Defecte personale, defectele celorlalți

Personalități ale vieții publice de la noi vorbesc despre statul eșuat și despre direcția greșită în care ne îndreptăm. Dacă lucrurile nu merg bine, ce anume credeți că ne ține pe loc ori chiar ne trage înapoi?

Concret, am vrea să vă propunem un exercițiu de luciditate și de sinceritate, rugându-vă să ne vorbiți despre defectele pe care le descoperiți la oamenii din jurul dumneavoastră, la cei care compunem acest popor.

Dar, pentru ca evaluarea dumneavoastră în privința altora să fie convingătoare, vă rugăm să începeți cu o evidențiere a propriilor dumneavoastră defecte, profesionale, în primul rând și, eventual, mai larg umane.

Anchetă realizată de Daniel Cristea-Enache, Cristian Pătrășconiu

 

Adrian ALUI GHEORGHE

După ce ai trecut binișor de miezul vieții, îți este mai la îndemână să îți evaluezi calitățile drept defecte și defectele drept calități. De fapt, toate căile greșite pe care mergi într-o existență te duc pe un drum numai al tău, așa cum toate ratările, toate amăgirile, toate dezamăgirile, toate autoamăgirile, toate cedările etc. îți rotunjesc ceea ce s-ar numi personalitatea. Nu am făcut excepție, mi-am supralicitat defectele adesea, căutând, în același timp, ca între viața publică și viața privată să nu fie mari diferențe comportamen ­tale. Relația cu poporul din jurul nostru? După ce te-ai născut român și ai și căpătat conștiința acestui fapt, îți e greu să mai devii francez, german, spaniol sau etiopian. Mă bazez și pe ce spunea un moralist de-al nostru, interbelic: „Dacă prin- tr-o calamitate poporul român ar dispărea și ar veni altă populație pe aceste locuri s-ar transforma tot în poporul român.“ Să fie o fatalitate ? Și iarăși mă întorc în interbelic reluând, pentru frumusețea tânguioasă a discursului, un fragment din C. Rădulescu-Motru: „Va veni momentul când cetăţeanul român îşi va pune odată în forul conştiinţei sale chinuitoarele întrebări: pentru ce trăiesc? Care este menirea existenţei mele? Pentru ce o patrie română, când sufletele acelora ce o compun nu se aseamănă între dânsele prin nimic ideal, ci numai prin apetituri josnice? Când religia strămoşească e batjocorită de primul politician reformator? Când şcoala este un câmp deschis în care se experimentează toate elucubraţiile citite prin cărţi? Când arta naţională e dispreţuită sau scoborâtă la rolul de excitant pentru erotici? Când viaţa politică este un imens turn al lui Babel unde fiecare îşi vorbeşte limba pasiunilor şi intereselor sale? (…) Va veni momentul cînd cetăţeanul român se va întreba: de ce român, şi nu francez, neamţ sau englez? În numele cărui interes superior mi se cer mie, ca cetăţean român, sacrificii şi obligaţiuni? La realizarea cărui ideal contribuiesc eu cu activitatea mea stoarsă şi chinuită de minciunile convenţionale ale unui politicianism parazitar?“

Din observațiile mele directe, constat că trăim în patria noastră în miezul unui front pe care se dă o luptă aprigă între general și particular.

Da, lupta dintre general şi particular în România capătă, pe zi ce trece, forme dramatice! România este, în general, o ţară iubită şi apărată. În particular nu depistezi cam cine o mai iubeşte şi cine o mai apără. Orice politician este, în general, mare patriot. În particular de mult nu-şi mai ţine copilul la studii în ţară, nu-şi mai face concediul în „mizerabila“ Românie, nu se mai urcă în maşină autohtonă. În general politica e bună, face referiri şi la condiţia omului, se orientează şi spre viitor. În particular politica e o chestiune de clan, aplicarea ei în plan concret se face după cum îi tună afacerea vreunui ixulescu. Suntem, în general, un popor mândru. În particular ne îmbrăcăm la kil, aşteptăm pomana străinului, avem cei mai mulţi cerşetori din Europa. În general românul îşi iubeşte familia, se dă în vânt după prunci. În particular avem cei mai mulţi copii abandonaţi de pe continent. În general avem şi justiţie. În particular, luând caz cu caz, nimeni nu mai face dreptate în ţara asta. În general românii speră s-o ducă mai bine, de la an la an. În particular fiecare constată, de la an la an, că o duce mai prost. În general avem o ţară frumoasă. În particular avem o ţară poluată în aer, în ape, în sol, gunoaiele sunt purtate de vânt peste tot ca nişte jalnice steaguri. În general suntem un popor creştin, tolerant, ospitalier. În particular avem un număr impresionant de criminali, mulți străini nu prea mai vin în România fără emoţie. În general românul nu moare de foame. În particular sunt o mulţime de drame în jurul unei bucăţi de pâine. În general românul e cinstit. În particular fură de stinge. În general românul munceşte. În particular n-are nicio motivaţie s-o facă, la noi nu s-a inventat plata pentru muncă. În general suntem optimişti. În particular, zice-se, e vorba doar de (o vinovată) inconştienţă.

 

Hanna BOTA

Sunt leneșă. O lene care alternează cu perioade de hărnicie frenetică și activitate, care mă aruncă în tot felul de proiecte. Deoarece am crescut într-o familie în care hărnicia a fost o trăsătură dominantă și foarte apreciată, lenea părea păguboasă și respingătoare, iar eu luptam cu înverșunare s-o înving, simțindu-mă vinovată pentru orele de reverie, picoteală sau pur și simplu statul cu mâna în sân; un „nefăcut nimic“ care și acum trece deseori în amânarea lucrurilor, în procrastinare, dacă e să fim în consensul expresiilor folosite mai nou.

Sunt necompetitivă, ne combatantă și nepolemică. Lip sită de ambiții, sunt gata să-i las pe alții să câștige. Nu-mi susțin punctele de vedere cum s-ar aș tepta lumea, nu mă lupt pentru poziții, nu ies în stradă să rezolv lucruri, nu susțin „adevăruri“ cu orice preț. Lumea asta a bătă lii lor purtate la vedere mi se pare in fan tilă. Dacă cineva mi-ar ur mări doar activitatea „la vedere“, nu și pe cea interioară, ar putea spune că sunt neimplicată. Sigur, asta nu înseamnă că nu pierd „poziții“ în detrimentul unora mult mai puțin dotați, dar mai competitivi, regulile concurenței mă scot adesea pe linie moartă, dar tot nu-mi vine să mă arunc în vâltoare.

Și da, îmi recunosc o anume inconsecvență. Adică, dacă mă apuc de-o treabă, pot s-o las neterminată dacă pe parcurs realizez că nu e ceea ce trebuie să fie, că nu e ceea ce m-am așteptat. Îmi recunosc fără probleme vina de-a fi greșit drumul și mă opresc. Termin lucrul doar dacă sunt implicați și alții și ar avea de suferit, dar de obicei, las întotdeauna o ușă deschisă ca să pot s-o șterg; libertatea mi-e mai prețioasă decât părerile altora, decât stima lor vizavi de activitatea mea. Am renunțat să mai fac ce-mi cer alții, dacă nu e și ceea ce-mi doresc eu.

Cum pot trăi oare cu atâtea defecte? Cu timpul, am învățat să le recunosc și să le integrez pentru a le transforma în aliați. Depinde de definiția pe care le-o dau. Așa că lenea a devenit contemplare: cât timp mă cuprinde, caut să mă folosesc de ea pentru a împlini lucrări interioare, știut fiind faptul că-n acele momente nu sunt în stare de activități energofage. Iar în interior e o lume mereu fascinantă, scot de acolo ceea ce-mi trebuie pentru scris. Și dacă tot nu sunt în competiție cu alții, am priceput că singura cu care e nevoie să lupt pentru a mă depăși zi de zi sunt eu, pe ceilalți îi las să-și ocupe locurile râvnite, eu îmi am locul meu în competiția cu mine însămi. Am acceptat responsabilitatea asupra ființei și devenirii mele. De aici o mare libertate de a fi eu însămi, dincolo de comentariile din jur. A-ți recunoaște slăbiciunile nu e vulnerabilitate, ci abia acolo începe puterea și creșterea, îmi zic.

Poporul meu? Așa cum indivizii, au și popoarele profilul lor psihologic și gradul lor evolutiv. Asta pot s-o spun și pentru că m-a interesat subiectul, am călătorit și studiat popoare mult mai puțin evoluate, ca vanuatezii din Pacificul de Sud, de pildă, descoperind o serie de trăsături care arată stadiul lor incipient, care nu are nimic negativ, ci este pur și simplu un fapt: așa cum individul nu se naște matur, ci trece prin multiple stadii, la fel și națiunile. Poporul nostru e încă imatur emoțional și cu intelectul încă nedezvoltat suficient; aici ne-au „ajutat“ și istoria și geografia: așezați între două continente, am suferit cotropiri, invazii, decapitări, sisteme torționare, autodecapitări, exoduri, așa că, de câte ori „lăstarul“ se ridica, urma un ceva care frângea, îndoia, alunga, schilodea, călca în picioare, ca procesul creșterii să fie luat iarăși de la capăt. Rezultatul? Suntem un popor care ne plângem în loc să ne bucurăm, ne lamentăm mai mult decât apreciem, savurăm distrugerea mai mult decât construirea, subliniem mai mult moartea decât viața, ne jelim mai mult decât cântăm frumosul, distrugem mai mult decât punem la loc, preferăm să ne strecurăm aplecați decât să mergem drept. Dacă un semen de-al nostru are o reușită, nu-l ajutăm să urce mai sus, ci, invidioși, îl tragem înapoi în turmă. Încă n-am învățat să-i susținem pe cei valoroși, conștienți că urcarea lor e urcarea noastră a tuturor. Cu cât mai sus unii, cu atât mai sus cu toții.

Ceea ce e de observat în trăsăturile poporului meu este că ne aflăm prea jos în piramida nevoilor lui Maslow, abia supraviețuim, e zona în care există dușmănie, luptă, respingere, așa că nu ne putem aștepta la colaborare, apreciere, stimă de sine echilibrată, darămite la autodeterminare, dezvoltarea spiritului, ceea ce ar presupune vârful piramidei. Nu mă refer la indivizi, sunt unii care trăiesc în vârf, ci la masă, ca medie. Iar de acolo, de jos, ni se aleg și conducătorii, căci prin vot, acesta fiind al tuturor, oamenii aleg după propriul lor nivel. Așa că avem o conducere mediocră, beligerantă, egoistă, individualistă, hrăpăreață, care încă se manifestă ca la baza piramidei, cum spuneam. Nici măcar nu am ce reproșa, nu-i poți cere orbului să vadă. Îi poți cere să-și recunoască cecitatea și să se lase condus de cel care vede, spre propriul său bine. Căci altfel, groapa ne așteaptă, așa cum ni s-a atras atenția acum două mii de ani: „când un orb călăuzește pe un alt orb, amândoi vor cădea în groapă“. Nu te poți vindeca fără să-ți recunoști starea, conștientizarea e primul pas. Abia după ce integrezi starea de fapt, poți spera să schimbi situația. Dar în ancheta aceasta nu e vorba de soluții, aici e vorba să ne recunoaștem slăbiciunile. Or, pasul acesta e deja unul foarte bun, e baza de la care putem urca spre vindecare

 

Daniela CRĂSNARU

Defecte? Sau ce nu-mi place la mine? O mulțime de lucruri. Mici sau mari spaime nejustificate (zic unii), ezitări, neîncredere în forța care mi-a mai rămas. De fapt, cel mai mare defect (iremediabil) e vârsta. Că și vârsta asta e un defect, nu o șansă. M-am înțelepțit? Nici vorbă. Aș greși ca la 20, 30, 40 de ani. Cu voioșie, fără să mă gândesc la urmări, fără să calculez consecințe cu prea mare acuratețe. Teama mea a fost să nu greșesc altora. Cu mine am făcut ce am vrut, ce m-a dus capul, dar mai ales inima. Dacă n-aș avea niște cărți cu poezii care să-mi amintească de zbuciumul din aortă, aproape că n-aș crede că eu sunt aceeași ființă cu aceea de acum mulți ani.

Printre multe cuvinte apărute (revigorate) după 1989 e empatie. Înainte de 1989 nu-mi amintesc să-l fi folosit. Eram mai miloși, mai cooperanți, mai solidari cu suferința altora, mai sensibili. Dar n-aveam cuvântul. Sigur, era în DEX, dar nu-l foloseam. Acum îl folosim cu asupra de măsură, dar nu mai are substanță, nu mai conține nimic. E doar cuvântul gol de tremurătoarea, sensibila lui substanță. Un cuvânt care și-a anulat propriul conținut. A rămas sec, trist, derizoriu. De aceea cu atât mai folosit. N-are valoare adăugată. N-are valoare. Doar statistic e în top.

Ce ți-e și cu topurile astea! În topul defectelor noastre e lipsa spaimei de ridicol. Nu ne mai jenăm de multe lucruri, dar primul de care nu ne mai temem e ridicolul. Tropăim dezinvolți printre adjective depreciative, ne gratulăm cu injurii suculente. Azi. Că mâine ne luăm în brațe, țoc-țoc pe ambii obraji pe care abia îi pălmuiserăm.

N-am cum să fac o anamneză a ridicolului, mă depășește amploarea lui de azi. Mă simt fără putere și să râd și să plâng. Și nici neutralitatea nu mi-e la îndemână. Să ies la aer, să fac o plimbare până în Piața Endependenți, unde se pun beculețe de sărbătoare, unde unii și alții, pe obrajii recent pălmuiți, aplică suave pupături, coane Iancule. Că bine ai mai zis, monșer!

 

Daniel CRISTEA-ENACHE

Despre defectele românilor (ca și despre calitățile lor) am scris zeci de pagini în Cinematograful gol, așa că acum mă voi focaliza pe defectele mele.

Când eram mic, prin clasa a II-a, după ce am spus de vreo două-trei ori în conversațiile celor mari „bine, dar“, aceștia m-au suspectat de inteligență și m-au încurajat să-mi exercit spiritul disociativ. Însă când lumea așteaptă de la tine să spui „bine, dar“ și să continui cu ceva deștept, nu iese decât rareori…

Am spus o dată la o masă „bine, dar“ din reflex, și mi-am dat seama imediat că habar n-am ce să mai zic, așa că am continuat cu o întâmplare de la școală din ziua aia. Adulții m-au ascultat cu interes prefăcut, iar apoi au revenit la discuțiile lor plictisitoare despre cărți și filme din care nu înțelegeam o iotă. Disecau la infinit o scenă din nu știu ce film rusesc de artă pe care nu-l văzusem, eu fiind fan Rambo pe atunci.

Bine, dar ce voiam să zic?

Voiam să zic că pentru orice eventuală calitate a mea pot găsi cel puțin un defect asociat cu ea, o hibă, o lacună, o limită, a mess.

Sunt generos, e adevărat. Bine, dar n-am muncit niciodată cu brațele, n-am prestat muncă grea, fizică, nu cunosc valoarea bănuțului muncit cu sudoarea frunții.

Sunt bun, OK. Bine, dar m-am făcut critic literar și am produs suferință unor autori pe care i-am criticat. O dată am criticat cartea unuia și el a murit după o săptămână. M-am simțit ultimul om.

Sunt empatic, atent la oameni. Bine, dar e timpul să recunosc că unii pisălogi mă plictisesc îngrozitor și nimic, dar absolut nimic din ce vor ei să-mi spună nu mă interesează. Pe telefon am niște contacte la care am scris: Idiot 1, Idiot 2, Idiot 3, până la Idiot 6. Așa se comportă un om atent la semenii săi? Halal empatie.

Mi-am făcut, de bine – de rău, o carieră și am muncit mult pentru asta. Bine, dar de 9 (nouă) ani am tărăgănat să-mi iau abilitarea, pierzând însă sute de ore să mă joc ca un tembel la Age of Empires, să fac recorduri. Cu astea mă fălesc eu în loc de abilitare luată: cu recorduri la Age of Empires. Aici, dialectic, inconștientul din mine adaugă: bine, dar chiar e greu să faci record la AOE, luptând cu computerul pe nivelul Hardest.

Am făcut multe fapte bune, de acord. Bine dar de câte ori m-am lăudat cu ele? De câte ori am fost în linia unei personalizate virtue signaling, făcându-mi imagine cu ceea ce trebuia să rămână între mine, beneficiarul faptei mele bune și Dumnezeu? Scriu mulțumitor. Bine, dar alții scriu sclipitor. Citesc destul de mult. Bine, dar alții citesc și mai mult. Sunt uneori simpatic. Bine, dar alteori sunt extrem de antipatic. Sunt modest. Bine, dar unii mă consideră arogant. Sunt demofil. Bine, dar mă laud cu strămoșii mei nobili, de parcă aș avea eu vreun merit că au fost ei nobili. Sunt de dreapta. Bine, dar sunt și de stânga. Sunt conservator. Bine, dar sunt și politically correct. Nu sunt snob. Bine, dar când cineva nu folosește pe la Acuzativ mă uit la el sau la ea ca la un criminal al limbii române. Zău, asta ar trebui să mă intereseze la un om, dacă folosește nenorocita aia de prepoziție – sau dacă e un om bun? Am slăbit printr-un efort de voință. Bine, dar apoi m-am îngrășat la loc. Sunt milos. Bine, dar când i-am criticat cartea omului care a murit după o săptămână, unde era mila mea?

Unii zic că am multe calități. Bine, dar eu spun că am și mai multe defecte; și am pretenția că mă cunosc puțin mai în profunzime decât cei care mă laudă. Nu că cei care mă înjură vârtos m-ar cunoaște mai bine decât cei care mă laudă deșănțat. Orice ar afirma despre mine, și unii, și alții, eu voi spune „bine, dar“ și voi demonstra contrariul.

Acum sper că sunteți mulumiți, adulți minunați din copilă ria mea, de felul în care am folosit „bine, dar“. Vă puteți întoarce la disecarea scenei din filmul rusesc de artă, acolo în Rai, unde e atâta timp, atâta timp, că orele din Rubliov trec prea repede…

 

Vasile DAN

Despre defectele altora, da, putem vorbi. Chiar cu plăcere. Unii și-au făcut din asta o profesie, bunăoară ziariștii. Alții un reflex moral: moralistul de serviciu ce te dojenește cu degetul arătător al mîinii drepte, superior, îngăduitor. O fac întremați cu marile lor calități personale: de caracter în primul rînd, unul fără cusur. Defectele proprii sunt bine dosite în conștiința noastră ca niște rufe murdare nedate încă la spălat, dar cu care ne obișnuim într-atît încît devin identitare în ochii celorlalți.

