Platoul cu harmsii (oameni care n-au existat, dar cu care ne mândrim)

Anna Karenina

Apăru de după clădirea veche a gării, de pe zidurile căreia, după atâtea geruri, zăpezi și ploi, vopseaua galbenă se istovise, dezvelind rănile provocate de tencuiala roasă. Prin unele, se vedeau cărămizile din care curgea un praf, normal, cărămiziu, în vreme ce prin altele, se zăreau fâșii subțiri de lumină. În întuneric, singura fereastră luminată ca lumea – cea de la biroul șefului de gară Anton Semionovici Koropkin – sfâșia vălul nopții cu tăișul unui fulger alb. Purta o rochie lungă, albă, cu pieptar negru, plisat, iar pe poale înflorată ca un câmp de maci cu tije verzi, îndoite. Pe deasupra ei, o etolă din blană de vulpe argintie, ce pornea dinspre pieptarul cu perle, ca un veșmânt de raze. Pe cap, ținând strâns conciul de păr împletit deasupra cefei, o pălărie albă, cu boruri mari, bordate cu dantelă vișinie ca sângele. Într-o mână, ținea o valijoară cu câteva etichete lipite, cu nume de orașe și hoteluri, iar, în cealaltă, o umbrelă din pânză neagră strânsă cu șnur, pe margini cu dantelă albă și cu mâner tot alb, din fildeș. Având grijă să nu deranjeze cele câteva resturi de întuneric de pe umeri, ce păreau că mânjesc frumos și delicat firele moi ale blanei de argint, femeia lăsă jos valiza, sprijini umbrela de ea și intră imperial și languros, cu pași mici, voluptuoși, încălecați ca pe catwalk, în pătratul din fața ferestrei luminate. Acesta, ca un omagiu planetar, pe loc se transformă într-un cub muzical, din care răsunau ritmurile unui dixieland din New Orleans. Captivă în interiorul lui și strălucitoare ca o divă de cinema, cu brațele în sus, victorioasă, părea o statuie vie de lumină, atrăgând, spre a fi adorată, toate privirile nesățioase din lumea întreagă.

Sunt Anna Karenina!

Ieși nerăbdătoare din cub, sărind zglobie ca o căpriță.

Și sunt emoționată… Pentru că toată viața noastră oare ce este, dacă nu o emoție?! Întotdeauna, mi-am dorit exact ceea ce n-am putut avea. Iar ce am avut, într-un sfârșit, am avut atât de puțin! Pentru că…știi cum începe bătrânul povestea noastră: „Toate familiile fericite seamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei!“. Chiar dacă pe amândoi îi chema Alexei, nu l-am avut cu adevărat pe niciunul, nici pe Alexei Alexandrovici, nici pe Alexei Kirilovici. Și i-am pierdut și pe unul, și pe celălalt. Am pierdut totul. Am pierdut copilul, am pierdut tihna căminului, am pierdut iubirea pătimașă. Și, cu toate că noi, oamenii, suntem o emoție constantă, eu astăzi sunt doar un vestigiu. O relictă, cum se spune în biologie. Dar măcar știu că am lăsat în spate, totuși, o amintire, batâr o urmă de emoție. Fiindcă ne naștem dintr-o emoție și plecăm din lumea asta lăsând înapoia noastră o emoție… Ce să mai, suntem întruchiparea emoției, nu-i așa?! – mai spuse zâmbind.

Apoi, deschise maxim brațele, parcă și cu un aer ușor cristic, spre a fi îmbrățișată.

Eu sunt… trenul! – zise el, scurt, tăios și rece.

Râseră amândoi, dar brusc, fără preliminarii și fără menajamente, el îi tăie gâtul. După care, scoase un șuierat și dispăru, lăsând în urma sa un frison de fum cu miros de cărbune ars.

Josephina K.

