surorii tale îți trimit sănătate. Amin“. Este momentul fast când bătrânul Eros devine agape.