Sîntem mai degrabă un cumul de slăbiciuni pe care, toată viața, ne străduim să le convertim în puteri valide. Succesul în viață constă tocmai în această metamorfoză. Eu, ca să nu fug de întrebare, sînt un timid intratabil. La emoție îmi paralizează limba. Vorbesc stîlcit, dezarticulat și confuz. Repezit. Sînt uneori un fricos copleșit de pericole dacă nu imaginare atunci măcar dintre cele din categoria ambiguu numite „a face din țînțar armăsar“. Sînt ipohondru. Sînt credul în sens periculos. Cred dintruna pe celălalt. Am o candoare restantă: celălalt chiar dacă mi-a pricinuit un mare rău, ori m-a turnat la o, să zicem, „instituție“ (care văd că e una perenă, metafizică la români), a făcut-o „ fără să vrea“ sau „ fără să-și dea seama de consecințe“.

Nu cred în defectele-etichete, specifice ale unui popor întreg. Bunăoară românii sînt hoți. Defectele sînt mai ales personale, au explicații ereditare, psihologice, de proastă educație, de pseudocultură (care e mai rea decît lipsa culturii), de medii sociale sau familiale etc., etc. O societate, da, poate fi temporar istoric minată de enorme, catastrofale defecte: politice, economice, religioase, alimentare (droguri, alcool etc.). În fine, o societate nu doar evoluează, progresează, se emancipează, ci dă și înapoi. Uneori cade, pur și simplu. Societatea românească din interbelic, de exemplu, era, după mine, mai evoluată, mai echilibrată cultural, moral, mai așezată în structuri interne, de la familie în sus, decît cea de acum, mai funcțională cu un cuvînt.

România de astăzi este o țară profund traumatizată. Am ieșit din lagăr direct într-o lume bezmetică, a libertății neasistate. Avem reflexul condiționat al lui „să ni se dea“. Am trecut direct la practica: „cine poate mănîncă, cine nu rabdă“. Dintr-un popor conservator sedentar în spațiul lui milenar de etno-geneză (carpato-dunăreano-pontic) am devenit cel mai migrator neam european pe timp de pace. Politica, în variantă democratică, am înghițit-o pe nemestecate. N-am digerat-o bine și ne provoacă profunde disfuncții în intestine. Nu ideile contează în viața publică, ci insațietatea pentru putere a omului politic. La Putere ori în Opoziție nu avem partide politice, ci organizații dubioase cu idei mai degrabă oculte, de interes personal, de bandă, sau de grup, sau de generație, sau etnice. Binele public n-a fost încă descoperit de români ca idee salvatoare.

 

Nichita DANILOV

Dacă am dori, într-adevăr, să facem un exercițiu de luciditate prin metoda reducerii la absurd și să vedem tarele societății românești, coborând cu logica în abis treaptă cu treaptă, am putea ajunge la concluzia că societatea în ansamblul său nu poartă nici o vină pentru haosul și degringolada pe care le trăim, și că această vină ne aparține nouă, societatea nefiind altceva decât o reflexie a frustrărilor și a răului acumulat în noi.

Spuneam cândva că România ca națiune, indiferent de timpul când ne raportăm la ea, pare ieșită din opera lui Caragiale și că toate personajele de acolo se regăsesc, într-un fel sau altul, atât în viața noastră politică și culturală. În acest sens, dacă vrei să faci o trecere în revistă a tarelor tale de caracter, ar trebui să iei rând pe rând personajele ce umplu paginile autorului Scrisorii pierdute și să vezi personajele în care te regăsești într-un fel sau altul. Eu, de pildă, nu pot întruchipa cu nici un chip pe Cațavencu, nici pe Tipătescu, nici pe Trahanache sau pe Pristanda. Nici pe Mitică, nici pe Rică Venturiano, nici pe Nae Ipingescu, nici pe Brânzovenescu, nici pe Farfuridi, și nici pe Cetățeanul turmentat sau pe Crăcănel.

Desigur, aceste personaje nu le găsim chiar la tot pasul în societatea românească. Sunt însă momente când ele dau buluc în viața noastră publică, unde suferă, din pricina contagiunii sociale, neașteptate metamorfoze.

În ce sens?

Iată în ce sens: să luăm, de pildă, pe cetățeanul X și să-i urmărim evoluția. Acasă cetățeanul X e un om minunat. Își iubește soția și copiii, și are grijă de părinți. E în relații mai mult decât amiabile cu vecinii de scară și chiar cu aproape toți vecinii din cartier. Desigur, omul mai calcă și pe delături, iar atunci când bea pe terasă un păhărel în plus devine cârcotaș. Dar același cetățean urmărit la locul unde își desfășoară activitatea are un cu totul alt comportament. Miticismul său incipient din viața de familie, găsind un sol prielnic, proliferează la locul de muncă. Aici micul cârcotaș de la cârciumă se transformă într-un alt fel de cârcotaș, provocându-și colegii de birou la fel de fel de discuții, pentru a-i turna mai sus. În relațiile cu colegii de muncă, cetățeanul X e un om foarte plăcut, e plăcut și în compania șefilor, pe care-i perie din când în când, aducându-le la cunoștință, așa în treacăt, și opiniile pe care le au subordonații despre ei. Miticismul este însă o simplă treaptă pe care o urcă personajul X în evoluția sa. Căci, dacă se întâmplă ca acest cetățean pe cât de amabil, pe atât de inofensiv în mediul său să fie propulsat primind să joace un rol în viața publică, devenind, să zicem, o funcție pe scara ierarhică a unui partid, zelul său nu va mai avea stavile, și dintr-un Mitică pricăjit și cârcotaș, el se va transforma, dacă se va ivi ocazia, într-un Cațavencu de nestăvilit. Doriți cumva, să vă dau un exemplu?! Rareș Bogdan.

Eu, unul, în general, am oroare de astfel de metamorfoze ce se petrec în preajma mea, dar asta nu înseamnă că nu mă contaminez de ele. Mi-e greu, desigur, să mă transform într-un demagog de școală mai veche sau mai nouă. Simt însă că necuratul mă încearcă și visez și eu câteodată să mă cațăr cât mai sus pe scara socială. Din fericire însă mă trezesc la timp și revin cât de cât cu picioarele pe pământ. Cunosc însă o groază de personaje care îl întruchipează pe Nae Cațavencu, pe Pristanda și chiar pe dl Marius Chicoș Rostogan. Le-am întâlnit aproape în carne și oase, și fiecare din aceste întâlniri și-au lăsat adânc întipărite amprentele în conștiința mea. Într-un fel sau altul răul văzut în ceilalți mă apără de răul ce sălășluise în mine. De pildă unul din defectele mele e că nu pot fi patetic, fiindcă patetismul, după mine, te împinge în zona ridicolului. Cu sau fără voia ta intri în pielea lui Cațavencu sau a lui Brânzovenescu. Nu pot să fiu însă nici obedient, cu atât mai puțin lingușitor. Desigur, nu pot să spun că nu am încercat. Am încercat, dar de fiecare dată, atitudinea mea lingușitoare suna a gol. Efectul scontat era invers decât cel propus.

Lingușitorii, sunt, desigur, o specie aparte. Mulți se nasc cu harul ăsta. Alții îl dobândesc în timp, depunând un oareșicare efort. Alții chiar dacă ar face exerciții zilnic în fața oglinzii, la prima ieșire în viața publică dau chix. Unii au talent, dacă nu cumva chiar geniul lingușelii, alții însă sunt lipsiți cu totul de acest har. Dar asta nu înseamnă că sunt cu totul curați și pot fi absolviți de orice vină. Nu, am întâlnit oameni care nu sunt lingușitori, dar au un suflet mult mai abject decât lingușitorii. Și am întâlnit și lingușitori cu suflet minunat, pentru care lingușeala a devenit aproape o virtute, iar harul pe care îl posedă îi face să devină adevărați virtuozi.

La fel se întâmplă și cu obediența. Și aici, dacă nu ai fost înzestrat de la natură cu acest har, orice efort se duce pe apa sâmbetei.

Nu-mi dau seama de proporția care există în societatea noastră între cei obedienți și oameni, să zicem, integri. Probabil că numărul celor obedienți e mult mai mic decât cel al oamenilor cât de cât onești. Problema e însă că la noi obediența se manifestă nu atât la nivelul individual, cât la nivelul masei, propagându-se și în sus, dar și în jos. Istoria ne-a învățat să stăm mereu cu capul plecat în fața stăpânilor și atunci când am devenit stăpâni, obiceiurile moștenite de-a lungul vremii ne-au determinat să ne comportăm ca niște slugi.

Obediența funciară a clasei noastre conducătoare își are adânc împlântate rădăcinile în vremurile de mult apuse, când peste aceste ținuturi minunate, deal-vale-deal, au trecut valuri de popoare migratoare. Dar și în vremurile când am stat sub papucul otoman. Miticismul însă a apărut ceva mai târziu, în Epoca Fanariotă, proliferând și în perioada Revoluțiilor din 1948, și în epoca Unirii, în vremea Principatelor, dar și în timpul României Mari. Nu l-au putut ucide nici războaiele mondiale, nici ocupația sovietică și nici căderea comunismului. Miticismul pentru noi a devenit o marcă, un brand de țară, un rău necesar fără de care nu am putea exista ca națiune.

El ne dă impuls să ne agităm mereu în gol, menținându-ne pe linia de plutire. Fără miticism, viața noastră ar deveni mult mai searbădă decât e acum și decât a fost vreodată.

Vorbind despre forța binelui și forța răului ce se luptă în societate, Dostoievski afirma că întotdeauna va învinge partea răului, căci dacă ar învinge binele, orice societate s-ar destrăma. Și asta deoarece întotdeauna în societate – în orice fel de societate și în cea croită după model franțuzesc, și în cea croită după model nemețesc – înving oamenii care nu au scrupule și care nu-și pun probleme morale. Moralitatea, în viziunea lui, vorbesc de Dostoievski, e o farsă. Un bal mascat plin de măști, în spatele cărora își ascund chipul egoismul, perversitatea, avariția, obediența, orgoliul, setea de putere și alte slăbiciuni omenești.

În societatea românească binele și răul au aceeași măsură: miticismul.

La noi azi toate aceste măști ridicându-se din lada de zestre a operei lui Caragiale se revarsă ca o magmă peste sinusurile și cosinusurile plaiului mioritic românesc.

 

Gellu DORIAN

Vorba românului: nu vezi bîrna din ochiul tău și vezi paiul din ochiul altuia! Ca să vorbești despre defectele celor din jur, trebuie mai întîi, așa cum cere și ancheta de față, să vorbești despre defectele tale. O poți, oare, face cinstit, onest? Nu cumva îți este mai la îndemînă ipocrizia decît cinstea, în exactitatea tușelor profilului pe care încerci să ți-l faci? Poate fi conștiința de sine o hîrtie de turnesol, care să arate imacularea sau macularea ta? Cîtă moralitate trebuie să ai, pentru a putea face morală, pentru a îndrepta defectele celor din jur prin prisma defectelor tale?

Și tot așa, aș putea pune tot felul de întrebări retorice, pentru a-mi ascunde defectele, care, după aproape o viață trăită, s-au adunat și mi-au făcut portretul pe care, privindu-l pe o simeză a lumii în care trăiesc, parcă n-aș vrea să mi-l recunosc, să spun că acolo, în acea sumă de umbre și lumini, nu sunt eu, ci altul. Dar totuși sunt eu, cel care n-am putut să-mi adun familia sub același acoperiș, deși am făcut timp de mai bine de un sfert de veac efortul să o am lîngă mine; dar societatea de azi, schismatică, în care m-am trezit, mi-a spulberat acest plan pe care familia din care am venit pe lume l-a adus de secole pînă la mine. Și acesta este cel mai mare defect al meu, la care se adaugă zeci și zeci de neîmpliniri, de eșecuri, de eșuări din bine în rău, cu eforturi de echilibrare abia acum vizibile, cu sechele greu de reparat.

Un exemplu la îndemîna oricui; nu aș putea trăi într-o familie cu adulter, cu minciuni care să-mi asigure „fericirea“ alături de persoana căreia îi declar, după un șir de aventuri extraconjugale, că o iubesc – ăsta e un mare păcat, care m-a făcut să-mi fac sufletul aproape sterp, să renunț la tot felul de ispite, pentru a mă ști curat. Dar lumea în care trăiesc este zidită pe astfel de cărămizi peste care sunt așezate cele mai frumoase, dar și oribile, graffiti-uri, ca acum pe calcanul jegos al unui bloc din Epoca de Aur. Mustește totul în jur de imoralitate, de minciună, de demnitate mascată. Nu am mințit, dar nici n-am sărit la gîtul celor care m-au mințit sau mint cum respiră. Nu le-am atras atenția celor din jurul meu sau de aiurea că-și adună defectele ca pe niște succese, cu care chiar uneori se laudă. E un mare defect, al meu desigur, ceva asemănător cu ipocrizia. Cînd mă uit în sufletul meu, acolo unde s-au clădit, pe lîngă lucrurile bine trăite și bine făcute, și defectele mele, nu văd și ceea ce este rău în jurul meu, ci mai curînd găsesc mize spre care uneori mă îndrept, deși sunt sigur de eșecul care va urma. Și atunci privesc mai bine în ce a mai rămas de privit și elimin defect după defect și parcă nu mai rămîne nimic în urmă. Să fiu oare atît de plin de defecte? Nu chiar, îmi zic.

Însă trăind în două feluri de lume – cea de dinainte de 1990 și cea de după 1990 – încerc acum să văd de unde această lume de acum adună atît de multe defecte. Din lumea copilăriei mele, cînd sărăcia și disperarea erau acoperite de ai mei cu mici bucurii ce-mi par acum perfecțiunile vieții, sau din harababura de acum, din care parcă fericirea dă peste sărăcie cu sclipici care dispare la prima adiere de vînt, lăsînd la iveală o lume fără suflet, fără nimic? Lumea aceasta a trecut de la intenții bune, cum ar fi „să trăiți bine“ sau „lucrul bine făcut“ la traiul greu și anevoios, de azi pe mîine, și la „lucrul bine eșuat“. Nu văd nimic perfect, demn de urmat în această lume în care trăiesc, ci doar defecte după defecte, eșecuri după eșecuri, eșuări în prăpastia din care n-o să o mai scoată nimeni. Dar se pare că așa este de cînd e lumea, nu de acum doar trei decenii în urmă, cele prin care trecem. Încît, chiar și așa, cu chiu și vai, vine resemnarea, apare cîte o oază de speranță pe care ne dorim să nu o vedem cum eșuează.

Lumea, în general, este făcută din defectele la care tot a șlefuit de-a lungul secolelor și parcă, mai ales în ultima vreme, în loc să se vadă măcar o polisare a caroseriei acesteia sau o îmbunătățire a motorului care o face să funcționeze, se văd din ce în ce mai mult zgîrieturile caroseriei, rugina și horcăitul motorului din ce în ce mai gripat.

O altă vorbă de lume spune: nimeni nu-i perfect!

 

Horia GÂRBEA

Defecte? Maica noastră, Biserica, le numește mai limpede, neocolit: păcate. Am păcate destule, de care nu mă vindec de aproape 60 de ani. E drept că nu-s chiar de Iad, ci de Purgatoriu. Pe prima cornișă, cum stabilește Dante, voi sta cu trufașii, cei care cară bolovani grei. Măcar să ajung pe cornișa a șaptea, unde stau desfrînații, hedoniștii. Orice artist este vinovat de trufie. Privește un cocor și – în loc să se bucure de contemplație – le strigă altora: „Gloată! Vedeți acel cocor? Eu vi-l descriu mai bine decît îl vedeți voi! Nu-l mai priviți, citiți în versurile mele cum e cu adevărat cocorul și veți fi uluiți!“. Dacă nu ar crede asta, artistul n-ar fi artist. Iar dacă nu s-ar lăsa păcatului plăcerii (de a scrie), n-ar scrie și ar fi apărat și de acesta.

Nu vreau să insist asupra păcatelor mele, că aș consuma numărul de semne alocat. Dintre cusururile altora, mă stingherește enorm prostia. Aceasta are o incidență tot mai mare, corespunzătoare creșterii popluației. Dar mai grav este că tîmpiții de azi, față de cei ai altor epoci, au acces la alfabet, la exprimare, la călătorii, la vot. Într-o societate precum cea a Egiptului antic sau a Chinei dinastice era foarte greu pentru un idiot să acceadă chiar și la artele scrisului ori cititului. Codificarea era dificilă, inaccesibilă unui sărac cu duhul sau chiar unui trîndav. Numai proștii de maximă tenacitate puteau urca o treaptă – două. Azi, imbecilii pot oricînd să scrie, să publice cărți, să apară la TV ca „influenceri“, formatori de gust și opinie. Fiecare semidoct poate bate pe umăr un inițiat, afirmînd cu convingere că el știe mai bine. Doar are și el dreptul la critică și la exprimare publică, sub propriul nume sau sub un „nickname“, pe forumuri. Cu numai cîteva secole în urmă, un cretin care îndrăznea să contrazică o autoritate se trezea cu capul în țărînă sau pe rug. Sigur, era păcat de cîte un Giordano Bruno, dar era foarte profitabil pentru societate în mii de alte cazuri în care găgăuții erau ținuți în țarcul lor.

Destule studii și eseuri încearcă să ne convingă de faptul că inteligența nu e totul, că sînt persoane cu IQ imens care au dat chix și așa mai departe. Se face cultul excepției cu folos, pentru că dobitocii care s-ar simți flatați sînt oricum mai mulți. Sistema votului universal va duce, matematic, la rezultate nefaste: proștii constituind majoritatea îi vor promova pe cei asemenea lor, cei cu inteligență superioară fiind, pentru ei, de neînțeles.

Față de această stare de lucruri, prin care este promovată sistematic prostia, alte defecte ale semenilor nici nu mai contează. De fapt, fiecare păcat are la rădăcină o prostie, o blocare a inteligenței sau menținerea unui traseu eronat. La fiecare răspîntie etică sau estetică, un prost o va lua negreșit pe drumul cel mai neconvenabil. Depinde doar de puterea lui de convingere ca să aflăm cîți îl vor urma. Inteligenții, fatalmente puțini, care vor lua calea opusă vor fi numiți simplu: rătăciți.

Un film de mare succes a constituit elogiul unui idiot care alerga fără a ști de ce aleargă și încotro. Dar el era băiatul bun, empatic, devenit fiu minunat și tată exemplar. Run, Forrest!