Lovită brusc, din nou, de un atac de nostalgie familială, Josephina K. dezlipi din albumul familiei – cu un gest brusc, precis ca o tăietură de bisturiu – o fotografie îngălbenită, cu zimți pe marginea îndoită. Își apropie, și de ochi, și de poză, lupa filatelică, aplecându-se să se uite mai bine… Cu capul său mare, cu părul crescut peste grumaz și tăiat în creștet după moda Jeanne d’Arc, ea îndeplinește în familia K. funcția de reazem nemijlocit al familiei. Datorită staturii sale atlantice, fata pune umărul la treabă și sprijină frontonul antic al casei, acolo unde se află cel mai prețios document de istorie al acesteia. Acolo, deci, sunt sculptate în contrabasorelief scene din Marele Război pentru Cipare și Emancipare, acea uriașă încleștare cu Forțele Răului trimis de Satan Pățitu, la care au participat și doi membri ai familiei K. E vorba de stră-străbunicul Spyros Makarioteanu și fiica lui, Rosebunda, supranumită „prințesa-volintir“, în cronicile heptapeutice, căci s-a remarcat de-a binelea prin cele șapte acte de eroism de pe malul drept al Colovățului. Ca fapt divers, alături de ei, au participat și câțiva dintre vecinii lor, adică ai lu’ Pătroi Majuru’, ai lu’ Bartoleon Luciferică și ai lu’ Ghelase Mărginașu’. Toți, distinși în cumplite încăierări de pe frontul aprovizionării trupei cu hrană, muniție și vivandiere…

Cotropită, așadar, încă o dată de valuri de nostalgii, Josephina K. hotărîse mai devreme să lase puțin frontonul nesupravegheat, contând pe robustețea coloanelor indorice și intrase în casă. Se dusese direct la biblioteca din living-room și extrăsese de acolo albumul foto al familiei K., legat în piele de Córdoba.

Părul ei drept, tăiat în creștet după moda Jeanne d’Arc, se lăsă peste fotografie, adumbrind-o. Printre petele gălbejite, încă era cu putință a fi recunoscuți cei doi eroi ai familiei, distinși în Marele Război, stând umăr la umăr, ostășește, numai că erau înconjurați, fără ca ei să știe, de un pâlc de dușmani ascunși după fiecare copac din pădurea aflată în jurul lor. Stră-stră bunicul o ținea pe fiica sa pe după mijloc, ca și cum ar fi fost gata-gata s-o ia la o învârtită. Doar că gestul lui era calin și ocrotitor, căci mantaua militară a femeii, cu pulpanele despicate în față, nu putea să mai ascundă burta deja imposibil de neremarcat: Rosebunda era gravidă în luna a șasea.

Băi, ce dracu’…? Ce-i bazaconia asta? Josephina K. lăsă deoparte lupa și se apropie cu ochii la doi centimetri de cartonul jerpelit. Acum cinci zile, când m-am uitat eu, străbunica parcă nu era borțoasă. Ba chiar pot să jur că avea pântecul la fel de plat ca palma mea.

Se ridică, se îndreptă de mijloc și se masă ușor la L4 – L5, căci nimănui nu-i e ușor să sprijine frontonul casei. Se hlizi un pic, fiindcă o gâdila. Intră în bucătărie și își umplu un pahar cu apă de izvor, de la Muntele Kolström, unde în acel moment ningea. Goli conținutul, făcu un „Aaaaahhh!“ de plăcere, se șterse cu dosul palmei și se întoarse iute la masa din living. Se așeză, luă lupa și privi din nou fotografia.

Băi, nu se poate! Nu-se-poa-teeee!… M-am tâmpit? – zise apropiind și mai tare lentila de peticul de hârtie galbenă. Parcă adineauri era gravidă creștina asta?

Într-adevăr, Rosebunda nu mai era însărcinată, ci dăduse naștere unui băiețel dolofan de 3,400 kg, ce-n poză avea cam trei anișori și ședea în picioare de-a dreapta mă-sii, care ținea o palmă pe creștetul lui. Era îmbrăcat într-un costumaș alb din lână, iar pe cap avea un fes cu șnur lung, la capăt cu un pampon roșu. Se vedea că era frig. Iarna coborâse pe derdeluș, de la Muntele Molström. Aburi grei ieșeau cu zgomot din nănăul stră-străbunicului Spyros, pompate pe nările umede și vibrante, ca la bidivii. Era mai ceva ca gerul Bobotezii, din timpul bătăliei de la Kraka. De altfel, acesta fusese și motivul pentru care pâlcul de dușmani ascunși pe după fiecare copac al pădurii din jurul lor se risipise. Înghețaseră ca proștii.

