Scriitor de limbă română

Într-o mențiune paginată înaintea Argumentului cu care se deschide Jurnalul unui scriitor (1972-2012), publicat la cinci ani după dispariția lui Nicolae Esinencu, editorul precizează următoarele: „acest volum a fost realizat în Laboratorul de cercetări literare și biobibliografice (LCLB) al Filialei (Biblioteca) «Onisifor Ghibu» a Bibliotecii Municipale «B.P. Hasdeu», Chișinău, director Vitalie Răileanu“; iar „textele manuscrise originale, aranjate în ordinea în care apar în volum, se păstrează în fondul Bibliotecii“. Dincolo de exprimarea cam pompoasă, merită apreciere o asemenea inițiativă, ca și cadrul cultural în care ea se înscrie. Literatura română contemporană, de pe ambele maluri ale Prutului și cu autorii ei din generațiile mai vârstnice, cu o operă deja încheiată și rotunjită, trebuie legată instituțional – nu sporadic – de fondurile de carte ale bibliotecilor, astfel încât să nu se piardă, cum s-a întâmplat de atâtea ori, piese valoroase, literar și documentar, ci ele să rămână la dispoziția cercetătorilor și a publicului. Asemenea laboratoare de cercetări literare și biobibliografice, indiferent cum ar fi numite, ar face puțină ordine în corpusul de texte datorate unor scriitori (fiindcă nu toți autorii importanți sunt spirite cu virtutea auto-gospodăririi, destui fiind firi mai boeme) și ar contribui, cum s-a întâmplat în cazul acesta, la realizarea unor ediții oferite apoi editurilor, spre publicare. Filiala Bibliotecii din Chișinău ar putea fi dată de exemplu și altora, pentru inițiative asemănătoare, concretizate prin volume cel puțin utile pentru cunoașterea în profunzime și în întindere a operei unui scriitor.

Desigur, pentru colegii din Republica Moldova, numele lui Nicolae Esinencu este mult mai cunoscut și mai relevant decât pentru majoritatea criticilor din România. Există, din câte îmi dau seama, un anumit cult al scriitorului dispărut, fapt observabil și în cazurile altor autori, de la Vieru la Dabija, la a căror moarte au fost funeralii naționale. Asta contrastează izbitor cu ceea ce se întâmplă de obicei la noi: la dispariția unui mare scriitor, dezinteresul public este întrecut (în jos) de cel al presei și al autorităților, cu toții având parcă treburi mai importante și subiecte mai interesante decât de a onora memoria unui creator. Dincolo de Prut există acest respect pentru valoarea literară și artistică, neatinsă de relativizare și jemanfișism, celebrată uneori prea formal, fără cenzura spiritului critic. Parcurgând paginile jurnalului de față, observăm toate aceste caracteristici „macro“, atât în modul în care este gândită și realizată ediția, cât și în scrisul propriu-zis al lui Nicolae Esinencu. De exemplu, la finalul volumului este dată o listă cu Note și comentarii: persoane, instituții, locuri, cărți, „în ordinea apariției în text“. Folositoare prin rezumatele biobibliografice ale unor Alexandr Mejirov, Andrei Lupan, Emilian Bucov, Petru Cărare ș.a., lista se expandează inutil pentru a ne lămuri și cine au fost Marx, Stalin, Hitler (!) ori Nichita Stănescu, Breban; sau pentru a ne face părtași la informația că Riga este „capitala Republicii Letonia“…