 

Gheorghe GRIGURCU

Defectele subsemnatului? Nu lipsesc. O emotivitate nu o dată în exces, o inadaptare ducînd la puseuri de timiditate precum o posibilă expresie a unei obstinări de-a rămîne eu însumi, nesupus la obligații cu care n-aș putea consuna, la cerințele unui mediu inadecvat. De unde sinceritatea. Una fie și riscantă în directitatea sa, creîndu-mi, așa cum s-a afirmat, reputația de critic „incomod“. N-am prea ținut seama de curenta „prudență“, n-am ocolit profilactic subiecte ori persoane „importante“, am preferat a contrazice decît a mă retranșa în eschivă. Cu inevitabilele consecințe. N-am lingușit, n-am fost oportunist (cu regretabila excepție a cîtorva poezii „pe linie“, din prima tinerețe, reprezentînd pe atunci condiția obligatorie a prezenței într-o publicație). Toate acestea am impresia că mi-au acutizat sensibilitatea, făcîndu-mă, paradoxal, să suport mai dificil unele neplăceri minore decît altele mai grave, ultimele intrînd într-un con de amortizare prin apelul la o interpretare a lor rațională. Detaliile mă tulbură frecvent pentru că ele refuză și totodată promit întregul, într-o alternanță căreia înaintarea în vîrstă îi poate da note dramatice. Uneori ezit mai mult decît s-ar cuveni în țesătura lor zilnică. Migălesc cîte-o pagină, dar se prea poate ca rezultatul să nu mă mulțumească. Aștept în schimb binecuvîntarea spontaneității… Defectele altora? Luîndu-i în vizor deopotrivă pe oamenii de litere și pe cei ai politicului (aceste categorii „bat la ochi“ cu precădere), aș menționa mai întîi vanitatea. Acea supradimensionare egotică, glacială caricatură de sine care fără dar și poate are ca efect contrariul supremației intenționate: rezerva, deprecierea, hazul public. Ne atrăgea atenția, în cazul în speță, Vauvenargues: „Nu avem destul amor propriu ca să nu ținem seama de disprețul semenilor noștri“. Marii vanitoși ai scrisului nostru postbelic n-au ajuns prea bine pînă la urmă, de la Petru Dumitriu la Eugen Jebeleanu. Iată declarația unui de altminteri important romancier, încă aflat între noi, conținută într-un dialog cu Nicolae Oprea: „Eu nu pot discuta polemic sau de la egal la egal cu oameni care nu au volume. (…) De aceea sunt uneori aspru cu Monica Lovinescu și cu Virgil Ierunca, la Paris, că n-au avut cărți. Au debutat tîrziu în România cu cărți, mă rog, interesante: la Monica sunt mai degrabă cronici, la Ierunca sunt pamflete, uneori ignobile, atacă mari scriitori români fără să aibă dreptul și cu un limbaj suburban… Nu oricine are dreptul să atace pe prinți“. Ah, „prinții“ vanitoși ce-și caută o pavăză atît de șubredă! „Prinții“ care se doresc intangibili în fața criticii… Să mai amintesc și insatisfacția lui Marin Preda la o cronică semnată de Cornel Regman, insatisfacție astfel menționată de acesta, de asemenea într-un interviu luat de criticul amintit: „Cronica l-a nemulțumit profund, drept care a și emis o teorie despre cărțile importante asupra cărora n-ar avea voie să se pronunțe defavorabil criticii“. În continuare putem vorbi de lingușire. În penibilul său act sesizăm un dublu fariseism. Pe de o parte, prin neîndoielnica vanitate a celui ce-o practică străduindu-se a se disimula grație unei umilități mimate, pe de alta, prin însăși hipertrofierea eventualelor merite ale celui vizat, are loc o depreciere a acestuia. Posibila invidie asociin- du-se cu reducția sa la cea de „obiect de întrebuințare“. O tentativă de subordonare sub masca necondiționatei subordonări proprii. Să nu uităm că altitudinea succesului unui personaj se măsoară nu o dată inclusiv cu numărul și rumoarea adulatorilor din preajma sa. Să aibă dispoziția lingușirii o sorginte nativă? Iată opinia lui Blaga: „În jurul oamenilor mari în puteri și mari în egoism găsim adesea o specie de oameni pe care nu admirația sau entuziasmul îi apropie de cei tari, ci plăcerea de-a fi mijloace în mîinile acestora. Credeți-mă: există sclavi din fire“. Dar există și așa zicînd un viciu al viciului în chestiune: lingușirea care se îndreaptă nu spre un autor de bună condiție, ci spre unul „așa și așa“, însă cu „poziții“, copleșit de elogiile nelimitate chiar ale cîte unui condei dintre cele cărora le puteam acorda un credit fără rezerve. Două-trei cazuri recente m-au întristat… Și în fine cîteva cuvinte despre oportunism. Lingușirea constituind doar un fascicul al fenomenului, avem aici a face cu o rezervă mai amplă de procedee ale unei „adaptări“ ipocrite, ale unei „integrări“ duplicitare. De o anume trecere se arată îndeosebi ceea ce am putea numi oportunismul rafinat. O „echidistanță“, firește cu variațiuni cameleonice, între două opinii, două atitudini, două tabere. Să fii „bine“ și cu cei care pleacă și cu cei ce rămîn, și cu „puterea“ și cu „opoziția“, înălțîndu-ți fruntea sau plecîndu-ți-o în conformitate strictă cu interesul personal pururi veghetor. Un soi de armistițiu ticluit între unii și alții. O blajină lașitate. Evident apropiindu-se fie și discret de cei ce se relevă drept cîștigători ai momentului. Cum ar veni un oportunism „de subțire“, aidoma unui talcioc în care, cu voce scăzută, se negociază prețurile.

 

Andrea H. HEDEȘ

Iată o interesantă invitație la confesiune. În ceea ce mă privește, lipsa de curaj și de încredere în forțele proprii, împreună cu o paralizantă aspirație spre… perfecțiune, au dus la un debut târziu și prin urmare la o desfășurare târzie pe tărâm literar. Acest lucru a însemnat ratarea anilor încă fertili, în care totul era posibil într-o țară cu economie „sălbatică“, în care startul în afaceri era mai ușor, iar într-o carieră vocațională, mai aureolat de interesul societății. Pe atunci, românii cumpărau mai multe cărți și citeau mai mult. Anii postrevoluționari, de căutări și reașezări, au fost ani în care, încă, literatura „era bine“, editurile și revistele literare puteau „trăi“. Un start în acea perioadă ar fi permis o altă stare de lucruri astăzi. Pe de altă parte, încrederea personală într-un Destin care așază lucrurile așa cum trebuie din- tr-o perspectivă mai înaltă mă ajută să conclu ­zio nez că, până la urmă, totul s-a întâmplat așa cum trebuia să se întâmple.

În ceea ce privește societatea românească, aceasta e tarată de multe minusuri. Unul din acestea este dezbinarea. Lipsa de coeziune se vede în lipsa unui proiect de țară, tot așa cum în lipsa unui proiect de țară se vede lipsa de coeziune la toate nivelurile. Și se mai vede ceva, lipsa de viziune, de previziune, de anvergură. Nu e vina omului, a „cetățeanului“, a acestor „dragi români“ atât de repede seduși și abandonați pentru a fi mai apoi blamați pentru toate păcatele lumii. Românii se află sub vremi. Lipsa de încredere în celălalt a fost puternic indusă în perioada comu ­nistă, când oricine putea fi un delator, fie el în interiorul familiei, în scara blocului, în clasă ori în colectivul de tovarăși de la locul de muncă. Mai e și lipsa unui orizont, traiul de azi pe mâine, cu rădăcini ancestrale: scurte au fost perioadele în care, în istoria noastră, românii au putut agonisi, au putut face planuri de viitor. Paradoxal pentru o societate sedentară, dar explicabil pentru o societate peste care au trecut, au mai adăstat, atâ ­tea popoare. Alt defect este acela al „maleabilită ­ții“. Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie. Trestia care se apleacă în fața vântului, se ridică după rafale, dar stejarul care stă drept este frânt. Asta ne-a asigurat, să recunoaștem, supraviețuirea de-a lungul istoriei. De fapt, toate aceste „scăderi“ au făcut-o. De aceea cred că e ușor să le numim defecte, dar făcând efortul de înțelegere și chiar de empatie necesar, până la urmă sunt pur și simplu lucruri care au asigurat supraviețuirea. E vorba de a fi sau a nu fi. Sigur că ne-am fi dorit o nobilă rezistență, și idealuri cavalerești, dar societatea a fost supusă constant fie unor reeducări conforme cu zicala japoneză: cuiul care iese trebuie bătut la loc, fie unor epurări. Avem și un lanț de martiri care se întinde de-a lungul istoriei, de la Brâncoveni la alții mai puțin cunoscuți sau perfect anonimi. Suntem rezultatul acestei evoluții contorsionate noi toți, cei care compunem acest popor. Nu cred că avem ce să ne reproșăm. Cum puteam fi altfel? Despre lichele și mișei s-a vorbit întotdeauna la noi. Fie că citim o foaie a vechilor cronicari, fie una a Conului Iancu, senzația că acolo se vorbește despre contemporanii noștri nu ne părăsește. Dacă ne lipsește ceva, aceea e o figură providențială care să fi apărut la timpul și locul potrivit. Marile națiuni sunt toate rodul viziunii, adică visului cu ochii deschiși, a unor astfel de lideri. China a început ca o viziune a Primului Împărat, Rusia a avut un Țar Petru, SUA i-au avut pe Părinții fondatori, Marea Britanie a avut visul de a stăpâni mările (Britannia, rule the waves!). Pentru noi, și astăzi, ridicarea unui edificiu care să coalizeze sentimentul național este o problemă. Ne rămâne în schimb Casa Poporului, visul unui dictator. Ieșim în lume cu Casa Poporului și cu Vlad Țepeș, numai pentru că nu știm să ne „vindem“ țara, să facem lobby, să legăm alianțe, să facem diplomație și diplomație culturală. Cei pentru care suntem cunoscuți astăzi în sport, cinematografie, arte, sunt rodul propriei reușite, succese individuale. Nici nu știm, nici nu vrem să fim împreună, fără a înțelege că în asta constă secretul succesului. Rămâne să ne autoiluzionăm că putem schimba ceva din interiorul sistemului ori să plecăm pentru a trăi în societăți mai așezate, pentru că, până la urmă, viața este ceva finit.

 

Vasile IGNA

Mi-ar fi plăcut ca, de astă dată, ancheta dvs. să fi avut înfățișarea testelor cu întrebări precise, la care răspunsul să se rezume la da sau nu. De pildă: Aveți tendința ca, atunci când mâncați să vă gândiți la problemele pe care le aveți?, sau: Vinul vă cauzează arsuri la stomac? Promptitudinea cu care aș fi bifat căsuța corectă ar fi fost nu doar o probă de sinceritate, ci și una de terapie preventivă, în care îngrijorarea sau indiferența ar fi premers exercițiul de luciditate pe care ni-l propuneți. Și, în plus, ar fi făcut superfluuă rugămintea dvs. de a începe evaluarea cu noi înșine, câtă vreme, în orice situație ne găsim și oricăror provocări trebuie să răspundem, raportarea e, inevitabil, la propria persoană. De aceea, îmi permit licența de a presupune că numeroasele defecte de care mă simt apăsat și responsabil (excluzându-le pe cele, odioase, ale avariției, egoismului și trufiei) ar putea părea unora drept „calități“, din moment ce, în general, ele sunt considerate mai întâi chestiuni de doctrină și abia mai apoi norme de comportament.

Așadar, defecte! Sunt (pe rând, sau deodată) sceptic, stoic și epicurian. Scepticii sunt conformiști, le place să respecte regulile și legile (mai puțin, ordonanțele!), nu se simt confortabil să trăiască de pe o zi pe alta, sunt punctuali, nu le place să aștepte și să se lase așteptați. Ceasul lor interior bate regulat și are secundarul invizibil. Când se nimerește să fie considerați „artiști“, scepticii sunt enervant de egali cu ei înșiși, nu au virtuți de revoluționari și înnoitori, sfârșind, cel mai adesea, în cumințenie și mediocritate. Sunt stoic pentru că îmi asum condiția de sceptic, luându-mi libertatea să fiu loial și detașat și să am obrăznicia de a mă considera doar o parte din natură. Sunt stoic pentru că viețuiesc într-o lume de hiperrealiști angoasați, și sceptic pentru că nu reușesc (decât rareori) să devin simplu spectator la marșurile triumfale ale unor cohorte de optimiști refulați. Dar, întrucât nu sunt exagerat de auster, sunt și epicurian, bucurându-mă să trăiesc, să fiu liber, să fiu viu. Cred că bucuria de a fi viu înseamnă cea mai importantă virtute morală a omului. Visătoria e un alt defect. Mi-ar fi plăcut să trăiesc nu în vremea lui Seneca, dar asemenea lui (scriind Despre binefaceri și Despre îngăduință) și în vecinătatea lui Cicero (scriind nu atât Epistulae ad Atticum, cât Despre îndatoriri). Dar trăind în secolul XXI d. Chr. și neavând prea multe alternative, îmi asum toate defectele (personale, ale familiei și ale prietenilor), mulțumindu-mă cu un honestum otium (de pildă, în aceste clipe, alături de un motan, doi fazani, o ciocănitoare și două gaițe!), în loc să visez la un cursus honorum, cu diplomele îngălbenite și cu medaliile ruginind în casete. De bună seamă, trăind într-o lume a tuturor posibilităților, sunt sincer bucuros că prietenii și confrații mei nu au defecte, ci doar calități și preeminențe, și că toți sunt mai înzestrați decât mine. Doar că, uneori, sunt prea nerăbdători.

Și pentru că l-am pomenit pe Cicero, nu pot răspunde întrebării dvs. despre „ce ține pe loc sau trage înapoi“ lumea românească (stat eșuat, corupție, amatorism, autodemonizare, autoderiziune etc.) decât întrebându-mă, așa cum o făcuse și Marcus Tullius, într-o scrisoare către Atticus, referindu-se la conflictul dintre Cezar și Pompei: „ar fi mult mai bine să mori în patrie, decât a distruge patria, apărând-o?“. Altfel spus: să combatem „tirania“ cu riscul de a dărâma ceea ce a fost deja clădit? Și: până unde poate merge susținerea unui aliat ale cărui greșeli și derapaje încep să fie aidoma celor ale tiranului?

Întrebări mai mult decât retorice, procedeu pe care marele orator îl folosea spre a limpezi contextele, în timp ce noi, cei de azi, îl folosim pentru a ne masca fie lipsa de idei, fie angoasele, fie neputințele. Când binele public devine o simplă abstracție, defectele devin păcate, oratorii vorbesc singuri și preoții au confesionalele pustii.

Cum anxietatea generează neîncredere (iar eu sunt un anxios) și cum, ca popor, suntem mereu tentați să dăm vina pe alții (pe istorie, pe genetică, pe slăbirea credinței), aș putea da și eu vina pe Lucretiu, un epicurian pur sânge, care credea că, pentru a trăi în pace cu noi înșine, ar trebui să ne limităm dorințele. Doar că eu nu văd, precum stoicii mei, o suprapunere între clemență și justiție, ori între bunătate și fermitate. Prin urmare, măcar din acest motiv, sunt nu doar mai radical, ci și mai integrat în ciclicele, dar inevitabilele, crize de optimism și resemnare ale conaționalilor și, asemenea lor, iremediabil prins în ițele și stereotipiile eternei reîntoarceri, ori în negurile și răspântiile eternului început. Un sac fără fund, unde stau alături ignoranța, superstițiile, duplicitatea și puținătatea rezistenței la manipulare. Separarea puterilor în stat? Ce folos? E ca și cum ai pretinde abdicarea Puterilor Cerești în favoarea corului co-slăvitor al îngerilor, abandonând puterea inalienabilă a Proniei pe seama celor șapte sau cincisprezece arhangheli, doar pentru că au atribuții strict partajate. Direcție greșită? Ce dacă? Nu suntem noi Țara lui Doamne ajută?

Conștiința finitudinii îmi permite să aleg singur ce mod, ce timp și ce persoană folosesc pentru a conjuga verbele a trăi și a muri. E și motivul pentru care am lăsat la urmă defectul (păcatul?) capital, pe care de astă dată îl împărtășesc cu Marc Aureliu: Fiecare zi trebuie trăită ca și cum ar fi ultima!

E, desigur, o iluzie: tuturor ne e teamă de moarte!

 

Adrian LESENCIUC

Nu poți pleca în nicio analiză etnopsiho ­logică, nici măcar în emiterea vreunei judecăți rupte de contextul analitic, fără a te privi mai întâi pe tine în oglinda propriei conștiințe, fără pretenția obiectivității, dar cu dorința raportării egale la ceilalți. Prin urmare, o privire lucidă asupra propriei persoane este demersul firesc în abordarea comunității căreia îi aparții. Astfel, propriile (pre)judecăți se eliberează de curenții paraziți ai opiniei publice, de influențele ideolo gice. Ieși din bula autosuficienței.