Josephina K. se întoarse parcă nevrând să se mai uite. Își duse palma și se șterse pe față. Apoi, se uită într-o doară pe fereastră. Privirea-i țâșni ca din arc, trecu dincolo de zidurile cetății, coborî în Valea cu brânci, până ajunse la moara lui Flandron, unde se înfipse ca o țandără foarte ascuțită în ochiul vizitiului ce aștepta pe capra unei trăsurici să iasă stăpânul din baraca morarului. Omul duse instantaneu palma la ochiul din care începuse să curgă corpul vitros. „Aaaauu! Tu-i crestelnița și închinarea cui mi-a vătămat mie globul ocular, ca să mă lase beteag o viață-ntreagă, fiindcă aicea n-avem oftalmolog și trebuie să mă duc pe jos 34 de kilometri, până la Orbizon, la policlinică, fincă domnu’ nu-mi dă voie să ies cu șareta din perimetru… Offf, apoi și ăstaaaa, cu aerele lui…că-mi vine să… să nu știu ce să fac! În fine… Și, decât să bat atâta amar de drum, mai bine pun un petec de piele neagră acolo, ca pirații, hi, hi, hi! și gata. Bonjour și-am terminat!“.

Josephina K. făcu o piruetă și dispăru de la fereastră, din teama de a nu fi văzută, fie și cu un singur ochi, de către vizitiu. Și se duse din nou la masă, aplecându-se asupra fotografiei.

Băi, ce naiba, vorba amărâtului ăluia, ce crestelnița și închinarea mă-sii se petrece aici?… Nu-se-poa-teeee! – urlă ea, trăgându-se de părul de pe creștet, tuns după moda Jeanne d’Arc. Nu-i veni să creadă ce vedea. Printre vălătuci de tămâie, fotografia – tot galbenă, tot crăpată, tot cu marginile roase – nu-i mai reprezenta pe stră-străbunicul ei, cu străbunica ei, Rosebunda, ci vedea un cortegiu mortuar. Două perechi de cai cu valtrapuri albe trăgeau carul mortuar, drapat și el în alb și cu câte un înger de ghips la fiecare colț. Dincolo de geamurile laterale se vedea sicriul ornamentat cu scene biblice și sufocat de flori creponate și coroane cu albine pictate pe ele. Cortegiul era precedat de fanfara Primăriei, care intona Marșul funebru al lui Chopin și se încheia cu șiruri nesfârșite de bărbați în redingote negre și cu jobenuri pe cap, însoțiți de doamne îmbrăcate în rochii largi de satin alb, cu trandafiri albi cusuți pe poale.

Străbunica Rosebunda își luase singură viața. Avea doar 17 ani. Se otrăvise cu zeamă de rostopască, cauza fiind amorul ei neîmpărtășit pentru un locotenent de cavalerie brunet, chipeș, cu mustața în furculiță și vesel ca un veverițoi. Dar ce folos, că stirpea se stinsese!

Exact în clipa aceea, lupa filatelică se desprinse din mâna Josephinei K. și căzu pe masă. Femeia auzise o pârâitură groaznică, o crepitație infernală și un scârțâit macabru, ca fisura lăsată de topor într-un buștean ce se lărgește treptat, cu un zgomot înfiorător. Speriată, Josephina K. se ridică de pe scaun, dar nu mai fu în stare să facă cei cinci pași până la ușă.

Mai văzu, dincolo de fereastră, cum cele patru coloane indorice care, cu ajutorul ei neprecupețit, de regulă susțineau frontonul casei, se îndoaie, tremură, apoi plesnesc, împrăștiind în toate părțile fragmente de marmură. Apoi, casa se prăbuși cu totul peste ea și Josephina K. văzu doar negru în fața ochilor.

Honoré Grégoar Camdessus

Frumoasă țară aveți! – zise doamna cu accent scoțian, care apăruse de niciunde și acum încerca să închidă fereastra. Afară se stârnise un vânticel uraganic cu intensificări din sectorul nord-vestic și cu viteze de până 280 de kilometri la oră, fără placă de ambreiaj. Izbuti doar o clipă, timp în care profită și se aplecă peste umărul artistului, ca să admire lucrarea. Dar, din păcate, fu gata-gata să se prăvălească peste șevalet și să-l facă țăndări. „Prăvale baba!“ – își zise Grégoar, mustăcind pe sub începutul de mustață wilhelmian-kaiseriană. Apoi, se întoarse la meseria lui de pictor.

