Poeme nescrise
Nu există în fond decît poeme nescrise.
Cele adevărate.
Cele scrise, puține, sînt doar un aisberg
al celorlalte oculte pe care le poartă cu el oricine
la piept sub brațul stîng
ca pe un cod numeric personal
pe care nu-l știe sigur nici el
cu care poate fugi liber de-acasă
fără să se mai întoarcă vreodată.
*
Din neglijență sau pur și simplu risipă,
din silă ori uitare de sine
mai pierde și el cîte unul pe drum
pe care îl calcă însă repede ceilalți în picioare
precum pe niște frunze sonore toamna
ispititoare foșnitoare.
*
Dar primii care au învins moartea sînt grecii
în cetăți azi în ruină la țărmul Mării Noi
la malurile mării mereu înnoite de ei.
Apoi drumul înapoi pe apă se șterge detot
precum al lui Ulisse însuși
precum al păsării în aer
al peștelui în apă
al celui desculț pe nisipul
unei zile spulberate de vînt.
*
Cîntat-am toate acestea într-o limbă neauzită
ce doar se scrie cu litere arse
în cuptoarele trupurilor noastre
de acum
de azi și de mîine.
*
O amintire doar ca un fir plăpînd
de iarbă ivit de sub un zid chinezesc.
N-a fost un vis
doar China a fost ireală în
Grădina Yunnan – depun mărturie:
e metafizică.
E singura-n lume.
Adăpostește Arborele Senzitiv pe care
de cum îl atingi cu vîrful bont al degetului
arătător
el se cutremură singur, tot, cu coroana lui
întreagă
de frunze mărunte
ce scot un clinchet așa de clopoțel vegetal
din pămînt
care te cheamă.
*
Lîngă el nu departe pitit stă în tufă deasă
celălalt căruia dacă îi cînți
în orice limbă de pe pămînt
de-acum sau îndepărtată
dansează singur clătinîndu-se cu toate mlădițele
în aerul încremenit.
La auzul vocii cristaline în acute
în mandarină
a fetei ce ne însoțește
mlădițele lui legănau ceva-n aer
imponderabil
chiar sub privirile noastre.
*
Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vînt,
Cu crengile la pămînt?
*
Nu departe de strajă
e Arborele ucigaș
de care ar trebui să se teamă oricine.
Singură coaja lui
te poate ucide în cîteva clipe
doar s-o atingi.
*
De față eram toți cinci.
Stau mărturie:
Cornel cel prefăcut apatic
Alex mereu în rumoare
Eugen cerebralul
Bruno extaticul
eu însumi pierdut înecat
în veșminte subțiri ude
în aerul dens apos
al unui muson necunoscut de sus
rătăcit mereu pe un alt și alt
meridian.
*
Leg acum
cu un fir
norul îl bandajez
pe pămînt.
Cînd scrii ești îngropat în hîrtie.
În genunchi îngropat.
În pămînt alb
cum s-a spus
un cocoloș de hîrtie
care se aprinde singur
de fiecare dată exact
atunci cînd ajungi
la punct.
Dimineața ridică ceața
de pe o scriere cu cerneală simpatică.
Arbori în flăcări torțe dulci
de salcîm.
Pămîntul pe care l-ai bătătorit
desculț și liber.
O amintire:
mai demult exersam
și eu insomnii.
Un copil învață pe silabe
o nouă limbă.
Scăpat din brațe
aleargă de-a bușilea.