Discutând despre defecte, se cuvine să mă raportez la mine mai întâi. Voi judeca defectele după răul pe care acestea l-au produs. Primul în această serie e faptul că am spus de fiecare dată ceea ce am gândit, nu ceea ce ar fi convenit audi ­toriului. Dacă aș numi acest defect lipsă de tact sau incapacitatea de a face compromisuri nu ar fi decât o formulă eufemistică. Mă refer la acea inabilitate a persoanei care, judecând totuși consecințele oricărei opinii emise, nu se poate abține să nu spună ce gândește. Poate din orgoliu, poate mânat de alte dorințe. Dacă au fost momente grele în viața mea, majoritatea acestora a fost generată direct sau indirect de gura mea slobodă. Este adevărat, există și o parte pozitivă a acestei abordări – aceea de a mă fi culcat cu conștiința curată. Dar de la a spune adevărul la a crede în justețea propriilor afirmații și a le rosti împăcat e o diferență. Chiar dacă experiența proprie m-a învățat să mă abțin, lăsându-i pe alții, eventual, să se exprime despre realitatea palpată cu propriile simțuri, un impuls interior mă determină să nu tac. Defectul se manifestă într-o formă agravată prin faptul că îmi găsesc scuze morale pentru o asemenea abordare. Dar în această formă a abordării lumii, pe care mulți chiar o judecă prin prisma bunelor mele intenții, dându-mi credit – o formă, de altfel, perfect adecvată democrației (sunt, prin urmare, un norocos să trăiesc în aceste vremuri) – culeg și alte roade: îmi dezvolt și adaptez cu ușurință spiritul analitic la diferite contexte și reușesc să mă debarasez foarte ușor de cețurile ideologiilor pretutindeni prezente. Al doilea defect major, care m-a adus în multe situații neplăcute, a fost acela de a dota cu conștiință pe toți cei din jurul meu. Cred în oameni indiferent de câte ori m-am înșelat. Aș putea lejer numi acest defect credulitate. Când constat că am fost folosit este prea târziu. Sunt dezamăgit, pierd, dar trec mai departe. Avantajul pe care mi-l dă, totuși, acest defect este faptul că în cazul în care încrederea mea nu este înșelată, construiesc relații solide, de durată. Respect și admir pentru că am pute rea de a face acest lucru. Nu pot fi deza măgit ușor și, prin urmare, în țeleg greșelile ocazionale, accept abor dările conjuncturale. Dar această încredere prostească în oameni, în fond o amăgire nejustificată în valorile unui umanism peren, îmi produce uneori mari dezamăgiri. Cel de-al treilea defect care conduce adesea la culegerea fructelor amare ale eșecului este un soi de îngâmfare, de aroganță, construită probabil ca scut protector. Multe persoane cu care am interacționat mi-au vorbit despre această primă impresie a purtării nasului pe sus. Nu mă pricep la psihologie și nici nu încerc să mă disculp, dar cred că involuntar am dezvoltat un mecanism de protejare a fragilității pe care refuz să o afișez. Corelând cu orgoliul, dar mai ales cu precedent prezentatul defect, atunci când carcasa aroganței se topește precum ghețarii ca efect al încălzirii globale, pot fi foarte ușor folosit și dus de nas. Am pățit-o deja de prea multe ori să pot să scuz această lipsă a inteligenței relaționale. Cum lipsă de inteligență relațională este și atunci când continuu să spun prefăcutului că este prefăcut, impostorului că este impostor și, mai ales, prostului că este prost. Aceste prime trei defecte sunt unele care mă apropie de profilul Cavalerului Tristei Figuri, chiar dacă, după coordonatele fizice, mă încadrez mai degrabă în profilul lui Sancho Panza.

Despre tarele societății românești am vorbit adesea, motiv pentru care mă voi limita la o simplă asociere: suntem, în mare, un popor de Sancho Panzas, visând la mirajul de a fi guvernatori dacă nu ai vreunei insule măcar unor ai unor structuri insulare imaginare. Suntem un popor care visează să se îmbogățească peste noapte, lipsit de vreo viziune asupra lumii actuale și asupra noului, dar ancorându-se în credințe, superstiții și proverbe, care vede lumea prin ochelari retrograzi, care nu a parcurs odată cu anii și istoria reală, rămânând ancorat în realități ale altor vremuri. De aceea, poate, există și această compatibilitate cu societatea în care trăiesc. De aceea, poate, îmi închipui că pornim împreună în imaginare războaie cu morile de vânt. De aceea continuu să mă iluzionez că fac bine păstrând în lucrările mele tematica umilirii umane. Într-o societate de Sancho Panzas defectele mele sunt uneori luate drept calități, fără să scap, însă, de sublinierea ironică a diferențierii. Dar acest lucru nu mă deranjează.

 

Virgil MIHAIU

E de presupus că amintitele „personalități ale vieții publice“ ar fi primele îndrituite să remedieze ceea ce înfierează. Să te cațeri cu disperare spre vârful ierarhiei politico-sociale, ca de acolo să contempli în prostrație eșecul propriului construct social, pare un nonsens. La fel ca și acuzele de cinism cu care se gratulează reciproc prea numeroșii politicieni funciarmente cinici. Pe de altă parte, discutând (pe limba lor) cu intelectuali creditabili din felurite țări, observai că nivelul lor de exasperare e comparabil cu cel implicat în paragraful introductiv al prezentei Anchete R.L. Obiectiv vorbind, sintagma „direcția greșită spre care ne îndreptăm“ nu e un apanaj al României, ci poate fi întâlnită și aiurea, inclusiv în sondaje de opinii efectuate oriunde pe Glob.

Ca tot ceea ce ține de uman, defectele sunt un dat natural. Perfecționismul robotiza(n)t e un atribut al totalitarismului. Așa cum afirmam într-un interviu pe care R.L. mi-a făcut onoarea să-l publice astă-vară, când împlineam 70 de toamne, sper să nu apuc o „nouă odine“, unde sentimentele, cugetul și comportamentele firești să fie substituite prin implacabila pseudointeligență artificială.

În genere, cred că percepția individuală asupra propriilor defecte nu prea coincide cu evaluările altora – rude, amici, cunoscuți, oficialități… Profesionalmente, după peste cinci decenii de acțiune în domeniul culturii, n-aș avea prea multe să-mi reproșez. Etica datoriei împlinite, inculcată încă din leagănul transilvan al copilăriei, mi-a marcat întreaga viață. Însă, inevitabil, am fost conștient că aspirațiile mele perfecționiste erau condiționate (și adeseori subminate) atât de conjuncturi socio-politice, cât și de inerente carențe personale. Primele care-mi vin în minte sunt cele înnăscute (și cu atât mai persistente): hipersensibilitatea afectivă, emotivitatea, excesul de timiditate. Veți zice că acestea ar putea fi luate și drept trăsături de caracter dezirabile. Mă tem însă că ele devin un handicap în era alienării progresive abătute asupra noastră (cu corolarul ei instituționalizat – execrabila „distanțare socială“, impusă deja din stadiul școlarității, precum în Coreea de Nord sau Cambodgia sub khmerii roșii). Prezumtive beatitudini mi-au fost răpite datorită incapacității mele de a spune nu, de a refuza angajamente suplimentare pe lângă obligațiunile cronofage ce mă asaltau imuabil. Alt element (auto)perturbant erau precarele mele resurse de ipocrizie. Incapacitatea de a juca teatru e un mare defect pe scena vieții! La fel și impulsivitatea, datorită căreia nu-mi puteam reține reacțiile de tip justițiar, sau exprimarea unor opinii jenante pentru interlocutori. Altă lacună, probabil ereditară, este fragila mea memorie vizuală pentru fețele oamenilor, datorită căreia am comis gafe de proporții. Conform naturii mele non-conflictuale, sunt quasi-incapabil să mă angajez în luptele presupuse de afirmarea propriilor drepturi. În fine, două defecte majore – deranjante nu doar pentru mine, ci și pentru cei din imediata apropiere – ar fi absența pragmatismului și totodată o devastatoare neîndemânare, definibilă prin sintagma „om cu două mâini stângi“. Ca atare, relațiile mele sentimentale cu „sexul frumos“ au presupus – …dinspre partea cealaltă – un aport decisiv de abilități practice. În sintonie, citez aci anecdota pe care mi-a livrat-o eminentul muzician și briantul om de spirit Sabin Pautza: „I-am zis soției: – Dacă fac dezordine, tu faci curățenie; dacă mi-e foame, tu îmi faci de mâncare; dacă mă pătez, tu îmi speli veșmintele. Sunt foarte preocupat: oare ce te-ai face fără mine?“

În materie de inventariat defectele conce ­tă țenilor noștri, pare să existe un surplus de personal auto-calificat. Din partea mea, am preferat să savurez motivele de bucurie că m-am născut în sânul unicei națiuni latine din Europa central-orientală. Și, timp de o viață, le-am descoperit și (pe cât posibil) cultivat, fie că eram elev-student-absolvent de Școală Transilvană, fie redactor la „Echinox“, fie redactor la „Steaua“, fie angajat al Academiei Naționale de Muzică din Cluj, fie realizator de emisiuni radio sau TV, fie reprezentant al României în redacțiile Jazz Forum și Down Beat, fie în perioada directoratului la ICR Lisabona etc. Asta nu înseamnă că m-ar lăsa indiferent, sau că nu mă oripilează aspectele penibilo-deplorabile ale comportamentului nostru colectiv. Atâta doar că n-aș vrea să consum spațiul tipografic, spre a repeta anomalii răs-știute, la care se vor referi pe bună dreptate și alți participanți la Anchetă. Încerc doar să singularizez un anume defect, pe care îl consider capital în mentalul colectiv al românilor (poate din vechime, dar care actualmente face ravagii cu consecințe incalculabile): tendința compulsivă spre autodenigrare! Am întâlnit-o și prin alte părți, dar nu adusă pe culmi (nu necesarmente cioraniene) cum se întâmplă la noi, de când s-a dat liber de la poliție și pe această direcție. A ne debarasa de păcatul ignorării sau chiar renegării valorilor generate de poporul nostru poate fi un început de terapie contra a ceea ce ne ține pe loc, ori chiar ne trage înapoi.

 

Cornel NISTEA

Dragilor, am un sentiment de groază când aud, nu doar de către „personalități“, ci mai ales politicieni inculți, vorbind despre „statul eșuat și despre direcția greșită în care ne îndreptăm“, adeseori fără să aibă luciditatea necesară a înțelegerii fenomenului, fără să se pună degetul pe rană și să vedem greșelile uriașe ale conducătorilor stângiști de după „revoluție“, preocupați să mențină în funcții foștii comuniști, slab pregătiți profesional, oameni, însă, care le asigurau rămânerea la putere.

Defectele acestui popor? De ce le-aș mai numi, ele sunt sintetizate în „moftangiii“ lui Caragiale și acest fel de oameni sunt parcă din ce în ce mai numeroși. Există la români, și poate nu doar la ei, înclinația să nege valorile, să le repudieze. Ei bine, să încerce cineva să promoveze un om capabil că de îndată i se vor găsi defecte și vicii inimaginabile. Sunt oameni din toate categoriile sociale pe care dacă-i întrebi ce nu merge bine în țara asta, ei vor răspunde că nimic, dar absolut nimic nu merge bine. Și dacă-i mai întrebi ce trebuie făcut să fie bine, nu sunt în stare să spună mai nimic, doar că salariile sunt mici, că poporul suferă. Uimitor este că există politicieni, ba chiar formațiuni politice întregi de-o ipocrizie stranie, dându-se drept apărători ai credinței creștine și ai poporului oropsit, care neagă știința, exemplul cel mai la îndemână este cum privesc ei pandemia. Medicii pentru ei nu sunt niște salvatori ci niște criminali, iar spitalele sunt niște case ale morții. Și nu există legi în România ca acești dezinformatori, cu oarecare priză la un public mai puțin cultivat, să fie pedepsiți, pentru că ei vorbesc „în numele democrației“. Câtă demagogie!

S-a discutat mult de-a lungul timpului, s-au făcut cercetări sociologice numeroase despre însușirile poporului nostru, care la ananghie a luat calea codrului, care a acceptat, uneori cu lașitate, stăpânirile străine, cu rarele răbufniri consemnate de istoria neamului, la noi conștiința unității de limbă și de neam apărând atât de târziu, lipsindu-ne școlile.

Dar, vorbind despre diferitele însușiri ale omului și nației, cred că mai întâi este vorba de caracterul omului, cu ceea ce ne naștem și-apoi cu ceea ce dobândim de-a lungul timpului, dar mai ales în prima parte a vieții, trăind și privind în jurul nostru, evaluând tot felul de situații, dacă cu adevărat omul este înzestrat cu această capacitate de analiză, până a se cunoaște pe sine însuși. Numai că puțini oameni reușesc să-și analizeze sinele, pentru că nu au o pregătire timpurie pentru această evaluare, la baza ei, într-o primă fază, stând Poruncile, la care se adaugă asimilările culturale, pentru a elimina una dintre cele mai nocive tare umane, ignoranța.

În ce mă privește îmi este greu să-mi descopăr defectele, foarte diverse, de-a lungul vârstelor, fiind mereu tentat să-mi exprim însușirile pozitive, între care corectitudinea și generozitatea. Desigur defectele există. De pildă, pentru că în copilărie nu mi s-a insuflat sentimentul curajului, de multe ori m-am lăsat agresat de umilință și de frică, de un eventual dezastru ce i s-ar fi putut întâmpla familiei mai întâi pe la vârsta de cinci ani, în timpul războiului, mai apoi în timpul dictaturii comuniste. Copil de la țară, mi-a lipsit o direcție de urmat. A durat prea mult până ce a apărut nevoia de a lupta, ambiția de a fi câștigător. N-am fost un egoist și un laș, n-am fost un lacom, n-am cunoscut ipocrizia, însușiri prezente la prea mulți dintre concetățenii mei.

Ce ne trage cel mai mult înapoi? Promovarea în funcțiile cele mai înalte a unor politicieni nu doar corupți, cât mai ales de-o ignoranță crasă.

Nu întrevăd curând o cale de a îndrepta starea națiunii vecină cu mizeria, câtă vreme nu ne respectăm elitele, câtă vreme nu punem accent pe cultură și pe educație.

Olimpiu NUȘFELEAN

Pentru un scriitor este foarte greu să-și evidențieze defectele. Și nu neapărat din motive de imagine, ci din cauză că defectele scriitorului, în plan fictiv, pot deveni calități, valorificate de tot felul de mișcări estetice? Cîte personaje memorabile n-au dat elogiul adulterului sau fluieratul în biserică? Madame Bovary c’est moi… Acestea fiind zise, voi încerca să aproximez niște defecte proprii, fără să decid că acestea sînt cele mai importante. Mîine, poate, aș identifica mai clar și altele, de vîrf. Să zic că, de-a lungul anilor, nu prea am avut cultul punctualității, nu prea făceam pe neamțul, deși numele de familie al bunicului după mama era… Neamțu. Ca student, întîrziam la cursuri cu cel puțin o oră și plecam cu cel puțin o oră mai repede. Nu prea luam notițe, decît la profesorii care ne dictau, practică la care mă conformam. Reacția mea nu se datora lipsei de respect pentru profesori sau pentru studiu. Aveam profesori pe care îi stimam foarte mult. Și cursuri interesante. Nu fac acum evaluarea școlilor urmate. Îmi luam însă – îmi cultivam? – dreptul la autonomie, pe care trebuia să mi-l administrez singur. Ca soldat, am refuzat să mă tund, la ordinul colonelului, și am făcut trei zile de arest. La serviciu, mă cam certam cu șefii, dar nu la cuțite. Îmi acordam un anumit drept de comportament aparte justificat de „noxe“ generate de personalitatea lor, de disfuncțiile sistemului. Orice sistem are nevoie și de șefi, dar nu de lideri proști. Nu le jinduiam poziția, doream să-mi văd de viața mea „domestică“ (ce include și scrisul), dar nu le puteam trece cu vederea faptul că – într-o poziție de conducere – nu se străduiesc să-și învingă defectele. Încăpățînat, destul de cuminte în comportament (defect scriitoricesc?), taxam compor tamentul celor din jur? În fine, scriitorul din mine, cît e, avea – și are – o evoluție secundă, care îi reglează comportamentul, fapt ce nu poate fi descris doar în cîteva rînduri.

Oamenii din jur nu pot avea alt comporta ­ment decît al meu (!…), că țin sau nu la miza scrisului, eu. Îi văd însă conformați destul de mult la o viață „exterioară“ convențională, secondată de o viață sau de o gîndire… secundă, pe care însă nu o apără foarte mult. Un scriitor, declarat sau nu, ține la această viață interioară, o explorează și exprimă, e, în acest sens, chiar un privilegiat al sorții. Dar oamenii (din afara scrisului?), ținînd la viața obișnuită, domestică?, își delegă viața din cetate în seama oamenilor politici, care, însă, desprinși de viața interioară, captivați de viața exterioară, uită care este destinația misiunii lor, sau, în unele cazuri, nici n-au conștiința acestei misiuni. Gîndirea omului obișnuit– dragul de el – se consumă în tăcere, cu slabe tan gențe cu gîndirea publică a omului politic, desprins, acesta, de realitate.

E, într-un fel, o stare schizofrenică, ce ia tot mai mult avînt. O vedem în viața publică. Literatura se apropie de ea, mai ales de pe vremea cînd a început să opereze cu introspecții psihologice. Imaginarul politic/ public crește continuu, ca un balon umflat cu aere… personale. Se creează o realitate falsă, cu constante proprii, ce copleșește viața intimă a omului de acasă. Zic acasă – și mă gîndesc la omul care își construiește un univers propriu, nu o gogoașă, în care vrea să ducă o existență apărată de reprezentanții săi, dar nu cotropită de aceștia. Ar fi de mar ­cat: liniștea colibei, dar nu ruperea de lume, ci în consonanță sau în corespondență cu lumea, din care să fie excluse – cu ajutor… politic – tot felul de atrocități, care oricum vin peste această liniște din alte direcții…

Cred că unul din defectele lumii de azi este că omul nu știe să-și definească și să-și respecte libertatea, proprie și din comunitate. Sau a comunității. Căci și Comunitatea – cum o fi aceasta definită – ar trebui să știe că libertatea „restricționează“ anumite comportamente. Omul de azi, expresie a unei libertăți nemăsurate, a contactat o boală, greu de definit, mai rea decît pandemia, pentru care nu are vaccin. Și a cărei vindecare, cu toate științele puse în operă, nu are puterea să o caute.

Într-o asemenea situație, scriitorul, ambasador al libertății absolute, ce ar putea să facă? Rețin, între altele, o sintagmă, pe care o scot din context: „Vărul Săndel și gașca nebună.“ Gașca nebună e bună într-o lume oarecum așezată (sînt prea conformist?), dar n-are nici un sens într-o lume… nebună. E cool să-l înjuri pe agentul de la rutieră că te amendează pentru că mergi cu 200 la oră pe o șosea din țară, dar, dincolo de această atitudine, vin peste tine morții de pe toate drumurile. Spargerea convențiilor poate avea o funcție estetică, dar cum e aia să faci pe „artistul“ fără să citești o carte sau să admiri o pictură? Definită de filosofi, libertatea nu-i doar o viziune individuală, prin care îți asiguri un loc privilegiat în societate. Și, de fapt, în ce sens privilegiat, într-o lume care te depășește și îți scapă continuu? Care îți lasă mereu în urmă documentația? Ce și cît sfărîmi ca să ieși la liman? Ce te faci cu gașca nebună care devalizează țara? Scriitorul nu prea e luat în seamă de societate și, mare defect al lui, nici nu știe ce să facă pentru a fi luat în seamă.

Ce ne trage înapoi? Dorința noastră de fi lăsați în pace cu bucuriile noastre domestice. Preocupați de asta, delegăm atribuțiile vieții publice unor indivizi care ne fură – la propriu – și ne calcă în picioare demnitatea. Nu sîntem destul de atei ca să afirmăm puternic o morală… atee. Cum o fi asta? Ne încredem în grija Celui de Sus, dar nu avem curajul de acțiune – în adevăr – pe care ar trebui să ni-l inspire Isus.