Băbătia se agăță de o ramură a policandrului ce cobora vesel și zglobiu din tavan, dar vântoasa, care, între timp, izbise geamurile ferestrei de perete, de le făcuse zob, o luă ca pe un fulg și o flutură pe deasupra, cu fusta ecosez fâlfâind aidoma unui stindard. În ultimul moment, puterile ei cedară, uscăciunea se desprinse din candelabru și urmarea fu că frontul atmosferic o lipi cu toată forța, violent, de perete. Se auzi un pocnet neuman de umed și mocirlos, ca plesnetul furtunii de pânza corabiei și baba se prelinse pe peretele calcio-vecchio în jos, cuminte, ca orice exemplar din familia celenteratelor. Pentru a da neapărat o culoare locală dramei, fusta ecosez i se înfoi precum clopotul transparent al unei Aurelia aurita. Pe perete, în urma ei, rămase o dâră spongioasă și umedă, precum urma cleioasă lăsată de un gasteropod. Imună la toate provocările, băbăciunea, ajunsă jos, se ridică numaidecât și ieși rușinată, șchiopătând și ajutându-se la mers de acei polipi atât de specifici acalefelor.

Da. E tata, când avea 23 de ani și lupta pe frontul barantilez. Lucra pe un puitor de mine, avea gradul de înlo cotenent, asta însemna că se afla în evoluția de la sublocotenent la locotenent, dar avansarea încă nu se încheiase, era pe drum. Chestia a fost că amiralul Vladislav Barclay semnase numirea (chiar scrisese în josul paginii: „Cu toată dragostea!“), numai că ordinul trebuia con ­trasemnat de con ­traamiralul Budionîi Xavier Vrabête, care, din nefericire, tocmai ce murise eroic, alunecând pe-o rază, chiar într-o crevasă, când dăduse soarele, a singurului ghețar de la Cap Horror… Ați înțeles daravela? – și Grégoar întoarse capul spre locul unde mai devreme apăruse doamna aceea grațioasă care vorbea cu ușurință limba scoțiană, Gàidhlig na h-Alba (de pildă, în loc de atât de cunoscuta construcție „my name is…“, ea spunea, în gaelica scoțiană „is e m ‘ainm…“… dar, să nu insistăm!). Cert e că bietul Grégoar nu știu ce să mai creadă, derutat la culme. Cu pensula între dinți, se ridică anevoie de pe scaunul rotitor – vechi de 150 de ani, ce aparținuse unui derviș rotitor din Karimdezînli – și făcu vreo câțiva pași, spre a-și dezmorți (…„mamii ei de viață!“ – împinciorongă el în gând) picioarele. Îi atrase însă atenția dâra aceea ciudată de pe perete. Iar asta îl aduse în pragul crizei de nervi.

Vreun împuțit d-ăla de melc, cine știe… Oricum, nu se mai poate, e musai să-l chem pe Emmanuel să curețe pe-aici, în atelier, că văd s-au aciuit toate sălbăticiunile pământului!… Îîîîhh! Și uite, dunga se duce spre ușă. Drept care, se aplecă să privească mai bine urma strălucitoare.

Dar, deodată, simți cum un fulger se abate asupra lui și-l săgetează de jos în sus, sfârșind prin a-i face scrum începutul de mustață wilhelmian-kaiseriană.

Oh, my Gooood! – urlă el, ducând mâna la inimă, spre a scoate săgeata. Pe loc, strigătul lui fu tradus în gaelica scoțiană și se transformă în: O mo chreach! lipindu-se de perete, chiar deasupra unei marine pictate cu cinci ani în urmă de Grégoar.

A treia zi, marele artist Honoré Grégoar Camdessus a fost condus pe ultimul drum de colegi, prieteni, vecini și invitați, fiind înmormântat, în rit antic și scoțian, în cimitirul Ethernity Cloud. Totul s-ar fi terminat cu bine și toată lumea ar fi fost mulțumită, uscându-și pe loc lacrimile de pe obraji și așteptând praznicul, dacă nu s-ar fi petrecut un lucru foarte bizar. În clipa în care sicriul a fost coborât în criptă, toți cei prezenți jură că au auzit, plutind pe deasupra stejarilor din cimitir, o voce hodorogită de femeie bolborosind: Biodh ainm air a mholadh! – „Lăudat fie numele Lui!“…

El Comandante Duarte Rasante

Era ziua de 23 decembrie și întreaga insulă îl sărbătorea pe Sfântul Dominic de la Vreja. De dimineață, de cum se trezi, El Comandante Duarte Rasante avu gândul maiestuos de a da o lovitură de stat. Pocni din degete. Țara avea nevoie de schimbare, era limpede. Deci, porni să se bărbierească. O făcea direct în pat, cu capul pe pernă și cu fața oglindindu-se în ciobul de sticlă cu margini cositorite, ca să nu se taie, pe care i-l ținea, călare pe el, tânăra Verònique, singura femeie cu denumire de origine controlată care avea încuviințarea să-i stea alături și, câteodată, dedesubt. Ceea ce el și avu poftă în clipa aceea. Verònique pricepu pe dată și procedă în consecință, așa cum învățase încă de când era pionieră, la Casa Violante.