jurnalul este organizat de Vitalie Răileanu și colaboratorii săi (Lidia Kulikovski, Ludmila Șimanschi, Marin Postu) pe capitole tematice și, acolo unde a fost posibil, în ordine cronologică. Dar în aproape toate capitolele apare material excedentar, ca la un clasic absolut la care ediția trebuie să fie exhaustivă. În loc de a opera o selecție critică, editorii au preferat juxtapunerea de pagini, unele mai convingătoare, altele mai puțin. Iată, în al doilea capitol, o rafală de fragmente exclamative în legătură cu Eminescu, nejustificate prin vârsta emitentului (în 1972-73, Esinencu avea peste 30 de ani), ci ilustrând un stil bombastic în corespondență cu un mod emfatic de gândire: „Mă gândesc: Eminescu se putea naște numai pe Pământ. Mă gândesc: Eminescu se putea naște numai printre stele!“ (p. 23). După această cogitație, Esinencu revine asupra subiectului Eminescu, în același fel bombastic, fără autocenzură, fără un minim control al aprecierilor și al limbajului utilizat: „Suntem foarte datori luminii lui Eminescu, încărcați de datori suntem față de lumea Eminescu. Printre multele obligații pe care le avem, mai avem una și anume: să-i facem un monument de la pământ până la cer! Din lumină!“. Pe pagina următoare, micul delir continuă, și încă în formă agravată: „Niciun poet de-al nostru încă, de la Eminescu încoace, n-a cântat cu gura pe deplin deschisă!“. Sau: „La Eminescu, frumos însemna subțire, fin. La contemporanii noștri, noțiunea de frumos s-a tradus în gras, solid!“. Urmărindu-l pe bietul Eminescu, Esinencu îl caută și îl găsește și-n folclor: „Dacă în folclorul nostru se pomenește pe undeva de Eminescu? Da! Făt-Frumos!“ (p. 30). Tot capitolul al doilea este așa; și el ar fi putut să fie „scuturat“ de asemenea contribuții care fac deservicii și lui Eminescu, și lui Esinencu, prezentându-ne numai câteva, ca mostre de entuziasm apologetic, iar nu 15 pagini de eminescolatrie. În schimb, în finalul capitolului al șaptelea, așa cum l-au gândit editorii, Esinencu se va arăta foarte critic cu toți scriitorii de la generația lui Vieru încoace. Căzând pe alocuri în vulgaritate, el își arată deodată exigența, negăsind valoare literară timp de trei-patru generații: „Să luăm generația lui Vieru: câți s-au învârtit în jurul lui? Și cine numai nu i-a ținut nădragii? Dar ce s-a ales din ei? Care să mai fie mare scriitor pe acolo? Care?“; „Să luăm 80-iștii – și care e mare scriitor pe acolo? Care? În grup poți trage o horă, fie și Hora Unirii, dar să zămislești un scriitor niciodată. Eu m-am născut fără generație și am să plec fără generație. Acum se vorbește mult despre generația 2000-lor. Care se bate în piept pe-acolo că-i mare scriitor? Care? Să se vorbească!“ (p. 169). Abia ultimul alineat salvează pagina, fiind emoționant: „Eu am venit singur și-am să plec singur“. Emoționează, de asemenea, o notă de subsol referitoare la o scurtă poezie cu care se deschide capitolul ultim al cărții. Poezia se intitulează Cub de liniște și nu e cine știe ce, însă nota o pune într-o altă lumină: „Text rămas în mașina de scris a lui N. Esinencu“.

cel mai bine scris și cu informații prețioase sub raport documentar este capitolul al șaselea, Frământări politice la Uniunea Scriitorilor (1988-1989), unde vedem, live, lupta scriitorilor noștri din – pe atunci – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească pentru limba română, grafia latină și pentru ieșirea de sub tutela administrativă, culturală și lingvistică a Uniunii. De fapt, sunt două Uniuni: una mare, „măreață“, ca să folosim epitetul consacrat, Uniunea Sovietică; și una „mică“, dar atât de importantă pentru apărarea specificității identitare: Uniunea Scriitorilor la care Esinencu a fost secretar, asistând ca insider la episoadele puse pe hârtie în jurnal. Întâlnirile lui succesive cu diferiți secretari de Partid (majusculă obligatorie în context, Partidul fiind unic), la un nivel tot mai înalt, arată nu numai dârzenia lui Esinencu și a comilitonilor săi, ci și inteligența lor în „negocieri“ dificile pentru cauza identității naționale apărată de Uniunea Scriitorilor. Și atunci, ca în atâtea alte situații similare, unii scriitori s-au „fofilat“, alții au condiționat semnarea unui document de semnăturile altora, alții au jucat „la două capete“; însă majoritatea (și efortul lui Esinencu, printre alții, de a o constitui) a fost de partea dreptății identitare. Sunt episoade foarte importante pentru a înțelege felul în care s-au petrecut lucrurile înainte de revoluțiile anticomuniste din 1989 și desființarea Uniunii Sovietice din 1991. Curajul acestor scriitori printre care s-a numărat și Esinencu a fost apreciabil, iar capitolul este de interes nu numai pentru literați, ci și pentru istorici. Să vedem ce s-a întâmplat la un moment dat în sala de ședințe a Comitetului Central, unde se aflau „nouă secretari ai Comitetului Central al Partidului Comunist al Republicii Sovietice Socialiste și nouă secretari ai Uniunii Scriitorilor din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească“: „În prezidium – Primul secretar al Partidului Comunist Grosu și Primul secretar al Uniunii Scriitorilor I.C. Ciobanu. Problema aceeași – frământările politice de la Uniunea Scriitorilor. Vorbește și tot lovește Primul secretar al Partidului Comunist Grosu. Dă în stânga, dă în dreapta, dă mai multe, pocnește înainte și pocnește direct în frunte. Că vom răspunde, că vom fi rău pedepsiți… Loviturile lui durează, mă uit la ceas, mai bine de o oră.“; „Primul secretar ne mai plesnește încă niște perechi de palme, se așază, cuprinde sala cu privirea și întreabă: – Cine dorește să vorbească?

Dumnezeule, la așa ceva nu mă așteptam nici chiar eu. Ciobanu nostru, deodată, ridică mâna, trece la tribună și unde începe să trântească cu pumnul în tribună și să strige la secretarii Comitetului Central. – Foame a fost? A fost. Recunoașteți… A fost foame organizată, în rezultatul căreia au murit zeci de mii de oameni din Moldova.

Secretarii Comitetului Central speriați se uitau zăpăciți la Primul lor, iar Primul lor se uita speriat la I.C. Ciobanu.“ (pp. 131-132).

Să închei cronica la jurnalul amestecat al lui Nicolae Esinencu pe această notă. Iată o filă din ­tr-o carte a onoarei de a fi scriitor de limbă română.