 

Irina PETRAȘ

Defectele mele. O doză consistentă de naivitate orgolioasă. Am crezut că, dacă mă străduiesc să fac totul cât mai bine, corectitudinea mea va deveni exemplară și voi putea îndrepta rele din jur. Nici vorbă. N-am făcut decât să-mi limitez experiențele personale pentru a nu-mi pune în pericol „impecabilitatea“.

Mi-a plăcut să fiu „vechilul“, cum îmi zicea Marian Papahagi, îndemnându-i pe ceilalți să scrie, să lase urme, să îndrăznească. Am reușit în parte, recunosc. Sunt zeci de oameni de primă calitate care au debutat ca urmare a insistențelor mele. Dar dacă, din 2005 încoace, am stârnit la Filială înfățișări durabile (cele peste 30 de volume colective) sau încântător trecătoare (reuniuni, saloane, șezători) ale lui „împreună“, n-am prea știut să-i implic pe ceilalți în chiar facerea acestor lucruri, trăgând, nu de puține ori, de una singură la jug, câteodată până la epuizare. Deși am fost/mă simt profesoară, am preferat să fac singură totul, să nu pierd timp învățându-i pe ceilalți cum să facă. Lasă că nici nu-i trăgea inima… Prin urmare, am ajuns să cred că soluția mea e mereu cea mai bună (nu mă concura nimeni!) și să ascult doar cu o ureche (nici nu-mi era greu!) ce mă sfătuiau alții.

Curiozitatea nestăpânită, nestarea și priceperea dobândită în mai multe direcții m-au ajutat să împlinesc multe, dar o doză de superfi ­cia litate e inevitabilă când lucrezi în grabă cu gândul la celelalte lucruri pe care vrei să le faci.

Compromisul e lăudat ca instrument de echilibrare a relațiilor de familie, de comunitate, de partid. Deși mă îndoiesc că ar fi altceva decât negoț vinovat, am acceptat tolerarea prelungă a unor incompetenți, lingușitori și egoist-interesați în locuri în care alții s-ar fi descurcat mai bine. Argumentul „e fată bună“/„băiat bun“ sau e „de-al nostru“ e la mare trecere. O mână spală pe alta…, fă-te frate cu dracul… etc. Mă tem că obrazul rămâne mânjit, iar puntea se surpă sub cârdășii.

Defectele altora? Mai întâi să repet micul portret oximoronic pe care l-am făcut cândva scriitorului român: orgolios până la umilință; nesigur și copilăros până la nerușinată sfidare; mincinos (ficționar?) senin obsedat de Adevăruri; strângător cu drepturile și risipitor cu datoriile; locuitor (genial, câteodată!) al limbii române tânjind recunoașteri neapărat „străine“…

Cât despre defectele lumii (noastre) de azi, am tot înșirat, de-a lungul anilor, nemulțumiri. Firește, fără nici un efect. Mă nedumirește că excesele din discursul despre comunism nu s-au domolit în cele trei decenii. Ele țin de un oportunism încă profitabil, dar și de neputința de a asuma firesc timpul care a trecut. Punerea lui demonstrativă și conjuncturală la colț înseamnă, în fond, despărțire de viitor. Promiți să nu poți gândi niciodată deschis, sincer, fără interese de moment. Față în față cu un trecut îndelung contrafăcut – și nu doar dintr-o singură direcție! –, amnezia nu se învinge prin inventarieri operate dintr-o singură perspectivă, ci prin încercarea de a înțelege la rece mecanismele complicate și nu de puține ori capricioase ale ființei umane angrenate în organis mul social-politic.

Interbelicul a durat vreo 25 de ani, comunismul vreo 44, iar democrația de tranziție are deja 32. Nicio perioadă nu a fost atât de hărțuită, de neîmpăcată ca această a treia haotică lume „de strânsură și năvală“. Nu doar că (am mai spus-o) „începutul continuu“ pare să ne fie mai la îndemână decât pasul înainte în temeiul pașilor deja făcuți de înaintași, dar, de vreo trei decenii, noi radem o veche clădire de pe fața pământului când vrem să ridicăm o casă nouă, nu păstrăm nimic care să ne lege și să ne așeze în perspectiva lungă a istoriei locului. Până-ntr-acolo că schimbăm reguli, guverne, di recții cam o dată pe lună. Libertatea e tradusă în folosire liberă a injuriei, nesupunere la legi, absența toată a respectului față de cel competent. Toți se pricep la toate, știu mai bine ca orice profesionist ce trebuie făcut. Rațiunea cedează sub dogme și superstiții. Švejk s-ar mira că nu ne află pe toți cățărați în copaci la atâta lipsă de disciplină! Disciplina ca (de)limitare necesară într-o zonă – natura umană – rebelă, diversă, haotică, imprevizibilă și cu perpetuă aplecare centrifugă. Azi, aproape nimeni nu (mai) crede în stindardele pe care le flutură. Comunitatea e, aparent, tot mai largă (social media) și mai unită (globalizarea), însă indivizii funcționează după reguli de folosință strict personală, în răspăr cu nevoile generale. Cred că suntem mai dispuși ca alte neamuri să ne descriem, la grămadă, în culori negre și să păstrăm nuanțele luminoase pentru individul care suntem.

Straniu mi se pare și că se arată cu degetul o disfuncționalitate gravă, vinovată, se stârnește zarvă mare pe toate canalele, se adună dovezi și, brusc, băltește totul, ca o furtună într-un pahar cu apă, iar vinovatul (om ori instituție) își vede mai departe de afaceri, netulburat, nepedepsit.

Simultan și cu vehemență egală, pariem pe schimbare și facem chiar și imposibilul pentru ca lucrurile să nu se schimbe; credem în dreptul la diferență, dar nu dăm doi bani pe cei diferiți de noi; ne lăudăm cu capacitatea de adaptare și ne tratăm din greu pentru stres și angoase de tot soiul; aplaudăm entuziast era comunicării și proliferarea mijloacelor prin care ni-l aducem pe celălalt aproape, dar suferim de singurătate la nivel planetar; ne dăm în vânt după vedete (unele croite peste noapte), adulăm elite (unele auto-proclamate) și ne dăm mari democrați, suferind pentru soarta omenirii și cerând drepturi egale pentru toți; corectitudinea politică, atunci când e prea trează, e pândită de foarte primejdioase incorectitudini umane; am învățat că toată lumea are dreptate, dar ne mirăm că dreptatea însăși nu mai încape în proiect; mai ales, ne cunoaștem tot mai bine drepturile și uităm cu totul că s-ar putea întâmpla să avem și niște datorii.

Nu am soluții. Am citit deunăzi pe fb aceste rânduri, aplicabile în toate vremurile și oriunde: „Ne supunem tot sperând că o să treacă, dar, tocmai fiindcă ne supunem, nu trece“.

 

Marta PETREU

Cred în principiul etic (originat în etica Greciei antice, în cea a Bibliei și totodată aceea nescrisă a din lumea țărănească din care provin) al proporționalității dintre faptă și urmările ei; adică, mi se pare normal ca după o faptă bună să urmeze ceva bun, iar după una rea, să vină pedeapsa. Dar mi-am dat seama că felul meu de a simți și gîndi este lipsit de principiul realității, că am un cod etic care se potrivește numai lumilor așezate, echilibrate, cum nu este România de astăzi. Căci la noi consecințele faptelor sînt aleatorii, poți fi linșat pentru o faptă bună și rămâne neatins și „onorabil“ după ce faci o porcărie. Așa că mă acuz de utopism.

În privința defectelor colective, nu mi se pare cel mai bun moment să vorbesc despre cusururile poporului român: la urma urmelor, este și el un popor – de fapt, o națiune – ca oricare altul, cu mari însușiri și cu o grea povară istorică… una în care intră și actuala noastră clasă politică, lacomă, coruptă și insuficient de competentă. Aceasta, într-un stat declarat democrat, se oferă direct comentariului.

La noi există politicieni, nu oameni de stat sau oameni politici. Oamenii de stat acționează cu „atîta conștiință cîtă trebuie să o aibă și atîta știință cîtă o pot avea“, după cum spunea Maiorescu, deci în interesul general al patriei: al țării pe plan extern și al cetățenilor pe plan intern; iar după 1990, cei cîțiva, puțini, oameni politici demni de respect care au apărut au fost puși pe linie moartă. Din contră, politicienii acționează în interesul lor și-al grupului lor. Noi am asistat, în ultimele luni – de fapt, în ultimele decenii! – la etalarea zilnică și fățișă a politicianismului, la declarațiile politicia ­niste ale unor politicieni care, ajunși la putere, au pus și pun interesul partidului lor și interesul personal, ba chiar și antipatiile personale, înaintea interesului național. Ca primul-ministru Florin Cîțu, care propune măsuri pentru întreaga Româ ­nie, declarînd candid că acestea sînt „în interesul partidului liberal“.

Momentul istoric în care ne aflăm este greu la nivelul întregului glob, căci peste omenire apasă nu numai, mortal, pandemia, ci și alte deconturi istorice: problema energiei, problema în general a resurselor naturale, problema climatică a încăl ­zirii globale, problema poluării, problema supra ­popu lației, problema inegalității de dezvoltare între continente respectiv între țări, problema migrației masive spre Europa, la toate astea adăugîndu-se tensiunile politice dintre state.

În România, din motive evidente – proasta politică internă din 1990 încoace, marcată de corupție, interese de grup, nepricepere – s-a ajuns la probleme sistemice majore. Le voi enumera pe cîteva dintre ele, nu am spațiu suficient pentru a le și descrie.

– Criza demografică, împreună cu aceea a forței de muncă, este îngrijorătoare; populația țării descrește prin spor natural negativ și mi ­grarea masivă a populației tinere și mature, calificate ori necalificate; mi se pare o ironie cumplită că România a avut cea mai mare populație pe vremea totalitarismului ceaușist, în timp ce acum a scăzut la 19 milioane de locuitori.

– Proasta ierarhizare a proiectelor naționale și locale a făcut și face ca banii să fie cheltuiți pentru acelea de fațadă, nu pentru cele vitale; de exemplu, Bucureștiul este împodobit anual de sărbători, dar are rețeaua de încălzire în pulbere.

– Am asistat, vreme de trei decenii, la aproape completa destructurare a economiei românești, a agriculturii, industriei și comerțului, prin privatizările făcute alandala și prin absența, în aceeași perioadă, a investițiilor. De pe urma acestei distrugeri stupefiante, au beneficiat producătorii și comercianții externi, mai ales cei din Europa de Vest, iar noi, din țară care își acoperea o bună parte din consumul intern și mai și exporta, măcar în lumea a treia, am devenit țara care importă pînă și frunzele de pătrunjel pentru tocăniță, nu numai, vai, ideile și tehnica de vîrf. Producătorii locali care mai există sînt împiedicați cu metodă, printr-o birocrație stufoasă, să își valorifice marfa, adică produsul muncii lor. Nu demult, un prieten care a moștenit o livadă de mere îmi spunea că face țuică de mere, dar n-o vinde, că nu are cum, așa că… o dăruiește. Alte cunoștințe, cu fermă ecologică de capre, mi-au povestit că nu-și mai pot vinde laptele, deoarece chiria pentru doza ­toarele lor de lapte, plasate la intrarea unui lanț european de magazine, a devenit mai mare decît cîștigul. Nu este vorba despre cazuri izolate, ci despre un sistem: dacă produc ceva, cetățenii români nu au cum și unde să vîndă. În măsura în care își dezavantajează (și sărăcește) producă ­torii proprii, statul român îi avantajează pe cei străini și rețelele lor comerciale. Se poate spune pe bază de fapte că România s-a specializat voios în boicotarea propriilor cetățeni, în sărăcirea lor, ca și cum scopul ei de țară ar fi să devină cît mai dependentă de importuri. Dar, oare cu ce le plă ­tim?, cu împrumuturi? Iar împrumuturile din ce vor fi înapoiate?

– Nici masiva „privatizare“ a bogățiilor subsolului și a solului nu e a bună. Cum nu e a bună nici înstrăinarea prin vinderea la bucată a prea mult din suprafața arabilă a țării.

– La noi, nu există proiecte care să pregă ­tească țara pentru viitor, încît să poată face față marilor probleme care vin peste toată omenirea, deci și peste noi. În loc de mari proiecte energetice, ecologice, demografice etc., la noi, mereu, sînt căutați banii necesari pentru a cîrpi ceva ce s-a stricat – de obicei, ceva construit pe vremea socialismului, care a rezistat pînă acum, și gata, nu mai rezistă.

– Ne caracterizează procentul mare de săraci, mereu în creștere.

– La fel, ne caracterizează creșterea anal ­fabetismului absolut și funcțional, apoi faptul că se investește minimum în sistemul de învățămînt, dar se așteaptă de la acesta, fantasmagoric, o competitivitate mondial recunoscută.

– Avem un sistem medical subfinanțat. Am fost în clinici în care saloanele au fost reparate și zugrăvite din banii cotizați de medici, iar cînd s-au terminat banii, s-a oprit și reparația, așa că multe saloane aveau găuri cît brațul în pereți, chiuvetele sparte, iar pacienții de pe un întreg etaj de clinică universitară (aceasta, construită, împreună cu tot complexul clinicilor clujene, pe vremea Austro-Ungariei, ca proprietate a Universi ­tății clujene) aveau la dispoziție numai două grupuri sanitare. Subfinanțat, sistemul nostru medical își arată în momentul de față și meritele, prin devotamentul cu care medicii și persona lul medical de toate gradele îngrijesc pacienții cu SarS-COV-2, dar și vulnerabilitățile cu urmări mortale. Se moare mult în România, viața omului este ieftină, pieirea unui om, ba chiar a cîte 400-500 pe zi, a ajuns, ca în anii 1950, mai puțin importantă decît o întîlnire politică de partid.

– În general, aș spune că lipsa de grijă a succesivelor guverne pentru populația României se vede la tot pasul. În țara asta se pare că nimeni nu mai știe că orice proiect de orice natură se bazează pe populație, pe forța de muncă existentă.

– Nu numai economia românească și popu ­lația țării sînt desconsiderate de clasa noastră politică. În ultimii treizeci de ani, în România s-a deteriorat grav însăși limba română, care s-a metamorfozat într-o romgleză fudulă, ciripită cu fală în toate ocaziile și locurile.

– La noi domnește o stare de spirit proastă a populației defavorizate, care regretă amarnic epoca socialistă. Regretul acestor oameni nu este o dovadă nici de „prostie“, nici de rea-credință, ci e simptomul social al faptului că lor le merge mai rău decît pe vremea mult-urîtului regim de pînă în 1989; ducînd raționamentul pînă la capăt, afirm că părerea lor de rău după perioada socialistă indică în mod direct vinovăția clasei politicianiste de la noi, care, din 1990 încoace, a funcționat pentru ea însăși, nu pentru România și cetățenii ei. Vinovăția pentru suferința în care trăiesc o mare parte dintre cetățenii României cade întreagă asupra clasei politice care a condus, guvern după guvern, președinte după președinte, țara.

Ca să închei: România a devenit nu patria prosperă și dreaptă pentru toți, cum speram în decembrie 1989, ci o țară atroce. Să vorbești despre „statul eșuat“ cînd ești parte din clasa politică, ba chiar președintele țării, asta este o răzgîială de neiertat. Păi unde era președintele cînd eșua statul? Ce a făcut să nu eșueze?, a pus o piedică la roată, să întîrzie dezastrul?, a stat neutru?, ori a pus umărul să îl grăbească? Mă tem că felul cum se spală pe mîini de responsabilitate nu intră în fișa postului său.

 

Ioan Es. POP

În dimineața zilei de joi, 11 noiembrie, mi-au bătut la ușă doi bărbați în jur de 40 de ani, echipați corespunzător și dotați cu instrumente adecvate, care mi-au spus că sunt trimiși să dezinsecteze fiecare apartament al blocului, pentru a consolida dezinsecția făcută la subsolul aceluiași bloc.

Oamenii erau simpatici și i-am poftit înăuntru. Unul a dat, în câteva puncte din cameră, de la bucătărie și din baie, cu o substanță în legătură cu care m-a asigurat că este contra gândacilor de apartament – și în timpul acesta cei doi mi-au spus și prețul: patru lei pe metrul pătrat. Am scos portofelul și i-am întrebat: „Deci cât trebuie să plătesc în total?“ „Păi, 4 lei ori 60 de metri pătrați, adică 240 de lei.“ „Bine, poftiți 240 de lei, plus 10 lei bonus“, le-am spus, iar ei s-au retras cu zâmbetul pe buze, nu înainte de a mă avertiza să mai rămân cinci minute în casă, ca nu cumva să-mi cadă în cap nu știu ce substanță de pe tocul exterior al ușii de la intrare.

În cele cinci minute și în multe altele după aceea, am început să mă dezmeticesc. Simpaticii mei vizitatori mă ușuraseră de o sumă frumușică deghizându-se în angajați ai serviciului Dezinsecție. Și mă taxaseră pentru 60 de metri pătrați, nu pentru 30, câți măsoară garsoniera în care locuiesc cu chirie. Acțiunea de dezinsecție fusese un simulacru. Iar eu îi răsplătisem pentru asta nu doar cu bani, ci și, mai ales, cu solidaritatea mea.

Cum să-i numesc? Hoți parcă nu le-aș spune, pentru că nu ei, ci eu le-am deschis ușa. Tâlhari, cu atât mai puțin, pentru că n-au folosit violența. Nici la alte infracțiuni nu i-aș putea încadra. Pur și simplu, au jucat o piesă de teatru, în distribuția căreia am intrat fără cea mai mică precauție, ca vrăjit, devenind complice cu prădătorii mei.

De asemenea întâmplări avem parte în tot locul și tot timpul. Nu ne putem feri de ei pentru că, la un moment dat, ajungem să le semănăm. Să-i acceptăm și apoi să mulțumim Cerului că lucrurile n-au degenerat în ceva mult mai rău. De la scene de teatru aproape inocent, până la tortură și crimă sunt doar câțiva pași. Și toată lumea joacă cuprinsă de frenezie, de parcă piesa ar fi scrisă de Shakespeare și nu de feluriții autori obscuri aflați la butoane

 

Vasile POPOVICI

O carte întreagă nu ți-ar ajunge, dușman al meu, să vorbești despre defectele celui ce ți se arată când te privești în oglindă.