Nu peste mult timp, El Comandante Duarte Rasante ceru să se ridice jaluzelele. Constată fericit că soarele se aburcase destul de lubric peste pâlcurile de norișori albi precum barba cârlionțată și fluturândă a lui Santa Claus, atunci când, vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie, venea el în fiecare an… ha! ha! mai sunt doar două zile, iată, și-o s-o facem iarăși lată!…chiuind și lăfăindu-se în sania trasă de reni, care, deși goneau de mama focului, aveau grijă, totuși, să nu se storcoșască de vreun cocotier, eucalipt sau palmier. În urma soarelui, rămaseră niște scame roz și o zeamă rozalie de rodie diluată cu rom. Ba chiar avea și parfum…

Chica, adă-mi o carafă cu rom, iubi, da’ d-ăla bunu’ și cu felii de lămâie așezate frumos pe marginea gurii…

…Ce spui, El Comandante? Cum…? Asta n-am mai făcut-o!

Nu gura ta, netoato, ci a carafei!

Ein moment, bitte!

El Comandante Duarte Rasante înțelese corect aserțiunea, adică Un momento, por favor! Și vru s-o felicite, dar creola cu fundul bombat ca mingea lui Caradona și sânii grei ca două fructe de mango dispăru după draperia ce înfățișa un instantaneu din peisajul tropical al insulei, unde, bineînțeles, tradiționalii cei doi papagali, unul roșu, celălalt albastru, se ceartă de secole, ca la ușa cortului.

Deci, azi este o zi propice, pentru un puci, aș zice!“ – mormăi el mai apoi, înnodând bine prosopul în jurul coapselor, în timp ce se pălmuia singur cu apă de colonie („Iată unde duce colonialismul, la revoltă, stimații mei concetățeni! – va striga de la tribună El Comandante Duarte Rasante, în primul lui discurs public, în fața a sute de mii de oameni adunați ca să celebreze victoria revoluției ce a răsturnat dictatura colonială…). Uffff, ce frige!… Apoi, gândi: „Nu poți învinge decât dacă vrei, compañeros, dacă ai curajul să vrei, înțelegeți, nu doar să dorești. La dorit se pricepe oricine, v-o spun eu… sau, cum se mai zice pe la noi, astfel dorința-i gata! Și apoi se așază pe unde-i vine, își trage mucii sau din chiștoc și se pune pe dorit. Atât. După care, se culcă și visează. Visează că are. Că a cucerit!…Eso no es correcto, compañeros! Dragilor, acesta este crezul meu, acesta este crezul nostru. Vinceremos! Viva la Revolucion!

El Comandante Duarte Rasante a fost executat a doua zi după tentativa de puci, de către un pluton din regimentul 13 Vânători de munte. Cu spatele la zid, ultimele sale cuvinte au fost: „Doresc să adresez un călduros bine ați venit, soldaților din regimentul 13 Vânători de munte, precum și sergentului Calògero, care vă va da cât de curând comanda „Foc!“. Și, de asemenea, să nu uit, vă doresc tuturor Crăciun fericit!“…Trase puternic aer în piept și începu să cânte: „Era în Labrador un comandor / Ce fu cuprins de-un aspru dor / Por una doña din Ecuador / Dar ea se-ascunse într-un mirador / – fugi, zăluda, cu un cascador / Ce pretindea că e ambasador / Numai că el era un biet sudor!“… „Foc!“…Viva la Revolu…!

Ca o ironie a destinului, următoarea lovitură de stat militară, ce a avut loc în săptămâna 14-21 martie (numită și Săptămâna Revoltei Fără Lanțuri), în urma căreia s-a instalat un guvern provizoriu condus de sergentul-major Manuel Felipe Bistrana Cortèz, a reușit pe deplin. Fără nicio legătură, Verònique Carràsco-Vidal a fost numită prin decret și în secret, dar cu acordul întregului colectiv al juntei, proprietară la Casa Violante