Să-ți numești defectele nu înseamnă mare lucru. Greu ți-ar fi să le etalezi cu tot cu povestea lor și cu toată cruzimea detaliului. Nu fiindcă asta presupune nu știu ce mari daruri literare, importante, mai încape vorbă, ci fiindcă îți trebuie tărie multă să te apuci de așa o treabă.

Probabil că ți-ar trebui și o vână mazochistă, pe care nu ți-o știi, care să adauge plăcere la suferință și să le întrețină astfel una prin cealaltă.

Însă dintr-un impuls de vindecare, de ispășire prin mărturisire, da, desigur, s-ar putea să te bată gândul, deși defectele tale (totuna cu vinile tale) sunt păcate ce țin de cercul îngust al celor de care ești legat prin iubire, mai mult decât de domeniul public, unde ai încercat, pe cât s-a putut, să fii relativ decent, adică ipocrit și precaut.

Lasă odată vorbăria și treci la fapte.

Unii o numesc ambiție. Mai bine ar fi s-o chemi cu celălalt nume al ei, voință de parvenire. Fără ea, ai fi rămas între ai tăi. N-ai fi părăsit țarcul fostului raion decât ca să te stabilești, cel mult, în micul orășel de pe valea Mureșului, după ce comuna natală devenise sat și apoi cătun golit de oamenii lui, deposedați de pământ, animale și unelte. Ai fi încarnat astfel visul tatei. Dacă l-ai fi ascultat pe el, nu s-ar mai fi întâmplat să nu-ți vezi părinții decât după ce ei au închis ochii, la distanță de doar câteva luni unul de altul.

Ai toate datele parvenitului. Iar pedeapsa, iată, a venit chiar pe lumea asta. Pentru ca să o descrii în cele cinci mii de semne cu tot cu blancuri, cum o cere Cristi Pătrășconiu, dragul de el, chiar că n-ar fi cu putință și nici locul n-ar prea fi aici, în prima revistă literară a țării.

Ai toate datele parvenitului – și le-ai avut cât se poate de devreme. Cum să uiți reveriile, de o dulceață nesfărșită, ale „copilului găsit“, proiecțiile princiare, magnificențele din momentele de solitudine, intens vânate, ca niște promisiuni sigure de fericire, când aveai a străbate satul dintr-o parte în alta, cufundat în tine ca într-o placentă? Nimic nu se poate compara cu momentele acelea în întreaga ta viață, străluminate de intensitatea orbitoare a fantasmei, ce te izola de locuri și oameni și te umplea de o dulceață vecină cu orgasmul. Era, desigur, vremea basmelor.

A venit apoi, în anul întâi de liceu, vremea lui Balzac. Nu auziseși încă de Noica și de recomandarea lui de a-i citi integral pe câțiva din marii clasici. Dar așa ți-ai impus ție de unul singur, nu se știe cum. Balzac, două rafturi lungi de volume, urmat de Dostoievski. Francezul te-a instruit în tema copleșitoare între toate a parvenirii, de care toată opera lui e saturată. Forța lumii lui (și a lumii tale) se alimenta din voința teribilă de ascensiune, nu atât din atotputernicia banului, cum s-a tot spus. Banul, care pe tine, slavă Ție, Doamne, nu te-a stăpânit niciodată, era în lumea lui doar unul din instrumentele ascensiunii. Înaintea banului, mai puternică decât el, ca un duh primar, dătător de viață, stă parvenirea. Te-ai ridicat împreună cu eroii lui fără număr din praful și sentimentalismul provinciei în empireul parizian. Din paginile lui Balzac ai absorbit avid manualul lucrurilor ce se fac și nu se fac în lume. Sentințele lui ți-au dat Nordul.

De atunci, romanul formării – ce frumos și nobil nume! – a rămas o sursă continuă de plăcere. (Nu căutați la întâmplare, dacă vi se întâmplă să împărtășim aceleași gusturi, veți găsi tot ce doriți într-o puzderie de romane englezești.)

Și, fiindcă tu, dublu al meu, nu puteai trăi cu gândul că defectele sunt numai defecte, îți spui de-o viață că fără voința de a se ridica oamenii ar zăcea în mediocritate și mulțumire de sine. În felul acesta, cu acest artificiu moral în suflet, te-ai învățat să trăiești cu tine în relativă pace, zguduit doar din când în când de ce ai lăsat în urmă când te-ai îmbărbătat singur și cu mult egoism ai apucat-o pe un drum ireversibil. (De neînchipuit câte motive de reproș amar se ascund într-o propoziție simplă.)

Cum stăm cu defectele noastre colective, ca să nu uit nici de ele? Pe nerăsuflate îți vine să spui că defectele astea nu au nimic genetic (dar parcă putem ști cum anume se înscrie karma în gene?). Ce pot fi defectele colective? Există ele cu adevărat? Greu să le negi totuși, de vreme ce, de pildă, ocupăm de mulți ani poziții fruntașe în lista bețivanilor de pe mapamond. Unii vor nega obiectivitatea listelor, alții faptul că beția e un defect… Să luăm atunci la rând violența domestică. Sau credulitatea, totuna cu prostia. Sau nerespectarea angajamentelor.

 

Simona PREDA

Îmi place să cred că propriile mele defecte – pe care le cunosc, pe care mi le asum și pe care, implicit, încerc să mi le reevaluez în permanență în ideea corijării – nu se regăsesc în ceea ce, în mod firesc, mă irită la alții. Firește, intenția mea este de a scrie un text critic, lucid și sincer, dar mă tem că oricâtă obiectivitate aș pune în acest exercițiu, rezultatul va fi tot unul de natură subiectivă. Nu cred că cineva situat în fața unui examen de sinceritate (chiar în fața unuia care ar avea o miză reală și decisivă) ar începe o litanie confesivă care va include faptul că este invidios, mândru, criticist, nerecunoscător, vanitos sau lipsit total de simțul ridicolului. Defectele după care va scotoci se vor ivi sfios din preaplinul exceselor permise: sunt perfecționist (asta dacă deja nu e vizibil!), adesea sunt prea ambițios (evident, escaladarea ierarhică presupune ceva tenacitate la purtător), sunt bine intenționat (a se citi în economia subtilă a binelui – naiv să cred că lumea e bună sau măcar echitabilă într-o ecuație ce ne include), sunt prea sensibil (tot lumii îi este delegată o vină oficială, inadaptarea vine la pachet cu talentul care se subînțelege), sunt prea generos (deja o interpretare care tânjește în surdină după schimbul profitabil) și poate adesea nerăbdător (pentru că ceva din mine ignoră ritmul, pot mai repede și dincolo de vulgul pestriț). Altfel spus, dacă toate aceste defecte sunt trăsături care, privite printr-o perspectivă generoasă, pot fi lesne incluse în zona virtuților, nici nu mai are sens să vorbim despre calități. Prin urmare, autocritica e fragilă în conținut și șubredă la capitolul onestitate.

Cât despre defecte ale unui popor – și aici chestiunea e relativă, din oricare unghi ai fi dispus să privești acest întreg. Generalizarea e cea mai riscantă operație atunci când vine vorba despre comunități, iar discursurile istorice sunt primele care pot demonstra cât de ușor se poate derapa construind în această logică. M-aș rezuma la a schița doar două chestiuni pe care le consider ca fiind nocive: lipsa de consecvență și lipsa unei admirații reale. Sinteza tradițională dintre bine și rău, dintre calități și defecte, rămâne suspendată în societatea românească într-un punct în care se poate considera lesne un defect ca fiind, de fapt, o calitate. Și viceversa. Firește, chestiunea nu e aplicabilă pentru toată lumea, se aplică în mod discreționar, există circumstanțe atenuante pentru unii (validați, sau, mai degrabă, impuși) și nici nu e pe vecie. Ce e azi negru poate foarte bine să devină alb mâine. Etic vorbind, consecvența nu e tocmai punctul forte al societății. Și nici nuanțările, pentru că apetitul pentru un soi de maniheism vorace e încă mult prea bine înrădăcinat.

La capitolul admirație – deja e delict și declarație de intenție (y compris cu ceva interese în spate) să admiri cu voce tare. Mă refer aici la admirația onestă și nu la tăvăleala aducătoare măcar de o asociere efemeră. Admirația vine și ea la pachet cu niște asumări sau repercusiuni – te situează și te etichetează fără posibilitatea vreunei explicații. Iar obiectele admirației – sau ceea ce numim modele – trec și ele examenul dur al societății. Atât doar că cei care se erijează în examinatori sunt, în cele mai multe cazuri, lipsiți de competențele necesare. Cum se validează ele? – păi nu prea se mai validează. Și mă refer la modelele autentice. Asta nu înseamnă că strălucesc prin absență. Există, la nivelul societății, o suspiciune ironică pentru oricine iese din rând, finalizată cu o respingere zgomotoasă. Cantitatea de entuziasm sau de adeziune (recunoaștere) față de un model real se răspândește aleatoriu. Firește, social-media are și ea ponderea ei în articularea unor decizii, dar în această zonă se practică mai degrabă elogiul popularității, al notorietății și mai puțin al valorii. Prea puțini mai au răbdare să asculte pe cineva, să citească, să contextualizeze. Dacă persoana e simpatică, infatigabilă, e carismatică și dacă mai dă dovadă și de suficient ludic pe înțelesul vulgului, trece grila. Ea devine modelul. Cu amendamentul că lumea contemporană i-a conferit titlul de influencer. Și cum e acest pseudo-model? – zglobiu, dar care nu se ajustează (pentru că nu are de ce), nu problematizează (pentru că el știe), nu emite interpretări nuanțate, nu e flexibil scos din paradigma sa, e capabil de o retorică doar din gama demagogiei patriotarde (chestiune reziduală dintr-un comunism ce a lăsat multe sechele), disprețuiește opinia contrară (fie ea și argumentată), e principial doar de circumstanță (și pentru că dă bine) și se poate solidariza dintr-un click și cu seniorul sărac și cu ecosistemul Antarcticii.

 

Flaviu George PREDESCU

Aș spune mai întâi că cele 4 „umori“, temperamente, descoperite de medicul Galen sunt ca niște izvoare care curg în spațiul psihologic, acolo unde se vor manifesta în relația noastră cu ceilalți. Colericul, sangvinicul, flegmaticul și melancolicul vor interacționa și se vor face fericiți sau se vor răni, inevitabil, prin simpla interferență a caracterelor. La originea ofenselor vor sta mereu niște nepotriviri temperamentale și niște diferențe educaționale. Consecințele lor vor fi considerate „defecte“ sau imperfecțiuni. Desigur că în mediul profesional ele joacă un rol important, iar uneori aceste trăsături se pliază pe cerințele unui post sau altul, iar maniera în care cineva își atinge obiectivele poate fi considerată plină de defecte, dar eficientă.

Natura prejudecății, atât de profund analizată de psihologul Gordon Allport, ne face de multe ori să vedem diferențele dintre noi sau experiențele celuilalt ca pe niște defecte. Desigur că toate acestea se răsfrâng și la serviciu. În ceea ce mă privește, cel mai mare defect pe care îl am constă în aversiunea față de rutină. Cred că fuga de repetitivitate poate afecta disciplina. Practica m-a învățat însă că rutina are partea ei necesară și deci bună, astfel că de mult timp nu mai fug de rutină. Un alt defect pe care îl am ține de instinctul de a căuta și la slujbă colaborarea oamenilor apropiați în plan personal. Se poate ca, în timp, relația particulară să se dizolve în cea profesională. În fine, un al treilea defect este incapacitatea de a-mi ține sub obroc sinceritatea. Nu sinceritatea este defectul, ci neputința de a o stăpâni sau cedarea în fața impulsului de a o clama. Dacă nu te poți abține să spui franc ce gândești, riști să-ți pierzi slujba și să îți faci dușmani.

Ce pot să spun despre defectele celorlalți? Dacă privim cu ochi statistici, mereu ne aflăm parte din și într-o continuă interacțiune cu un grup sau altul. Știm de la Le Bon că acțiunile grupului sau, generic, ale mulțimii, sunt mai puțin inteligente decât ale individului. Dar noi mereu vom face parte din grupuri care se vor succeda cu repeziciune: pentru câteva ore din grupul colegilor de serviciu, pentru câteva zeci de minute din grupul cumpărătorilor dintr-un magazin, pentru câteva minute din grupul celor care așteaptă autobuzul, apoi din grupul vaccinaților, grupul nevaccinaților, alte grupuri, care ne vor pune în contact cu o multitudine de tipologii umane, mai mult sau mai puțin educate. Caracterul eterogen al grupului ne va face să interacționăm cu foarte multe „defecte“, adică niște comportamente viciate, care vin în opoziție cu credințele și convingerile noastre despre viață și societate.

Așa cum temperamentele și nivelul educațional influențează relațiile dintre indivizi, tot așa bunele și proastele obiceiuri determină starea psihologică a unei comunități. Mai multe obiceiuri proaste vor reflecta situația educațională din interiorul unui grup și vor influența percepția exterioară asupra întregului grup. De pildă, a prezentat și România literară că într-un articol dintr-un ziar german, noi, bulgarii și ucrainenii am fost etichetați drept „idioții Europei“ pentru că refuzăm să ne vaccinăm. Afirmația poate reflecta un adevăr incontestabil , dat fiind contextul pandemic, însă generalizarea este ofensatoare pentru bulgarii, românii și ucrainenii care s-au vaccinat și care luptă zilnic să îi convingă pe nevaccinați să se vaccineze. Afirmația aparținea de fapt lui Angel Kuntschew, un inspector bulgar de sănătate, care a tras un semnal de alarmă asupra situației grave din țara sa, care, prin această atitudine ostilă vaccinării, riscă să-și distrugă turismul. Ceea ce vreau să subliniez este că cea mai bună portretizare a grupului și a defectelor sale vine tot din interior, dar capătă greutate atunci când este atribuită unei autorități exterioare. Așa că și la muncă, în colectivul din care facem parte, tot șeful este cel care definește defectele celor din subordine, în funcție de cât de performant a fost fiecare, dar afirmațiile șefului vor căpăta greutate când va spune: râde lumea de noi.

Andreea RĂSUCEANU

Cum urăsc afirmațiile generalizatoare și perspectiva focalizată exclusiv într-o direcție – care cred că se conjugă cu toate clișeele și prejudecățile periculoase ale timpului nostru, și nu numai, am să spun că văd la oamenii din jur aceleași defecte pe care le-am văzut și la alții, de aiurea, dar mai ales la mine. Am descoperit, odată cu intervalul ultimului an și jumătate, deci al crizei pandemice care ne-a afectat pe toți, și în mine aceleași porniri pe care le-am identificat și la alții, același egoism, aceeași lașitate și poate insuficienta empatie, aceeași lipsă de înțelegere față de cei care au o altfel de gândire decât a ta. Așa că am încercat să-mi temperez orice sentiment de revoltă, să înțeleg și mai ales să ajut, acolo unde a fost cazul. Dar pentru că întrebarea viza în primul rând defectele profesionale, aș enumera aici nerăbdarea, incapacitatea de a spune nu și de a fi mai selectivă, un fel de perfecționism și încercarea de a fi cât mai „multitasking“. De toate acestea pare însă că pandemia m-a mai vindecat, poate și pentru că, după atâta vreme, am fost obligați cu toții să ne oprim din goana nebună către nicăieri și să ne reevaluăm poziția și prioritățile. În rest, în acest întuneric care ne-a cuprins, al bolii și deznădejdii, am văzut mai degrabă lucrurile pozitive, sau le-am căutat mai cu seamă pe acestea. Am văzut medici dedicați, care au muncit până la epuizare, periclitând sănătatea propriilor familii, specialiști care au făcut tot posibilul să descopere un vaccin care să ne dea tuturor șansa de a depăși momentul de criză, personalități din lumea medicală, asumate și convingătoare, care au susținut prin discursul lor mobilizator moralul tuturor. Dincolo de toate, cred că și cei mai sceptici vor accepta că am învățat cu toții o lecție a solidarității și compasiunii, poate fără precedent în timpul vieții noastre, așa cum se întâmplă întotdeauna după o catastrofă umanitară. Important ar fi să și păstrăm și să valorificăm ceea ce am învățat.

Vasile SPIRIDON

Trăsăturile oricăruia dintre noi sunt greu de deslușit din hățișul de impresii și de iluzii divergente între care se ascund ele. În relațiile cu sine și cu ceilalți, fiecare își descoperă mai multe înfățișări, între care primează căutarea de sine. Se adaugă și evidența faptului că suntem văzuți în mod felurit de semenii noștri. Prin urmare, ne aflăm la o intersecție a perspectivelor și a suprapunerilor de imagini diferite. Și semenului nostru îi cunoaștem esența doar ajustând imaginea noastră cu a altora despre el.

Pe seama unor astfel de aproximări, pot dezvălui câteva defecte ale persoanei mele: nu posed știința acomodării rapide la orice situație nou ivită, nu am aderență la cotidian, nu sunt înzestrat cu sentimentul solidarității cu semenii, manifest un slab interes față de ceea ce fac ei și, în general, nu sunt la curent cu ceea ce se petrece în țară și prin lume. Acestea sunt reproșuri pe care mi le-au făcut cei apropiați și îi cred, întrucât este preferabil – deși nu întotdeauna se verifică aserțiunea – să-ți spună prietenii ce defecte ai, pentru a rămâne în seama dușmanilor să-și exprime opinia despre calitățile deținute. Defectele respective, care ar putea fi însumate sub umbrela egocentrismului (ca să nu spun a egoismului), sunt cauzate, probabil, de faptul că vreau să mă concentrez cât mai mult doar asupra a ceea ce trebuie să fac eu.

Calitatea (sau defectul) de a fi om o precede pe aceea de a fi român, dar, dacă e să mă raportez la specificul nostru național, pot spune că el a suferit serioase mutații în rău, începând cu perioada comunistă. De-a lungul anilor s-au emis opinii optimist măgulitoare, unele fiind pline de accente mistico-profetice, despre trăsăturile specificului românesc (Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Dumitru Drăghicescu, Anton Dumitriu, Mircea Vulcănescu ș.a.). Cele mai actuale dintre părerile despre specificul nostru, emise de la Emil Cioran încoace, sunt, oricât ne-am supărat noi pe autorul lor, ale lui H.-R. Patapievici, exprimate în Politice. Iar aceasta, poate și pentru faptul că imaginea românismului tradițional (de multe ori o ficțiune de bibliotecă sau o mixtură de istorie, filosofie, mitografie și teosofie) a suferit în textele reputatului eseist o deconstrucție mai apropiată de timpul nostru.

Dacă îi reproșăm cuiva defectele sau dacă ne exprimăm față de altcineva părerea despre ele, aceasta presupune că noi nu le avem. Pentru a nu cădea în paradoxul cretanului (potrivit căruia toți cretanii sunt mincinoși), doresc să spun că o parte dintre români nu au tropism pentru invizibil. Este un nou defect apărut cu evidență în firea românilor în ultimul an, deoarece discursul despre specificul național trebuie mereu reajustat, chiar dacă nu anual. Cum putem califica manifestația bucureșteană împotriva încălcării drepturilor omului în ziua în care s-a înregistrat cel mai mare număr de infectări și de decese la noi? Cum ar putea fi convinși acești cetățeni care se simt discriminați că nu tot ce nu este explicit interzis, e implicit permis? Pentru ei și pentru toți cei asemănători lor, dacă un virus nu se vede, înseamnă că el nu există, restul fiind complot, atentat la libertatea individuală, supraveghere, dictatură. Deși nu văd curentul electric, acești iluminați publici se tem de pericolul electrocutării, dar refuză să creadă și în efectul devastator al virușilori (exceptând virusul din rețeaua de calculatoare). Ba unii mai curajoși, care totuși cred în existența virusului, se retrag, fără mască, pe baricadele autoizolării. Confiscați în propria mărginire, cu halat și în papuci de casă, ei duc lupta împotriva îngrădirii drepturilor omului sechestrat și constrâns în a alege. Această luptă constă pentru ei în a face pe arhipelagul rețelelor de socializare îndemnuri de a nu se purta mască sanitară, deși se tem de triunghiul letal spital-secțiedisecție. Drepturile și libertățile cetățenești constau pentru ei în tihna de a face bancuri pe seama cumplitei situații ori de a crede că efectele secundare ale unui vaccin sunt mult mai grave decât acelea principale ale virusului. Ce frumos sună în gura românilor lauda că ei lucrează în echipă! Mai ales în a acelora care, în relativismul lor moral, sunt orientați de vânturile puterii și se repoziționează pe scaune politice. Lucian Blaga a afirmat că veșnicia s-a născut la sat, dar nu a spus nimic despre nașterea prostiei și a îndărătniciei. Consider că ar trebui rediscutate și aserțiunile sale din Spațiul mioritic referitoare la firea spiritualității ortodoxe, la specificitatea modelului categorial după care este plăsmuită ideea de biserică: „Învățătura ortodoxă amintită presupune de fapt credința latentă că biserica, adică «unitatea totului», e ca un organism de o structură interioară plină de magice corelații. Dacă un membru al unui organism e bolnav, e bolnav și întregul organism, și fiecare celulă e condamnată să sufere. Ca parte a unui mare întreg viu și organic, fiecare om e vinovat pentru faptele tuturor“ (Lucian Blaga, Opere filozofice, 9. Trilogia culturii, Ed. Minerva, Buc., 1985, p. 212). Deși mă consider un bun credincios, recitind acum acest pasaj, îmi dau seama că nu mă prea recunosc printre oamenii pomeniți de marele filosof. Deja am mărturisit că două dintre defectele mele sunt lipsa sentimentului de solidaritate cu semenii și slabul interes manifestat față de ceea ce fac ei. Prin aceasta, lansez o invitație la mărturisire celor care dau peste acest citat blagian, indiferent dacă sunt sau nu ortodocși, sfertodocți, semidocți ori docți.

Liviu Ioan STOICIU Știți că n-am o bună părere despre mine. Mă simt cel mai adesea prost cu mine însumi. M-am exprimat public în acest sens și atunci când am primit un premiu literar, să fiu crezut pe cuvânt. Asta înseamnă că-mi pot permite să am o părere proastă și despre alții / sau de aceea n-am o părere bună despre alții, fiindcă n-am o părere bună despre mine? Eu las de dorit din mai multe puncte de vedere – toată viața am trăit sub spectrul ratării. N-am încredere în „capacitățile“ mele naturale (întotdeauna mi-am dorit mai mult, naiv), am numai îndoieli în orice întreprind (inclusiv sau mai ales la masa de scris). Am supraviețuit până la urmă onorabil atâția ani (71 de ani, totuși) fiindcă mi-am repetat, când m-am dat cu capul de pereți, că așa mi-a fost mie scris (așa mi-a fost dat; eu sunt superstițios și cred în Dumnezeu; implacabil, se bat cap în cap, dar așa îmi e în fire), să fiu atât cât sunt. Din acest motiv am relativizat invidia, reaua-credință, zgârcenia, lipsa de empatie, pofta de mărire, să zicem. Inclusiv perioada de boemă (1968-1976, aveam 18-26 de ani, atunci s-a cam ales praful de CV-ul meu, de la a avea o minimă ascensiune în fața propriilor ochi, la a avea un rost în societate, acceptat, cât de cât, nu tolerat; eram inadaptabil la orice, motiv să pun în aplicare tentative de sinucidere, ajuns la limită cu „nefericirea aceea de a fi“) am pus-o pe seama „destinului“, nefast resemnat. Nu mai pun la socoteală „poruncile biblice“, excluse din start (chestie de bun-simț, dacă nu de creștere; au contat probabil cei șapte ani de acasă): Să nu preacurvești; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să nu înșeli; să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta (Marcu 10:19). Profesional, am fost la pământ din prima tinerețe – incapabil să duc la capăt un mic ideal personal (am schimbat o grămadă de locuri de muncă și localități în toată țara). M-am scuzat la maturitate că atât m-a dus mintea atunci, neiubitoare de glorie (față de normele de excelență impuse azi, eu sunt egal cu zero, incompatibil cu orice gen de „performanță“, fără drept de apel în orice domeniu, rămas… neintelectual; nu sunt „descurcăreț“ în nimic, din contră, îmi sabotez singur orice tentație de a fi mai mult decât sunt). Sunt născut defect (vorba melodiei), incapabil „să învăț ca lumea“ până și o limbă străină „de circulație“ (să mai scap de strânsoarea limbii române; să nu fiu înțeles greșit, nu sunt complexat din acest motiv, dar sufăr că nu reușesc să mă autodepășesc; altfel, dacă e să întind „pelteaua“, nu știu să schiez, e un defect? Ca fapt divers. N-am încercat niciodată să schiez, considerând schiatul un sport de lux față de condiția mea. Pe de altă parte, am învățat să înot după 50 de ani, am impresia, nu mai țin minte exact, întâmplător atunci am învățat să conduc și o mașină, credeți că așa a mai crescut stima față de mine însumi? Nu). Întors la tema anchetei legată de „statul român eșuat“ și – nu mai puțin – de direcția greșită în care ne îndreptăm. O părere: mă tem că problema românilor e legată de caracterul intelectualului public, de condiția lui (de calitatea lui profesională și morală, de inimă și suflet). Intelectualul e cel ce ne conduce, numit (ales la urne) în funcții în serviciul public, în politică și în administrație de stat. E obligatoriu să aibă un CV impresionant, cu studii în străinătate, eventual și cursuri de securitate națională. Pe ani ce trec, intelectualul de vârf de la noi (de la care se așteaptă totul) strică și ce e bun în funcție, e corupt de putere, e lipsit de clarviziune, e incapabil să sfințească locul. E un blestem la mijloc, se repetă la nesfârșit, cinic, dezamăgirea față de intelectualul care ne conduce. Ar trebui să se sesizeze lumea că numai cei ce au „vocație în domeniu“ reușesc în funcția care li s-a dat (sau pe care și-au dat-o singuri, uitați-vă la succesul oamenilor de afaceri „fără studii de specialitate“; inclusiv în rândul comunității rome, sau mai ales aici). Ar trebui descoperiți cei ce s-au născut șefi (e și asta o vocație, să fii șef responsabil, care să determine în bine viitorul). În istorie am avut mereu perioade de prăbușire, „ca stat“, datorate mediocrității (dacă nu submediocrității) intelectualilor aflați în funcții publice (politicienii făcând dintotdeauna cărțile). Cum arată intelectualii care ne conduc, așa arată și România, e clar – la coada Europei, din toate punctele de vedere. De la Revoluție încoace, mergând pe mâna democrației, intelectualii noștri ar fi putut să-și demonstreze superioritatea naturală (cu care au fost dotați din naștere) puși în funcții de conducere – măcar atât cât au demonstrat intelectualii cehi la ei în țară (veniți și ei după un comunism de rău-augur), să plusez. E de vină slăbiciunea „fibrei naturale“ a intelectualului român trezit în funcții publice (de care depinde cum arată statul), lipsa vocației de sacrificiu și a onestității, neprofesionalismul, educația contrafăcută? Din păcate, România nu are cu ce să se laude nici în plan politic (doar cultural e strălucită, impusă vocațional).

 

Alex. ȘTEFĂNESCU

Am multe defecte, dar nu și pe cel care-mi displace cel mai mult la români: neseriozitatea. Modul meu de a trăi nu este reprezentativ pentru stilul de viață românesc.

Există și destui români, îndeosebi în Ardeal și Bucovina și, ca excepții, în restul țării, care, ca și mine, își respectă cuvântul dat, muncesc conștiincios, își fac în orice privință datoria. Dar nu ei dau tonul. În țară s-a instalat de multă vreme, aproape că s-a oficializat, un individualism indecent și iresponsabil, din cauza căruia aproape nimeni nu se poate baza pe nimeni. Parcă se trăiește la întâmplare, indiferent cât de mari sunt pierderile. Instituțiile de stat, de la guvern și până la un ghișeu de informații dintr-o gară, funcționează defectuos și imprevizibil. Dar și relațiile dintre persoanele particulare sunt capricioase, lipsite de orice reglementare, uneori inofensiv-iraționale, alteori pur și simplu periculoase.

Lipsa sentimentului răspunderii, a conștiinței cetățenești determină o risipă dezastruoasă de resurse materiale, efort, inteligență și talent. Ne aflăm în situația cuiva care încearcă să umple cu apă o sticlă, fără pâlnie, turnând în ea direct dintr-o găleată. Cheltuielile sunt enorme, rezultatele modeste. Trăim într-o dezordine cronică, care ne face foarte rău. Extrași din această dezordine prin expatriere, integrați în societăți bine organizate, românii câștigă repede respectul și admirația celor din jur. De unde rezultă că fiecare român (sau aproape fiecare român) luat separat are înzestrarea necesară pentru colaborare riguroasă și performanță profesională. Dar românii adunați la un loc, în propria lor țară, recad în superficialitate și inconsecvență.

Și eu par neserios, din cauză că practic excesiv umorul și spiritul ludic. Par, dar nu sunt. Mă caracterizează punctualitatea și simțul datoriei, trăiesc de o viață întreagă ca un neamț în România. Culmea este că am numai de pierdut din cauza acestor calități. Irosesc, de exemplu, mult timp pentru că sunt punctual și trebuie, în orice împrejurare, să-i aștept pe alții.

Neseriozitatea nu are niciun farmec. Singurul avantaj (trist) este acela că furnizează subiecte insolite, tragicomice, ziariștilor (un exemplu: tatăl unui prieten al meu a murit, cu ani în urmă, din cauză că i-a… căzut un porc în cap; era un porc crescut în balconul unui bloc, la etajul III, porc care s-a plictisit dintr-odată și a vrut să evadeze).

Nemulțumirea mea este a unui om care îi iubește pe români și pe care îl doare sufletul când vede cum își bat joc de ei înșiși.

 

Florin TOMA

Aș începe – fiindcă tot trăim într-o lume paradoxală – deci, aș începe printr-un paradox de bun simț, în sensul că defectele noastre personale nu ne aparțin; nu sunt ale noastre, sunt ale altora! Care, firește că trebuie iertate cu asupra de măsură, așa cum și noi iertăm greșitului care crește în noi, cam de pe când am venit pe lumea asta. Dar nu numai noi sau ceilalți comitem erori. Se greșește și mai sus. Dincolo de ceruri și de noi. De pildă, zice Isac Babel în savuroasele sale Întâmplări din Odesa: „Toată lumea face greșeli, chiar și Dumnezeu! Oare nu Dumnezeu Însuși a greșit atunci când El i-a stabilit pe evrei în Rusia, astfel încât să fie chinuiți mai rău ca-n iad? Nu ar fi fost mai bine ca evreii să trăiască în Elveția, unde ar fi fost înconjurați de lacuri cu apă limpede, de aer curat de munte și de francezi din belșug? Deci, toată lumea face greșeli, chiar și Dumnezeu!“. Acesta era stilul inconfundabil al lui Babel: umor sumbru, spirit sec, melancolie ironică. A fost arestat în toiul nopții de 15 mai 1939 și se spune că, în timp ce se îmbrăca, i-ar fi zis ofițerului NKVD: „Auzi, cred că tu nu dormi prea mult, nu?!“…

Revenind la noi, vecinii de la vest de Odesa (de care ne leagă ceva amintiri deplorabile!), trebuie să fim sinceri și să remarcăm că, în ce ne privește, nu au fost de vină nici Zamolxe, nici Traian, nici Decebal. Și, cu atât mai puțin, Dumnezeu. Fiindcă suntem obligați să recunoaștem că, oriunde ne-ar fi așezat El, seminția noastră tot așa s-ar fi ivit. Cu aceleași năravuri și metehne.

Rugămintea dvs. de a pune poporul român pe masă și de a-i descoperi psihomăruntaiele e de bun augur, în aceste momente istorice. De aceea, dacă părăsim teritoriul aforismatic al culturii și ne așezăm privirea personală pe concetățeanul nostru, dăm peste o sumă de atribute.

De pildă, cum că uneori suduie. Vai de mine, dar el nu e deloc mitocan. E cuviincios, însă doar puțin luat prin surprindere de bunul-simț. În rest, e săritor cu neamul, culant cu vecinii, obedient cu justiția, conștiincios în pizmă, exigent cu autoritățile și flușturatic în promisiuni.

Supărăcios? Nici vorbă! El nu e răvășit de nimic niciodată. El are doar draci ori capsa pusă. E ciudos pe soartă, își bombăne aproapele sau își beștelește destinul; îl sâcâie tot timpul o sfiiciune interioară, are cumva sfâșieri metafizice, simte cum îi scârțâie articulațiile spiritului, dar, din obișnuință, cade în lingoare. Altfel spus, când e un pic de soare, ar cam fi bună o ploicică. În schimb, dacă doar burează, e urgie, nu se mai satură Dumnezeu de-atâta apă! Și mai e ceva: românul nu are plăceri grave sau desfătări fundamentale. Ci doar mici defulări costelive, în schimb, pasagere. În capul lui, extremele sunt dubioase. Dacă e rece, îi cauzează. Dacă e fierbinte, se opărește. Iar tot ceea ce e discret și nu știe bărbatul e musai să știe tot satul. În schimb, tonul răstit îi provoacă melancolii după „vârsta de aur“, când se vobea numai în șoaptă. Concluzia: dacă ceva merge bine, asta provoacă panică. E o drăcie la mijloc. Și atunci trebuie oprit imediat. E suspect. Cât despre succese, ele sunt tot timpul ale vecinului, care, în general, are ori cele mai bune condiții, ori baftă chioară, ori capra gestantă.

Când nu e absorbit de studiul aprofundat al fantasmelor, românul are vocația temeinică a veșniciei. Pe sponci, însă. Asta e: contractul lui cu eternitatea e valabil doar o clipă. Datorită țâfnei posomorâte împotriva realității. A veșnicii sale pici pe această lume. Pe legile ei. Pe rânduielile ei. Pe durata ei. Și atunci, mintenaș, vâră o pană de îndoială în butucul mașinăriei universului. Drept urmare, acesta își schimbă cursul. În sfârșit, e cum a vrut el, vițăvercea. După o vreme, însă iarăși nu e bine. Și simte că-i vine ca o mănușă o revuluție. Scandalul euforic. Pentru care nu resimte remușcări, ci numai mușcări.

Fizica existențială a românului e cumva aparte. Curioasă. Originală. Plăcut opozitorie, cum am spus, ca un oximoron simpatic și de treabă. Românul, în general, nu are stare. Când stă pe loc, se bâțâie. Și dacă stă, stă pe ghimpi. E nestatornic. Și anxios. Tare sucit. În toate. Dar, deși urăște etic somnolența, el respectă cu religiozitate tânjala. Nu are grețuri filosofice, dar iubește dezinteresat lâncezeala încruntată. E dinamic, se agită și se frichinește bine, dar, în același timp, e stătător cu mare bucurie. Mobil până la amețeală, e degrabă promițător de fapte și mărețe împliniri în așezare. Este aferat, fiindcă are mereu ceva de făcut, dar singura soluție la care recurge e amânarea. De aceea, așa agitat peste măsură, are grijă să-i rămână un strop de voință ca să se retragă într-o resemnare superioară. Acest proteism șugubăț îi provoacă mereu inițiative. Extrem de serioase. Dar pe care nu are timp să și le asume.

Scurta noastră ochire asupra românului se încheie nici nu se putea altfel decât cu o enigmă: nu se știe precis când este românul român și când e mai aproape sau mai departe de el însuși. Sau dacă aceasta e ultima lui transfigurare. Fiindcă în pielea lui se simte mereu ambiguu. Când foarte bine în suficiență, când jenat de neajunsuri (adică nu-și mai ajunge!). Pe cale de consecință, își atârnă viața de stănoagă, într-o infinită și fierbinte stenahorie. În afara amintirii devastatoare a absolutului atins cândva (precis în illo tempore!), e lovit de nostalgia ducerii. Care-l face să spună, când conspirația împotriva sa nu mai poate fi potolită – adică mereu – cum simte că-l apucă dorul de ducă. Adică, ieșirea din învelișul absenței paradigmei(sic!). De aceea, prudent, atunci când pleacă, românul pleacă un pic, dar rămâne de tot. O hipostază ușor nemernică, dar, trebuie să recunoaștem, savuroasă.

C-așa-i românul… Și ca dânsul sunt și eu!

 

Laurențiu-Ciprian TUDOR

Ei bine, hai să încep acest exercițiu de sinceritate și de atribuire cu defectele mele, în primul rând profesionale și apoi personale. În sfera profesională, fondul a ceea ce mă face mai puțin funcțional este faptul că îmi pierd destul de repede interesul. Dacă nu mă provoci, dacă nu mă poți cointeresa și dacă încerci să mă controlezi mă faci să mă retrag sau să îți contest scopul. Sunt genul de angajat cu conduită de risc și adaptat rebel. Sunt, în termeni de specialitate, exact ce nu și-ar dori un lider autoritar. Dacă, însă, proiectul mă entuziasmează și oamenii îmi plac (asta înseamnă să simt că pot crește cu ei sau să îi admir) sunt angajat sută la sută și loial fără rezerve. Apoi sunt (câteodată) cârcotaș și puțin cam exigent. Spun adevărul fără perdea. Mi s-a reproșat și că sunt mai mult orientat pe sarcină decât pe oameni. În plus, funcționez cu flux și reflux. În cea de-a doua stare am tendința să amân și să pierd timpul. În plan personal, cred că mă strică o anume dimensiune colerică (deși predominant sunt sangvinic). Când îmi sare țandăra sunt destul de agresiv și nu mă las până nu spun tot ce am de spus. Nu țin să par simpatic și am tendința să îl provoc pe cel de lângă mine (e un fel de a-l cunoaște mai rapid). În linii mari cam asta este, dar probabil sunt acceptabil de vreme ce oamenii nu mă ocolesc și am prietenii vechi. Nu mă îmbăt, însă, cu apă rece, încerc smerenia și nu arunc piatra.

Acum despre autoatribuire (adică eu românul ce cred despre români). Cum cred că sunt semenii mei?! Sunt neexigenți. Acel „merge și așa“ făcând să pară și ce avem temeinic o însăilare. Facem lucrurile de mântuială (și nu de mântuire), adică superficial și făcând mișto de modul corect și de reguli. Neavând standarde înalte fluierăm în biserică și ajustăm totul, suntem în stare (vorba conjudețeanului meu de la Lisa, Octavian Paler) să facem micing pe Golgota. Suntem, deci, inadecvați, fățarnici și nu respectăm lucrurile sfinte, adânci, înalte, iar când o facem devenim radicali și ne împăunăm. A, să nu uit de Petre Țuțea: el vorbea despre „aflarea în treabă ca metodă de lucru la români“. De aici cred că emerg toate relele noastre, toate defectele care ne fac codașii Europei, deși suntem inteligenți și ne adaptăm rapid în medii noi (uneori poate prea rapid: acel „ne descurcăm noi“). E clar că toate astea au explicații socio-istorice, e clar că regimul comunist a agravat totul distrugând tot ce însemna repere și model. E clar și că tranziția asta interminabilă a schimbat o contraselecție cu alta, dar nu cred că nu avem resurse să devenim competitivi și creatori de lucruri înalte, durabile. Mă enervează, de pildă, fatalismul și lamentările de tipul „ca la noi la nimenea“ sau „așa-i la noi“. Ca să nu mai fie așa trebuie să nu mai acceptăm orice, trebuie să facem lucrurile cum se fac, trebuie să nu mai alegem impostura și să punem în fața noastră adevăr și modele autentice. Doar așa vom scăpa de sentimentul ăsta de anomie, de nerezolvare și vom putea dezvolta o cultură a încrederii și a exigenței. Dovadă că se poate este faptul că românii nu se comportă la fel în Occident. Pentru că există reguli și aplicabilitatea legii nu e negociabilă. Dacă nu respecți, suporți consecințele. Ne trebuie, deci, un anume geometrism, o formă limpede, clară, verificabilă, o matriță de acest fel și oameni pe măsură care să o aplice. Avem o problemă și cu asta: nu știm să ne alegem conducătorii. Suntem victime binevoitoare ale leprelor, ale populismul și demagogiei (și nu avem demnitate). Cred că nu vom putea rezolva asta decât dacă facem temeinic educație și doar dacă creștem nivelul de cultură și consumul ei. O populație enculturată este o populație greu de prostit și masă de selecție pentru lideri responsabili. Trebuie să depășim odată formula „pâine și circ“ care la noi se aplică ca „manele și scandal“. Trebuie să sperăm și trebuie să muncim

Lucian VASILIU

1. Răspuns ludic: Defectele celorlalți sunt și ale mele, în proporții, cu nuanțe diferite. Calitățile celorlalți nu sunt și ale mele, cu nuanțe, în proporții diferite.

2. Răspuns mai puțin ludic:

Avem sufocant de mulți analiști, comentatori, politologi pe cap de (în)locuitor, încât nu are rost să încarc lista.

Prin urmare, carevasăzică, deci, pe cale de consecință nu pot adnota sintagma „statul eșuat“ (eventual „statul șuetă“!). Singurele DIRECȚII pe care le (re)cunosc sunt cea junimist-maioresciană și cea post-junimist haretiană.

Am încercat mereu să fiu lucid și sincer! Sper să rămân așa, cu aceste „defecte“ (semne particulare?).

Defectele mele profesionale (am dat examene, am patru patalamale: bibliotecar, profesor de română, muzeograf, manager cultural) ar fi:

Tenacitatea, urmărirea țelului/ obiectivului/ țintei: dăunează sănătății!

Proiectul, viziunea, efortul concentrat, pe termen mediul și lung: deranjează „colectivul“/ echipa/ grupul!?

Dacă mă privesc în oglindă, toate defectele mele fac țăndări „sticla“!

M-am vaccinat, de trei ori, rob al medicinei și al rigorii sociale. Pe afișele, mesajele trimise de la editura Junimea și de la revista Scriptor (unde încă activez, deocamdată) am pus expresia ludic-civică „Vaccinul stimulează lectura!“ Reacții? Unele cu „defecțiuni“ (în jur de, circa, aproximativ), altele consimțind „VACCINAREA (și a) MĂRII NEGRE“!

Uneori (mai puțin deseori!) am fost laș, tăcut (când trebuia să vociferez – nu pe stadion!); am acceptat duplicități conjuncturale; am trecut cu vederea (prea ușor, nu mi-am schimbat ochelarii la timp!); nu am dat în judecată (decât o dată, un comiliton din Iași, care m-a acuzat, public, care m-a „deconspirat“, fără nicio probă, că aș fi fost delator, documentele ulterior apărute au dovedit că am avut Dosar de Urmărire Informativă, că am fost anchetat, avertizat, după debutul meu cu „scandalosul“ volum „Mona-Monada“, Iași, Junimea, 1981)! Etc.

Din când în când, pe acest fond, „posedat“ de rigori, am făcut exces de „Alcooluri“ de Apollinaire. Versul lui Mihai Ursachi m-a salvat: „Un om din Tecuci avea un motor/ Dar nu i-a folosit la nimic“ (poemul cu titlul Post-scriptum. Transversaliile mari sau cele patru estetici. Poezie pe care a scriso magistrul Mihai Ursachi pe când se credea Pelican).

Defecte colective? Pe lângă cele moștenite de la Deceneu, Decebal, Burebista (a se vedea totuși calitățile strămoșești de la Roma, pe columnă, în muzee, pe Arcul lui Constantin!), să ne gândim că am fost administrați de otomani, de austrieci, de sovietici. Din 1947-1948 încoace, ne-am decapitat elita! A se vedea Memorialul de la Sighet, a se (re)citi Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, de pildă!

Lene, superficialitate, jumătăți de măsură, jumătăți de normă, gramatică discutabilă, demagogie cu papion, evaziune fiscală, grafomanie, fudulie vană („închipuluiți“, vorba junimistului Ion Creangă!), clanuri, trântori, șantajiști, reformiști fără reforme, birocrați neam de neamul lor („Tui neamul nevoii!“, exclamație revoltată, eminesciană), duplicitate, triumfalism, extratereștri, români abandonați peste Prut, la sud de Dunăre, în exil, migrație, diasporă etc. etc. etc. „Unde ești tu, Țepeș Doamne?“

Și totuși: Mihai ȘORA la 105, Alexandru ZUB la 88, Ovidiu GENARU la 87, Andrei PLEȘU, Matei VIȘNIEC, Emilian GALAICU-PĂUN (Chișinău), Europa liberă (Monica LOVINESCU, Virgil IERUNCA), Universitatea din Freiburg (eruditul Paul MIRON), profesori, preoți, medici, artiști, sportivi, arhangheli, heruvimi, îngeri.

Te rugăm, Doamne: calități, calofilie, caligrafie!

 

Răzvan VONCU

Sunt ușor incomodat, de ce să mint, de invitația de a răspunde la această anchetă, găzduită chiar de revista din a cărei redacție fac parte.

Aceasta, deoarece îmi repugnă mărturisirile în public. Practic des examenul de conștiință, iar cei care mă cunosc îndeaproape știu că nu sunt complezent cu mine însumi. Însă această fervoare a exhibării vieții private în spațiul public – pe care mediile de așa-zisă socializare au exacerbat-o – mi se pare oribilă și la nivelul persoanei (chiar și în biserică, mărturisirea este privată, preotul fiind doar un intercesor), și la nivelul întregii națiuni.

Și este, categoric, unul dintre semnele cele mai puternice ale direcției greșite în care mergem: după peste patru decenii în care ne-am străduit din răsputeri să ne ferim viața privată de tentativele regimului comunist de a o invada și controla, acum ne-o expunem benevol, cu o inconștiență depășită doar de impudoare.

Mutată pe palierul națiunii, această fervoare a spălării rufelor în public (dezgustătoare, repet, în opinia mea) se traduce prin pasiunea pe care o avem pentru a ne contesta singuri, pentru a ne pune cenușă în cap și a accepta senini orice verdict asupra noastră, chiar când este pus de reprezentanții unor națiuni – Germania, de pildă – care ar trebui să-și scruteze propria conștiință timp de secole, înainte de a-i mai judeca vreodată pe alții. Nici un alt popor nu a dezvoltat, ca noi, școli de istoriografie și de lingvistică în care, în loc să cultive cunoștințele pozitive, atât de necesare astăzi, să-și pună sub semnul întrebării chiar certificatul de naștere. Nimeni nu își neagă, ca noi, originea și nu-și transformă personalitățile istorice în „mituri“, care, dacă-s mituri, trebuie „demitizate“ și reduse la „adevărul“ unei istorii din care, împotriva evidenței, s-ar cădea, nu-i așa?, să fim șterși.

Așa că prefer să rămân pe palierul profesional, care este aprioric public, și să recunosc deschis că îmi reproșez, în activitatea mea critică, o anumită reticență de a-mi spune opinia în cazul unor cărți și autori al căror succes a fost dinainte montat. În fiecare din aceste cazuri, am preferat să practic un procedeu legitim și care, am sperat eu, în timp va marca o anumită diferență: critica de omisiune. Nu m-am pronunțat deloc asupra lor, sperând că adevărul va ieși singur la iveală, ca untdelemnul deasupra apei. A fost, categoric, o atitudine mai onestă decât cea a criticilor care au lăudat respectivele cărți/ respectivii autori în scris, pentru ca în aparté-uri complice să-ți spună că, de fapt, textele pe care le lăudaseră nu sunt prea grozave. Însă a fost o atitudine egoistă: am preferat să scriu despre cărți și autori buni sau despre literatura clasică, știind bine că, în general, discursul critic are „termenul de valabilitate“ al literaturii despre care scrie. Dacă publicul nu-l mai citește pe autorul comentat, e puțin probabil că va fi interesat de ceea ce spune criticul despre respectivul autor. (Omit cu bună-știință excepțiile în care discursul critic – vezi cazurile Maiorescu, Lovinescu, Călinescu, Vianu, Manolescu – devine o superioară proză de idei și se desprinde de textele de la a căror interpretare pornește.)

Nu am lăudat, sper, niciodată cărți vădit proaste, ale unor autori lipsiți de talent, și mai ales nu am depreciat niciodată, în activitatea mea, o carte bună. Însă nici n-am fost suficient de vanitos încât să-mi subliniez de fiecare dată gustul personal, chiar când „umflarea“ unei cărți sau a unui autor mi s-a părut scandaloasă. Mi-am spus că, în fond, fiecare pasăre pe limba ei piere și, vorba lui Ion Băieșu, cine îi crede pe criticii de casă se curăță pe barba lui.

La nivel național, mă deranjează cel mai mult seninătatea cu care ignorăm competența și probele ei concrete. Trei sferturi dintre conducătorii de instituții publice din această țară nu au studiile potrivite. Niciun profesor și nicio instituție care a dat doctorate plagiate nu a fost, finalmente, sancționat/ă. La televizor, despre reforma învățământului se pronunță „jurnaliști“ absolvenți de Mecanică, iar despre finanțe și bănci, alți „jurnaliști“, absolvenți de Litere. Muzee arheologice care ar trebui să aibă vizibilitate europeană sunt date pe mâna unui inginer de mine (?!), iar biblioteci universitare de vârf, pe mâna unor ofițeri de informații (?!). Absolvente de Politehnică se pretind și sunt considerate critici de teatru și se lucrează activ ca să fie instalate la conducerea unor teatre naționale, în detrimentul profesioniștilor adevărați. Oameni cu 606 popriri pe cont, care nu și-au mai plătit nicio datorie din 2013 încoace, se pretind și sunt luați drept „reformatori“ ai unor instituții cu o istorie de peste 100 de ani și, întâmplător, corect și profesionist gestionate.

Nu sunt cazuri generice sau inventate, sunt situații reale, despre care presa a scris și pe care le cunoaștem cu toții. Incompetența este de o mie de ori mai gravă decât corupția și ne face total necompetitivi, cu efecte care se văd în viața de zi cu zi a fiecărui cetățean. Iar în loc să arătăm cu degetul cauza – incompetența și încălcarea senină a regulilor nescrise ale rațiunii, care spun că nu poți face din coadă de câine sită de mătase –, noi ne apucăm de teorii absconse despre cum ne-am fi falsificat istoria. Teorii ale căror concluzii nu pot fi, evident, decât că nu avem nicio șansă și că nici nu mai are rost să sperăm că, prin intermediul democrației, vom ajunge la un moment dat la o administrație performantă, la o guvernare responsabilă și, implicit, la un standard de viață civilizat. În loc să rezolvăm, în ordinea importanței, problemele de rezolvat, ne punem cenușă în cap și arătăm Cerul cu degetul. Decebal, Ștefan cel Mare sau, eventual, Mihai Viteazul sunt de vină că noi alegem ca primar un bezmetic, care află în mai că trebuia să facă dezinsecția în februarie.

Îmi dau seama că nu am răspuns neapărat la cele două întrebări gemene cuprinse în invitație, însă acestea sunt problemele care mă preocupă cu adevărat în momentul de față.

 

Varujan VOSGANIAN

Nu vreau să risc adjective pentru a caracteriza poporul român. Noi am trăit în permanență în preajma unor mari imperii fără ca vreodată să cotropim pământurile altora. Dacă poporul român a cunoscut maladii, poate că ele nu au fost ale noastre, ci ne-am contaminat de bolile imperiilor, boli adesea molipsitoare. Purtăm păcatul, dar nu și vina, de a avea aceste maladii. Dacă avem o vină, atunci aceea poate fi a faptului că ne-am vătămat pe măsură ce ne-am lecuit și n-am știut s-o luăm cu lecuirea înaintea vătămării. Și, aș mai adăuga, rar pentru un popor, entuziasmul cu care ne pierdem speranța.

Chestionarul dvs. se referă și la modul în care, pe acest fundal, persoana mea a trăit și a retrăit. Nu am vanitatea să cred că însușirile și defectele, abilitățile și năravurile mele au influențat într-o asemenea măsură soarta poporului român, încât să merite a fi amintite în această discuție. De aceea, prefer să vorbesc nu despre mine, ci despre generația mea, cea a copiilor triști născuți după război.

Într-un anumit fel, aparțin celei mai norocoase generații care a trăit vreodată pe pământ. Nimic n-a fost întâmplător în viețile noastre. Am fost, din întreaga instorie a omenirii, singurii aleși să trecem, în același timp, frontiera unui secol, al unui mileniu și a unei noi revoluții. O șansă în plus, s-ar putea spune, ca să înțelegem.

Pentru a trece frontiera dintre secole și milenii, aveam nevoie doar de sănătate și cei mai mulți dintre noi au avut-o. Pentru a trece frontiera trasată între două sisteme diferite de a organiza lumea doar sănătatea nu e de ajuns, ba chiar aș putea spune că prea multă sănătate dăunează.

Generația mea, crescând între ziduri, a avut un al șaselea simț, Acela de a vedea prin zid. Cu cât zidul era mai gros și mai înalt, cu atât lumea pe care o vedeam prin el era mai luminoasă și mai frumoasă. Fiecare dintre noi avea bucata lui de zid și, odată cu ea, bucata lui de ideal. Dar noi am fost, apoi, și generația dărâmătorilor de ziduri. Le-am dărâmat, chiar cu mâinile goale, dar odată cu ele a dispărut și lumea aceea frumoasă pe care o vedeam. Ne căutăm de peste trei decenii bucata de ideal printre dărâmături și n-o mai găsim. Acesta este semnul tragic al generației mele.

Noi nu am fost educați să fim liberi. Gândurile noastre fuseseră libere dar era ca și cum am fi murmurat, într-un spațiu concentraționar, Die Gedanken sind frei. Coborârea speranțelor pe pământ s-a dovedit, însă, abruptă, semănând, mai degrabă, cu o prăbușire, căci am adăugat libertății de a gândi doar libertatea de a vorbi. Ba chiar, vorbeam mai mult decât gândeam sau, adesea, înainte de a gândi. Libertatea de a schimba, adică acolo unde libertățile fiecăruia ar fi trebuit să se transforme într-o comuniune a libertății, n-am putut-o căpăta.

În 1990, în loc să spunem ce-o să facem noi în următorii cinci ani, întrebam ca niște zănateci, în dreapta și-n stânga, „ce-ai făcut în ultimii cinci ani?“. Preocuparea noastră de căpetenie era cum să descâlcim trecutul, nu cum să limpezim viitorul. Am intrat cu spatele pe poarta cea mare a libertății. În această precumpănire a trecutului, ei se simțeau ca acasă, noi jucam în deplasare. Ei se cunoșteau între ei, aveau exercițiul autorității, puteau fi fanatici, căci aveau înverșunarea de a se apăra, încercând să-și ascundă faptele săvârșite și să păstreze pozițiile pierdute. Noi nu ne cunoșteam între noi, doar de câte unii auzisem la Europa Liberă, dar ei nu erau capabili să coaguleze ceva, trecutul de care ne agățam era mult prea îndepărtat, nu eram fanatici, căci speranța nu naște fanatism. În loc să construim o lume nouă, în care ei să se simtă stingheri, am rămas captivi în lumea din care credeam că am ieșit, dar s-a dovedit la fel de greu ca atunci când încerci să sari peste propria umbră. De aceea, marea șansă a generației mele, aflată atunci la muchia dintre tinerețe și maturitate, a fost irosită, cu prețul unui deceniu întreg de oportunități pierdute. Am avut bună-credință, dar buna-credință nu este, adesea, sursă a izbânzii, ci a sacrificiului.

Judecând, după mai bine de treizeci de ani destinul generației mele, îmi dau seama că nu mai există inocenți printre noi. Viețile noastre, privite din înaltul cerului, par, mai degrabă, o risipire.